Asociația de
Endocrinologie Clinică din România (AECR) organizează, în perioada 2–5 septembrie, la
Constanța, ediția a zecea a congresului său anual, cu sprijinul Universității
„Ovidius“ Constanța. Prof. dr. Constantin Dumitrache, președintele AECR,
explică succint tematica ediției de anul acesta a congresului, insistând pe
comunicarea medic–pacient și pe câteva din provocările endocrinologiei moderne.
– Tematica ediției din acest an se axează pe aspectele
patologice privind hormonul de creștere, bolile asociate patologiei endocrine
și comunicării medic–pacient. Aceasta din urmă ocupă un loc foarte important.
Pornind de la faptul că endocrinologia este o disciplină de sine stătătoare,
dar și una de graniță pentru întreaga medicină, comunicarea verbală și
nonverbală între medic și pacient este determinantă pentru rezultatele
terapeutice. De aceea, am invitat, special pentru această secțiune, pe lângă
specialiști endocrinologi, medici din alte specialități, dar și istorici,
politicieni și psihologi.
– Care sunt provocările patologiei endocrine în prezent?
– Marile căutări în endocrinologia zilelor noastre sunt, de
fapt, terapeutice – găsirea de noi medicamente, cu ținte mult mai precise. Ne
preocupă totodată și descoperirea tuturor mecanismelor bolilor, nu numai
endocrine. Factorii perturbatori din atmosferă, stresul, noxele au schimbat
foarte mult patologia, în general, pe cea endocrină în special. Substanțele
chimice care circulă fără niciun control pot duce, de exemplu, la tulburarea
procesului de spermatogeneză. Pornind de la telefonul ținut în buzunar, care se
pare că poate conduce la oligo-, asteno- și chiar teratospermie, și încheind cu
starea de bine pe care o avem atunci când stăm la plajă două săptămâni,
îngropați în nisipul cald, în condițiile în care, peste 37 de grade,
spermatogeneza scade la jumătate sau chiar la mai puțin de atât. Apoi, acum 50
de ani, atmosfera era mult mai puțin încărcată, medicația mult mai la subiect –
nu era inundată de zeci de produse aproape inutile, dar care circulă cu o
bogăție nemaiîntâlnită pe piață și toate au consecințe în general negative.
Stresul, de asemenea. Gândiți-vă că serviciul începe la nouă dimineața și se
termină la șapte seara. Acel om, indiferent de sex, oare ce mai face cu viața
lui? Se urcă în mașină, vine acasă, se uită pe fereastră un sfert de oră,
citește ziarul un alt sfert de oră, stă jumătate de oră la televizor, se
întinde în pat și se culcă. Unde mai sunt instruirea, mersul la spectacole,
plimbarea pe jos și așa mai departe? Nu este normal ca serviciul să înceapă la
ora 9, când, cronobiologic, cortizonul are punctul maxim la șapte dimineața.
Apoi începe să scadă, ajungând seara la doar o treime din cât ar trebui să fie.
Tot ce se întâmplă pe lumea asta are un efect în echilibrul endocrin al
individului, iar procesele de adaptare ale organismului nu au aceeași viteză cu
cele agresionare. Așa apare boala.
– Endocrinologia este o specialitate îndeosebi clinică. În ce
măsură își face loc cercetarea în practica clinică?
– Cercetarea este un factor determinant al clinicii. Pentru că
orice cercetare, dacă nu are o aplicație clinică, terapeutică sau de stabilire
a unor mecanisme, nu are niciun rost. Este o pierdere de vreme. Cercetare
fundamentală și cercetare clinică sunt două noțiuni care aproape au dispărut.
Totul este și merge mână în mână în stabilirea mecanismelor, care, uneori, pot
schimba protocoalele terapeutice în orice boală. Diferențele, dacă e să vorbim
de ele, sunt mai ales administrative și, bineînțeles, de pregătire. Dacă nu
merg mână în mână cercetătorul și clinicianul, uneori pot apărea monstruozități
interpretative. Dau aici, ca exemplu, Institutul Național de Endocrinologie „C. I.
Parhon“, instituție cu vechime, în care clinicianul și cercetătorul au ajuns,
la un moment dat, chiar să se confunde: sunt clinicieni care fac cercetare de
înaltă calitate și, invers, oameni de laborator care se implică în clinică.
– Cu atâtea investigații avansate, mai este important
consultul clinic în endocrinologie?
– Bineînțeles. Cursurile noastre se fac sub deviza: pui întâi
diagnosticul, iar investigațiile trebuie să îți confirme acest lucru. Sigur
însă că există două categorii de colegi: cei care fac întâi analizele de la A
la Z, apoi pun diagnosticul, și cei care fac investigații țintite să își
confirme diagnosticul pus. Dacă este să mă raportez la Institutul „Parhon“,
după biletele de trimitere către noi, aproape 80% din diagnosticele de
trimitere de la endocrinologii din teritoriu corespund realității. Când
confirmi un diagnostic pus de medicul dintr-un oraș mic, înseamnă că acela este
un endocrinolog bun. Pentru că el nu a avut posibilitatea să facă investigații
avansate, dar a trimis pacientul cu un diagnostic corect. Eu doar l-am
confirmat. O să vi se pară curios, dar, la noi, toată rețeaua este tânără, sub
40 de ani. Pentru că, în urmă cu 25 de ani, aveam 80 de endocrinologi în toată
țara, iar acum aproape șase sute. Adică toți intră în categoria tineri sau până
de curând tineri. De altfel, AECR este o asociație constituită pentru tineri.
Avem chiar în statut această precizare.
– Sunt suficienți șase sute de specialiști?
– Încă nu, dar, în orice caz, numărul lor ne dă o siguranță a
unei egalități în drepturi pe întreg teritoriul. Avem endocrinologi aproape în
toate orășelele.
– La congresul AECR, pe ce număr mizați?
– Cred că vor fi trei sute de participanți sau chiar mai mulți.
Aș vrea să se știe că avem facilități pentru rezidenții din toate
specialitățile. Dintotdeauna, la congresele AECR, participarea rezidenților a
fost gratuită, indiferent de specialitate.
– Care sunt mesajele congresului de anul acesta?
– Aceleași mesaje inițiale: de a ține pasul cu acest vârtej, cu
viteza uluitoare de dezvoltare a endocrinologiei; de a nu uita că suntem o
asociație cu un număr limitat de membri, pentru că așa este specialitatea – nu
suntem ca la cardiologie, cu miile, de nu se cunosc între ei, la noi se cunosc
toți și atunci legătura dintre ei trebuie să fie păstrată; de a nu se izola. E
bine ca medicii endocrinologi de la noi să-și facă timp – o lună, o săptămână,
o zi – să stea în instituțiile care țin, prin structura lor, pasul cu tot ce se
întâmplă în lume. Noi, la Institutul „Parhon“, suntem întotdeauna dispuși să îi
primim și să le arătăm tot ce știm. Sunt convins că la fel fac și cei de la
Cluj, Iași, Târgu Mureș, Timișoara, Craiova sau Constanța.