De curând, Comitetul
pentru Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţă Alimentară (ENVI) al Parlamentului
European a organizat la Bruxelles un atelier pe tema sănătăţii nou-născuţilor,
la care au participat reprezentanţi ai DG Sanco, ai OMS Europa, ai societăţilor
medicale europene de specialitate şi ai organizaţiilor de pacienţi. Structurată
în două părţi – Sănătatea în timpul sarcinii şi Sănătatea nou-născutului,
prevenirea bolilor cronice –, întâlnirea s-a concentrat în mod deosebit pe
problema copiilor prematuri, al căror număr a crescut în ultimele decenii la
nivel european.
Prof.
dr. Gunta Lazdane (Letonia), manager de program în cadrul OMS Europa, a
precizat că, în comparaţie cu alte regiuni ale lumii, în Europa, s-a produs, în
privinţa sănătăţii materne şi a nou-născutului, o îmbunătăţire semnificativă,
dar inegală. Ea a subliniat descreşterea din ultimele decenii a mortalităţii
materne, care este însă influenţată în aceşti ani de criza financiară. Cu 25,48 decese materne la 100.000 de naşteri,
România se află pe primul loc între ţările UE. Riscul de deces al mamei la
naştere diferă foarte mult între cele 53 de state membre ale regiunii – de la 1
la peste 20.000 în Italia, la 1 la 430 în Tadjikistan –, ilustrând inegalităţile
cu care aceasta se confruntă. Printre factorii de risc ai naşterilor premature
se numără vârsta mamei, în creştere în Europa, şi factori evitabili: indicele
crescut sau scăzut de masă corporală (în majoritatea statelor membre UE,
procentul de preobezi şi obezi este de peste 50%), alcoolul şi fumatul (iar
restricţiile succesive impuse fumatului în Belgia au fost asociate de fiecare
dată cu reducerea cu 3% a ratei prematurităţii), infecţii genito-urinare,stresul şi violenţa sau bolile cronice (în special bolile cardiovasculare şi
diabetul, direct legate de riscul de prematuritate şi de conceperea unui copil
cu deficienţe).
Mesajul prof. dr. Bo Jacobsson (Departamentul de obstetrică şi ginecologie
al Spitalului Universitar Sahlgrenska din Göteborg) se regăseşte chiar în
titlul prezentării sale: „Îmbătrânirea sănătoasă începe înainte de naştere“. El
a insistat asupra sarcinii ca o perioadă în care se poate interveni pentru a
asigura o viaţă sănătoasă a copilului şi a viitorului adult. Intervenţiile pot
avea loc înainte de sarcină (oprirea fumatului, administrarea de acid folic),
dar trebuie să continue în timpul acesteia (alimentaţie sănătoasă, activitate
fizică), influenţând astfel rezultatele. Aceasta, în condiţiile în care afecţiuni
precum obezitatea, diabetul sau bolile alergice sunt un rezultat şi al
factorilor – genetici, nutriţionali, educaţionali, sociali – care afectează
sarcina. Profesorul Jacobsson a adus în discuţie posibilitatea schimbării accentului îngrijirii prenatale, de pe sfârşitul
sarcinii, pe începutul acesteia, ceea ce ar permite identificarea precoce a
grupurilor de risc. În ultimele decenii, marile succese au fost obţinute în scăderea
mortalităţii neonatale, dar, în privinţa incidenţei prematurităţii, nu s-au făcut
mari progrese, din cauza lipsei înţelegerii fundamentale a sarcinii şi naşterii,
vorbitorul pledând pentru susţinerea cercetării în acest sens. Este necesară,
de asemenea, educarea publicului, a pacienţilor şi a personalului
medico-sanitar cu privire la relaţia dintre sarcină şi sănătatea viitorului
adult şi de o instruire armonizată între ţări a profesioniştilor din sănătate.
Pacienţii au fost reprezentaţi de Silke Mader, preşedinta Federaţiei
europene pentru îngrijirea nou-născuţilor, care şi-a însoţit expunerea cu
numeroase exemple din experienţa personală. În prezent, în UE, trăiesc nouă
milioane de prematuri (copii şi adolescenţi), tot atâţia fraţi şi 18 milioane
de părinţi – numărul celor afectaţi de prematuritate nu este deloc neglijabil.
Ea a subliniat faptul că nu există, la nivel european, un standard de implicare
şi sprijinire a părinţilor copiilor prematuri sau cu afecţiuni din naştere. Copiii prematuri au părinţi prematuri,
care trebuie ajutaţi într-o situaţie pentru care nu sunt pregătiţi. Ei trebuie
să primească informaţii, să fie parte a unei îngrijiri integrate în spitale (cu
reducerea stresului pentru ei şi copil prin asigurarea unui mediu corespunzător
în terapia intensivă neonatală, sprijin psihosocial şi posibilitatea de
vizitare zi de zi, pe tot parcursul zilei), este necesară prelungirea
concediului pentru părinţii cu copii prematuri sau nou-născuţi cu afecţiuni, ei
trebuie să beneficieze de sprijin pentru diverse aspecte administrative.
Vorbitoarea a pledat pentru cercetarea în domeniul nutriţiei şi tratamentului
acestor copii (90% din medicamente nu sunt testate pentru nou-născuţi) şi
pentru urmărirea atentă pe termen lung a evoluţiei lor.
Prof.
dr. Mats Blennow, de la Institutul Karolinska, preşedintele Societăţii
Europene de Neonatologie, s-a referit la importanţa pe care calitatea
îngrijirii nou-născuţilor şi a familiei acestora o are asupra sănătăţii
viitoarei populaţii europene. Potrivit recentului studiu Global Burden of Disease, prematuritatea este responsabilă pentru
3,1% din totalul anilor de viaţă ajustaţi la dizabilitate (DALY), iar în Europa
500.000 de copii (7,1% din totalul naşterilor) vin pe lume prematur în fiecare
an. Evoluţia medicinii a făcut ca, dacă în 1950 doar unul din şase copii
prematuri supravieţuiau, în prezent, în Suedia, 80% din cei cu prematuritate
extremă (născuţi înainte de săptămâna 27 de sarcină) să fie vii la un an. Părinţii
trebuie să fie mereu alături de copiii născuţi prematur, lucru care influenţează
în bine evoluţia lor. De aceea, este
necesară îngrijirea centrată pe familie: părinţii trebuie să aibă acces
nelimitat, concediul parental trebuie prelungit, părinţii trebuie încurajaţi să
participe la îngrijirea copilului, iar medicii, asistentele şi asistenţii
sociali europeni trebuie să fie special instruiţi în acest sens.
Prof.
dr. Neil Marlow, de la Institutul pentru Sănătatea Femeii – University
College of London, a discutat despre necesitatea îngrijirii postnatale pentru
prevenirea afecţiunilor cronice pe parcursul vieţii. Naşterea prematură creşte
riscurile de apariţie a paraliziei cerebrale, a dificultăţilor de învăţare,
problemelor comportamentale, bolilor psihiatrice, respiratorii şi
cardiovasculare, cu consecinţe educaţionale şi financiare, integrare socială
redusă şi sănătate precară la maturitate. Consecinţele
prematurităţii asupra sănătăţii adultului trebuie prevenite prin
optimizarea interacţiunii părinţilor cu nou-născutul, evaluarea atentă şi
continuă pentru depistarea precoce a problemelor şi intervenţii rapide şi
eficiente, realizate de oameni pregătiţi anume pentru aceste cazuri.
Neonatologia se
înnoieşte continuu
Interviu cu prof. dr. Mats Blennow, preşedintele Societăţii Europene de
Neonatologie
– Care
este misiunea societăţii pe care o conduceţi?
– Societatea Europeană de Neonatologie
(ESN) este reprezentantul oficial pentru neonatologie în UEMS (Uniunea Europeană
a Medicilor Specialişti) şi are membri individuali, nu organizaţii naţionale.
Obligaţia ESN este instruirea neonatologilor, încercarea de a o armoniza
pretutindeni în Europa şi, totodată, acreditarea unităţilor de instruire,
astfel încât să avem nişte standarde, să putem educa neonatologii care au grijă
de copiii prematuri. Avem şi o organizaţie-soră, Societatea Europeană pentru
Cercetare Pediatrică (ESPR), cu care organizăm întâlniri comune. Avem o problemă
în acest moment, în ce priveşte legătura cu noii membri UE, ţările est-europene,
deoarece costă destul de mult pentru reprezentanţii acestora să ajungă la
întâlniri. Aşa că încercăm să facem industria să-i sprijine pe participanţii
din aceste ţări, iar numărul lor creşte. ESPR oferă granturi şi burse pentru
tineri cercetători, ca să vină la întâlniri pentru a asculta, a învăţa şi a ne
învăţa şi ei pe noi despre situaţia din ţările lor. Aţi văzut fotografiile din
Serbia – încă este aşa în destule ţări, nu doar în cele est-europene, ci şi în
multe ţări vest-europene.
Nimănui nu-i plac
prematurii
– Într-adevăr,
Silke Mader dădea exemple surprinzătoare, de acum mai mulţi ani, despre condiţiile
din München.
– Da, din cea mai bogată zonă a Germaniei,
Bavaria. Nu cred că-i doar o problemă de bani, cât că este vorba de atitudini, cum
ne gândim la copilul prematur. Evident, eu cred că sunt cu adevărat oameni, dar
pe undeva am impresia că lumea nu crede că ei sunt pe de-a întregul fiinţe
umane. Există un articol foarte interesant*, intitulat „Nobody likes premies“, scris de dr. Annie Janvier, neonatolog
canadian, măritată tot cu un neonatolog, care a născut o fetiţă în săptămâna
25, ceea ce a făcut-o să fie şi mai interesată de aspectele etice. Ea a făcut
un sondaj printre studenţii la medicină, la drept, la etică şi la alte facultăţi
şi le-a prezentat o situaţie ipotetică: opt cazuri diferite, care veneau la
urgenţă şi care, dacă erau tratate, aveau 50% şanse de supravieţuire, iar din
cei care supravieţuiau, 50% urmau să aibă sechele şi handicapuri. Printre
aceste cazuri erau un bărbat de 80 de ani cu demenţă care suferise un nou AVC,
unul de 35 de ani cu tumoră cerebrală cu metastaze şi speranţă de viaţă de trei
luni, venit pentru o afecţiune fără legătură cu cea de bază, un copil de opt
ani cu traumatism cerebral foarte sever, un nou-născut la termen cu o malformaţie
şi un copil extrem de prematur, născut în săptămâna 25. Toţi aveau deci aceeaşi
şansă de supravieţuire şi acelaşi prognostic dacă erau trataţi. Studenţilor li
s-a cerut să îi clasifice. Cum credeţi că s-a clasat copilul prematur?
– Ultimul?
– Nu chiar, penultimul. Ultimul a fost cel
de 80 de ani. Dar toţi ceilalţi erau clasaţi mai sus. De aceea v-am dat
exemplul acesta: totul se reduce la atitudini şi ăsta-i motivul pentru care
cred că până şi la München se poate ca aceşti copii să nu aibă cele mai bune
condiţii. S-a petrecut însă o schimbare treptată şi sunt sigur că acum unităţile
de nou-născuţi din München arată foarte diferit.
– Credeţi
că şi guvernele gândesc la fel ca participanţii la acel studiu?
– Cred că da, aţi auzit şi aici: nou-născuţii
nu sunt tocmai pe agenda UE sau PE, ne uităm mai mult la îmbătrânirea sănătoasă,
iar această problemă nu este considerată a fi atât de mare. De fapt, cum am arătat,
prematuritatea reprezintă 3,1% povară a bolii, iar dacă priveşti întreaga
problemă, a tuturor bolilor în perioada neonatală, asfixia la naştere este cam
3,3%, iar infecţiile neonatale în jur de 3%; dacă le aduni pe toate, aproape
10% din toate DALY sunt datoraţi afecţiunilor neonatale. Şi cred că ăsta-i un
lucru pe care lumea nu vrea de fapt să-l audă, pentru că maternitatea şi
paternitatea ar trebui să fie o experienţă fericită, nu trebuie să vorbim despre lucruri neplăcute.
Avem chiar probleme în a le convinge pe moaşe să ofere consiliere antenatală,
pentru că, trebuie să admitem, pot apărea şi probleme: „Nu putem să le spunem
asta părinţilor, i-ar supăra“, spun moaşele din clinicile antenatale. Şi
atunci, toţi părinţii care-şi văd copiii internaţi la o clinică de terapie
intensivă neonatală sunt siguri că aceştia vor muri, dar foarte puţini chiar
mor. Dacă adaugi toţi copiii cu boli neonatale vindecabile, dar care, din cauza
limitelor îngrijirii, dezvoltă sechele pe viaţă, creşte numărul DALY. Când
calculezi, te uiţi la cea mai lungă durată medie de viaţă din lume, care-i de
87 de ani, în Japonia cred. Ceea ce înseamnă că, în condiţii optime, un nou-născut
care moare pierde 87 de ani de viaţă, pe când, dacă mori de Alzheimer la 85 de
ani, pierzi doi. Sunt absolut sigur că şi în ţara noastră am putea îmbunătăţi
cifrele dacă am face programe bune pentru centralizarea îngrijirilor pentru
copiii foarte bolnavi, în unităţi mari, unde ai o asistenţă de calitate, cu
atât mai mult în ţări ca România sau Serbia, unde resursele sunt mai limitate.
Noi avem şi o foarte bună îngrijire antenatală, 99% din femeile însărcinate
participă la asistenţa antenatală.
Impact mare cu
costuri reduse
– În
schimb, România are o populaţie rurală numeroasă, iar accesul la sănătate este
destul de dificil.
– Uite, nu cred că primul pas pentru o bună
îngrijire perinatală este să cumperi un ventilator modern, de top, investiţia
în surfactant şi alte lucruri hi-tech, precum ECMO (extracorporeal membrane oxygenation). Scandinavia reprezintă un
succes pentru că avem o lungă tradiţie de îngrijire antenatală şi, de asemenea,
una a clinicilor pentru copii, a programelor de vaccinare precoce. Toate
acestea la un loc au un mare impact, pentru că la costuri reduse salvezi multe
vieţi. Este o curbă logaritmică, e uşor să salvezi vieţi la început, pentru că
nu te costă prea mult ca investiţii, dar, dacă vrei să te apropii de supravieţuire
de 100%, trebuie să investeşti în incubatoare sau lucrurile de care vorbeam mai
sus. Marele progres se obţine cu bani puţini, o bună îngrijire antenatală,
identificarea precoce a sarcinilor cu risc crescut, la care trebuie să-ţi sporeşti
eforturile. Marea majoritate a sarcinilor sunt foarte sănătoase şi nu au nevoie
de toate acele controale, cu ecografii de rutină, dar cele la risc crescut, ca
Silke, cu preeclampsia ei, ar trebui atent urmărite. Apoi, când ai un prematur,
trebuie să ţii cont că surfactantul costă în jur de 1.200 de euro pe doză,
foarte mulţi bani. Unele ţări spun „avem nevoie de surfactant ca să salvăm
copiii extrem de prematuri“, dar primul lucru şi cel mai cost-eficient este să
pui la punct un bun program CPAP (continuous
positive airway pressure), cu care creşti presiunea în plămâni printr-un
dispozitiv mecanic foarte simplu, care este şi profilactic pentru dezvoltarea
sindromului de detresă respiratorie. Noi rareori intubăm şi ventilăm copiii cu
mai mult de 28 de săptămâni de gestaţie la naştere, pentru că folosim doar
CPAP, mai ales dacă mama a primit steroizi prenatal – şi de aceea urmărirea
antenatală e importantă, pentru că reduce morbiditatea neonatală şi costurile.
O injecţie cu cortizon făcută mamei costă 20–30 de euro, pe când o doză de
surfactant la copil costă 1.200 de euro. Deci este mult mai cost-eficient. Şi
apoi este şi mult mai dureros să-i inserezi un tub copilului, decât să-i faci
mamei o injecţie intramusculară. Sunt deci multe avantaje cu profilaxia şi ăsta
e unul din paşii înainte. Când te gândeşti la astfel de proiecte, sigur că
trebuie să avem grijă de acei copii care vin pe lume, să le asigurăm cea mai
bună îngrijire, dar pentru a preveni, trebuie să începem antenatal, iar apoi să
fim proactivi când copilul este născut. Proactiv nu înseamnă neapărat să fii
activ, ci să încerci să previi problemele prin strategii minim invazive,
intervenţie redusă, fiind drăguţ, atent cu copilul. Este mai bine să fii drăguţ
decât brutal. Acesta este un lucru care iese acum la iveală, cei mai mulţi
copii evoluează bine dacă îi lăsăm în pace. Chiar şi copiii cu greutate foarte
scăzută la naştere, de 1.500 de grame, nu au nevoie de resuscitare, ci doar de
căldură, nişte oxigen, presiune, nu
de un tub până în plămâni.
– Ce
se poate face deci pentru o populaţie rurală mare, care nu are acces uneori
nici la medici de familie, darămite la asistenţă de specialitate? Ce ar putea să
facă guvernul, de pildă?
– Guvernul trebuie să creeze o platformă, să
arate că aceasta funcţionează, iar apoi mamele vor veni. Dacă observă că
medicii sau mai degrabă moaşele au ceva de oferit, va creşte cererea. Ar putea
exista şi o clinică deschisă o dată pe săptămână, în sate sau oraşe mici. Nu
trebuie să fie mare lucru: verificarea tensiunii arteriale, a greutăţii
antenatale, câştigul în greutate, să vadă dacă iese la iveală o preeclampsie cu
proteinurie, diabet gestaţional, care sunt factorii de risc cunoscuţi pentru naştere
prematură, mortalitate maternă şi mortalitate şi morbiditate neonatale.
Piaţă comună,
standarde comune
– Aţi
vorbit despre nevoia unor standarde europene de tratament şi îngrijire şi a
unei curricule comune de instruire. De ce sunt necesare aceste lucruri?
– Motivul cel mai evident este că avem o
piaţă deschisă a muncii şi atunci este ciudat să nu avem o curriculă comună. În
perioada când am fost şef de departament, aveam doctori din alte ţări, care
veneau în Suedia cu dosare perfecte şi, deşi cei mai mulţi erau într-adevăr
foarte buni, unii nu ne erau de niciun folos în unitatea noastră. Probabil că
erau foarte buni, corect instruiţi pentru ţările lor, dar... Aşa că ar trebui măcar
să avem un standard minim pentru curriculă, pentru doctori. La asistente este şi
mai rău. Ceea ce are o asistentă de făcut diferă enorm în Europa. În Germania,
asistentele nu fac injecţii, nu inserează catetere periferice, în Suedia pun
catetere venoase centrale – tocmai am cerut asistentei mele să facă asta la un
copil de 700 de grame. Iar pe o piaţă deschisă, o asistentă poate să vină din
orice ţară în alta să lucreze, fără să mai dea niciun test. Deci avem nevoie de
o curriculă de bază asupra căreia să ne punem de acord: ce ar trebui să poată
face o asistentă europeană de neonatologie. Pentru doctori, avem curricula, dar
aceasta este adoptată ca standard de doar 13% din ţările europene; 67% au
standarde naţionale proprii, destul de apropiate de cele ale ESN, deşi există şi
diferenţe importante. Una dintre ele este implicarea familiei şi instruirea în
îngrijirea familiei, obligatorie în curricula ESN, dar care nu este cuprinsă de
multe ţări în instruirea neonatologilor.
– Din
câte ştiu, ESN desfăşoară anumite programe educaţionale conform curriculei.
– Într-adevăr, avem proiectul NOTE (Neonatal online training and education),
care constă în cursuri pentru diverse aspecte ale neonatologiei – de curând am
terminat modulul de neurologie neonatală –, desfăşurate pe net, în sesiuni
interactive, cu un mentor şi tutor, şi un grup de până la opt-zece studenţi. Ca
să primeşti certificatul că ai făcut cursul, cu rezultate bune, trebuie să fii
activ în discuţii, să scrii o lucrare despre un subiect de curs şi să treci un
test scris, deci este o chestiune destul de strictă. Iar aceste cursuri sunt acum
acceptate de Universitatea Southampton ca studii la nivel de master, deci au
credite europene.
– Ce
alte diferenţe mai există în pregătirea neonatologilor europeni?
– Nu lucruri de bază – resuscitarea bebeluşilor,
folosirea ventilatorului sunt practic la fel, ca şi cunoaşterea bolilor şi a
cauzelor acestora, dar diferă foarte mult stagiile pe care le faci la alte
specialităţi. Chirurgia pediatrică, de pildă. Unele ţări nu au nici măcar
obligaţia de a avea pacienţi chirurgicali neonatali în unităţi, aceştia sunt
localizaţi separat, aşa că neonatologii nu văd niciodată un pacient
chirurgical, deşi trebuie să facă asta, pentru o terapie a durerii adecvată.
Dacă astfel de specialişti merg apoi într-o ţară în care chirurgia pediatrică
este integrată în aceeaşi unitate, atunci este o mare problemă. Un alt lucru
este folosirea uneltelor diagnostice, dacă sunt încorporate în educaţia lor, de
pildă ecografii cardiace şi căutarea persistenţei ductului arterial şi a altor
malformaţii cardiace, investigarea creierului, interpretarea EEG. Toţi
pediatrii germani sunt instruiţi în diagnosticul ecografic, dar în Suedia nu
este obligatoriu, poţi deveni neonatolog fără să ştii nimic despre asta, însă,
pe de altă parte, suntem foarte buni la EEG. Deci sunt diferenţe, dar acestea
sunt rezolvate, poţi învăţa pe cineva uneltele diagnostice, nu este foarte
greu, dar nu la fel stau lucrurile în privinţa atitudinilor. Precum sfătuirea parentală sau implicarea părinţilor
în luarea unei decizii. Dacă nu ai atitudinea asta de la început, e greu să
începi după vârsta de 40 de ani.
Medicul şi familia
– Aţi
menţionat şi mai devreme că trebuie implicate familiile. Mai există doctori cu
atitudinea paternalistă, cărora nu le place să implice familiile?
– Absolut. Sunt şi diferenţe între ţări, în
ce priveşte implicarea părinţilor în luarea deciziilor. Însă lucrurile s-au
schimbat foarte mult în ultimii zece ani, cred că majoritatea ţărilor implică părinţii.
– Există
niveluri diferite de implicare a acestora?
– Da. În SUA, de pildă, medicii acţionează
foarte mult conform dorinţelor familiei, ei dau informaţii ştiinţifice şi apoi
îi întreabă pe părinţi ce vor să facă. Modul vechi, în ţara mea, era să dăm
informaţiile, dar spuneam că decizia finală dacă resuscităm sau nu este a
noastră. Şi încă mai credem asta, dar sigur că discutăm şi cu părinţii, ca să
le cunoaştem părerea. Şi apoi mai sunt şi ţările – nu o să spun care – unde se
uită la creierul copilului, fac ecografie, închid uşa şi apoi vin şi spun „ne
pare rău, copilul vostru a murit“. Decid, iar ce se întâmplă în camera aia nu
se ştie. Deci există întreaga paletă de atitudini. Este, într-adevăr, o dilemă,
pentru că, în acelaşi timp, trebuie să implicăm părinţii, dar trebuie să privim
bebeluşul ca pe o fiinţă umană. Nu toţi părinţii au aceeaşi percepţie asupra
despre care viaţă merită trăită. Am avut părinţi care mă implorau să le omor
copilul, de pildă un tată al cărui copil, născut în săptămâna 25, avea afectare
cerebrală, şi care a făcut o analogie: „Când un copac are o ramură nesănătoasă,
o tăiem. Copilul meu are un creier nesănătos“, aşa că mi-a cerut să-l omor,
ceea ce n-am făcut, şi acum este bine, are un handicap, o hemiplegie. Mama nu
avea aceeaşi părere, au şi divorţat între timp, dar şi dacă amândoi ar fi vrut
să dezintubez copilul, să-i dau morfină, tot n-aş fi făcut-o, jurământul
hipocratic mă împiedică, fiindcă eu cred că acel copil are o viaţă foarte bună
în faţă.
–Deci decizia finală vă aparţine. Vă
consultaţi cu familia, dar...
–
Dacă avem opinii diferite şi ar putea merge în ambele feluri... Acum am un
copil în unitate pentru care chiar aş fi vrut să întrerup tratamentul, dar părinţii
nu mi-au permis, deci merge în ambele sensuri. Dar încă am o dilemă atunci când
părinţii vor ceva ce eu nu pot face.
*Janvier A, Leblanc I,
Barrington KJ. Nobody likes premies: the relative value of patients’ lives. J
Perinatol. 2008 Dec;28(12):821-6
Ce poate face Uniunea Europeană pentru prematuri?
• Să recunoască
problema prematurităţii în Europa şi impactul semnificativ al acesteia asupra
morbidităţii şi mortalităţii infantile, să ţină cont de inegalităţile în sănătate
şi educaţie legate de prematuritate, care există între ţările europene.
Reducerea inegalităţilor în sănătate se află în mandatul UE după adoptarea
Tratatului de la Lisabona.
• Deşi e obligată să
respecte responsabilitatea statelor membre pentru organizarea sistemelor
sanitare, UE ar trebui să contribuie la dezvoltarea de politici sanitare şi
sociale specifice, prin facilitarea comunicării de bune practici şi prin susţinerea
dezvoltării şi implementării politicilor neonatale naţionale.
• Să abordeze problema
lipsei datelor comparabile la nivel european cu privire la prematuritate:
prevalenţă, mortalitate, morbiditate acută, afecţiuni pe termen lung, consecinţele
medicale etc.
• Să îmbunătăţească
standardul îngrijirii neonatale la nivel european, prin susţinerea dezvoltării şi
implementării unui ghid medical european şi a unui standard de calitate pentru
prevenţie, tratament şi îngrijire pe termen lung a copiilor prematuri.
• Să aloce fonduri
europene pentru promovarea cercetării neonatale şi perinatale coordonate la
nivel european, pentru îmbunătăţirea prevenţiei, tratamentului şi consecinţelor
naşterilor premature.
• Să sprijine
dezvoltarea unui program european de instruire în peri- şi neonatologie, pentru
creşterea calităţii şi disponibilităţii specialiştilor.
(Sursa: Too little, too late – EU benchmarking
report 2009–2010, EFCNI)