Bunicile spun „Tatăl nostru“ nepotului
„deochiat“, apoi lasă la biserică acatiste – să se roage preotul pentru sănătatea
celor dragi. La polul opus, „natura este doctorul cel mai bun” și totul se
tratează cu o cană de ceai de coada-șoricelului și o salată cu mult pătrunjel
și rucola. „Noi să fim sănătoși“ e poate cea mai familiară expresie a
resemnării în dulce stil românesc, nu e niciodată înlocuită cu „noi facem să
fim sănătoși“. La absența sau prezența sănătății contribuim cel mult pasiv. Să
ne facă sănătoși Dumnezeu, plantele, vracii, acupunctura, vrăjitoarele,
sticluțele cu medicamente homeopate. Și, uneori, medicii.
De unde atâta resemnare și pasivitate și
cum se raportează românii la boală și la propria sănătate au fost subiectele
abordate într-un interviu cu antropologul Vintilă Mihăilescu, profesor
universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.
Mult mai vulnerabili la pseudoștiință
– Suntem mai predispuși, ca societate,
la a crede în pseudoștiință?
– Ca societate, pe moment, suntem. Nu
pentru că „așa e românul”, nu există așa ceva. Ci pentru că, pur și simplu, nu
avem o cultură medicală formată. La țară nu aveam de unde, iar orașele, în
timpul comunismului, au fost masiv ruralizate. Există un fenomen de contagiune,
nu numai biologică, ci și mentală, „am auzit de la vecina“. Și, exact ca în
marile contagiuni, în cercuri concentrice, informația se duce și prinde. Din
acest punct de vedere, suntem mult mai vulnerabili – nu mai predispuși – la
informații nevalidate, pseudoștiințifice. Așa s-a întâmplat și cu vaccinurile.
S-a dus zvonul că vaccinul face rău, că e riscant, iar, când vine vorba de
sănătate, românului îi este cel mai frică. Și chiar sunt date europene care
arată că, în ceea ce privește frica de boală, suntem primii din Europa. Ei
bine, în momentul în care ai cultural frică de boală și vine un zvon de acest
tip, fantezia e gata. Dacă mie mi-e frică oricum și îmi spune cineva că sigur e
un risc, nu mai stau să măsor prea mult. În acest sens vorbeam de
vulnerabilitate. Suntem mult mai vulnerabili la acest gen de informație. Pe de
altă parte, în România, cultura sănătății este încă tributară unei viziuni și
unor practici tradiționale, țărănești. Există o expresie definitorie pentru
felul în care românii se raportează la boală și la sănătate: „Sănătate să dea
Dumnezeu!“. Astfel, într-un studiu realizat în 2013, de SNSPA, privind relația
bucureștenilor cu sănătatea și atitudinea lor față de boală și tratament, 35%
din cei anchetați au declarat că sănătatea depinde mai mult de Dumnezeu decât
de individ.
– Cum s-a format la noi comunitatea
antivaccin? E un fenomen care pare din ce în ce mai greu de ținut sub control.
– Sigur, nu e un fenomen românesc. În
România, mi-l pot explica oarecum. De ce apare și în alte țări cu o cultură
medicală mult mai dezvoltată? Asta chiar nu îmi dau seama. Dar, dacă e să ne
rezumăm la cazul României, cred că aici sunt motive diferite, pornind de la
această teamă în general, care e universal țărănească, deci de la lipsa de
cultură medicală. Biologic, această agresivitate asupra corpului este ceva ce
sperie. Vaccinul e o practică intruzivă. Or, antropologic, și nu doar
antropologic, știm deja că, de exemplu, în Africa profundă, a lua sânge e un
gest aproape criminal, e un gest voodoo, practică magică. La noi, nu crede
nimeni că ți se ia sufletul odată cu sângele. Dar rămâne un gest intruziv. Și
pe undeva există credința că un corp străin în propriul meu corp strică, nu are
cum să facă bine sau în orice caz e riscant. Acesta ar fi contextul mai
general. Pe de altă parte, la extremă au început să apară un fel de ideologii new
age – să le spunem așa în lipsă de alt termen. Vorbim de un fel de
prelungire ciudată a ecologiei și a practicilor ecologice și a mâncării
sănătoase: „Nu trebuie să ne lăsăm invadați de artefacte, trebuie să trăim
natural“. Gândiți-vă cum se practică „detoxifierea”. E o nouă religie a corpului,
nu mai e alimentația „rațională“, e alimentația „sănătoasă“. Or, vaccinul nu e
ceva natural, e ceva artificial. Oameni foarte culți, corporatiști, oamenii cu
profesii care oferă deschidere internațională, cosmopoliți preiau aceste
lucruri, nu neapărat frici, cât respingeri ideologice ale vaccinului. „Trebuie
să trăim natural.” Nu știu exact ce înseamnă naturalul și până unde merge el.
Dar aceasta este ideea, lozinca, și devine un fel de sectarism: „Noi suntem
oameni curați, care vom trăi natural, deci viața noastră va fi bună”. Așadar,
un univers valoric care respinge orice intervenție de artificialitate din
partea societății. „Ăștia cu farmaciile lor și cu industria farmaceutică scot
bani pe seama a ce? Pe sănătatea mea? No way!“ Cu alte cuvinte, observăm
cele două extreme, care se articulează, generând un efect cumulativ. La mijloc,
între aceste două extreme, este categoria cea mai numeroasă de populație ușor
derutată, care nu știe ce să creadă, e slab informată, victimă a acestei
contagiuni a zvonurilor, și care află de frici și din stânga, și din dreapta.
Și atunci, mai bine e prudentă și nu se bagă. Nu are o atitudine fermă, dar
intervine o atitudine de teamă, de rezistență pasivă: „mai bine nu”. Nu
„categoric nu”, dar „mai bine nu”. Această categorie poate fi influențată, se
poate lucra asupra ei prin niște informări sistematice, dar cine să o facă?
Există această posibilitate, dar ea implică o campanie de informare făcută
serios. Nu fluturași la farmacie, că nu se uită nimeni pe ei. Cum? Asta e o
discuție de sine stătătoare. Dar povestea cu rezistența la vaccin devine gravă.
E o problemă de sănătate publică, trebuie luată în serios și abordată serios.
Prima parte și cea mai simplă este de a contracara aceste focare de informații,
de valori și de alegeri cam aberante, printr-o campanie care să lămurească
puțintel populația, cu mesaje pe înțelesul populației și, pornind de la această
premisă, că există o temere, deci e nevoie ca demersul să fie nu doar
informativ: „Îți spunem noi, biomedical, că, dacă substanța aia, al cărei nume
nici măcar nu poți să îl pronunți, ajunge la nivelul celular, se întâmplă nu
știu ce...“. Lasă-mă! Convinge-mă! Pe limba mea, emoțional. E nevoie de o
campanie de comunicare, cu toate regulile artei publicității.
O boală a imaginarului public
– Dar și faptele științifice trebuie să
fie parte din campanie.
– Evident. Nu poate fi un mesaj strict
emoțional, că n-am făcut nimic. Dar, pentru a convinge, trebuie să avem și
această componentă emoțională. Mai ales în măsura în care vorbim de o situație
deja așezată, de o convingere care s-a instalat într-o bună parte a populației.
Acesta este momentul zero. E adevărat, ar fi trebuit să fie mult mai demult.
Deja acum e un fel de tratament, nu mai e profilactic, există un fel de boală a
imaginarului public și, ca orice boală, trebuie tratată adecvat.
– În prezent, nici medicii nu își mai
permit să spună doar: „îți spun eu să faci asta“, fără să explice.
– Este adevărat. Dar nu cred că e treaba
medicilor sau că medicii au timp să facă această campanie. Pot să fie, la
rândul lor, implicați, în caz că se ajunge la ei, să știe cât de cât cam cum
trebuie abordată problema. Dar campania de comunicare nu o face medicul.
Trebuie să o facă ministerul, apelând la oameni care știu să o facă. E o meserie
și ea trebuie făcută de meseriașii din acel domeniu. Medicul poate să fie și un
bun psiholog, în sensul de a ști cum să comunice cu pacientul, dar nu de a face
campanie națională de comunicare. Dacă ajunge la doctor, oricum înseamnă că
poți vorbi cu el, e un prim semn bun. Problema e ce faci cu cei care nu ajung
la doctor.
– Și ce faci cu cei care încearcă să îi
convingă și pe alții că vaccinurile sunt rele, că totul e o conspirație „big
pharma”?
– Nu întâmplător am spus că asta e o
opțiune ideologică, pe care nu ai cum să o elimini. Teoriile conspirației ajung
de la vaccin la E-urile din alimente, la clanul celor șapte care au toți banii
din lume. În măsura în care nu poți să înțelegi niște lucruri care ți se
întâmplă, te sperii și găsești o cauză. Cel mai simplu este să imaginezi o
conspirație mică, simplă, nu? Cauză-efect. Dat fiind că farma vrea să...,
atunci farma e „câh”. Vreau o imagine simplă, clară, ca să știu de ce să mă
feresc. Că mi se întâmplă tot felul de lucruri pe care nu le înțeleg, nu le
pricep, mă sperie pentru că nu le înțeleg și atunci teoriile conspirației dau
această soluție simplă, liniștitoare, care „face bine” la creier. Pentru
liniștea psihică, e bine să știi că răul e de aici până aici și, dacă eviți,
dacă nu treci pe strada aia, poți să stai liniștit. Aici nu cred că se poate
face ceva.
– Dar ce îi motivează să încerce să îi
convingă și pe alții? Care e mecanismul?
– De la ideologie se ajunge la prozelitism,
prin ideologie înțelegând orice formă de credințe, de convingeri ferme. E ca în
religie. Poți să ai buni credincioși, habotnici, dar și misionari care fac
prozelitism pentru nu știu ce sectă. E același lucru, pentru că există o doză
de religiozitate și în asta. Pentru cei care fac acest lucru ajunge un fel de
credință. De ce o fac? Din convingere. Efectiv cred că îi ajută și pe ceilalți.
În feminism, în vegetarianism, în mai toate ideologiile, poți să ai variante
utile, raționale și poți să ai căderi în sectarism, fanatism și așa mai
departe. Fenomenele sunt foarte similare, mecanismele sunt aceleași.
Leacul-minune care face piciorul mic și capul mare
– Cum își pot redobândi pacienții
încrederea în medic și în sistem?
– Trebuie să ne uităm și la statutul
doctorului. În timpul comunismului, și categoric și înainte de comunism, deși,
din alte motive, alegerea pacientului era de tipul: „Adam, alege-ți nevasta!“.
Acela era doctorul satului, singurul, la el te duceai. Altă informație oricum
nu aveai, decât varianta „babele satului“, care existau și atunci, dar își
aveau partea lor, clientela lor. La ora actuală, evident, aceste informații
sunt mult mai vaste, mult mai numeroase și contradictorii. Iar aici intervine
alt element fundamental: cultura medicală. Cultură, nu în sensul antropologic,
de valori, viziune asupra lumii, ci cultură, în sensul de cunoștințe. Știi cam
despre ce e vorba, ai o cunoaștere în acest domeniu care îți permite să
selectezi informația și să spui: „Da, acesta e un lucru interesant, hai să
vedem“ sau „lasă, acestea sunt reclame, nu mă încred în orice“. Altfel spus, ai
un filtru minimal de a selecta, de a ierarhiza această informație. Or, acest
lucru nu există la o populație care nu a avut și nu are o astfel de educație
medicală. Din acest punct de vedere, ca să rezum, vorbim de o moștenire a
culturii în sensul larg al termenului, atitudini față de boală în general.
Există o lipsă de cultură medicală, care face ca oferta medicală, așa cum
există și cum nu există, să fie eronat, fragmentat receptată și folosită. Și
din acest punct de vedere, să spunem în sensul larg, publicitatea pe subiecte
medicale este foarte agresivă, ca orice publicitate, vine peste tine. Nu
trebuie să o cauți tu. Informația medicală strictă trebuie să o cauți. Dar
publicitatea vine peste tine când vrei și când nu vrei. Și o ții minte. Având
în vedere și costurile serviciilor medicale, aspectele comerciale, dar și
această lipsă de informație, de cultură medicală, farmacistul a devenit un
personaj fundamental. Nu pentru că vinde medicamentele recomandate de doctor,
ci pentru că, de multe ori, chiar ia locul doctorului. Am făcut, tot la
facultate, alături de studenții mei, o cercetare mai mică, dar reprezentativă
pentru București, despre farmacii. Nu intru în detalii tehnice, dar o proporție
care crește odată cu vârsta – în rândul pensionarilor mergea spre trei sferturi
– se duce direct la farmaciști să întrebe: „Mă doare aici, am auzit că ar fi
bine să iau asta“, „Dar de celălalt ce știți? Că am auzit nu știu ce“. Iar
farmaciștii își câștigă și rețin clienții printr-un astfel de sfat. Care,
pentru pacienți, înlocuiește lipsa de cunoștințe. Aparent ieftin. Pentru că
farmacistul s-ar putea să spună: „Da, sigur, pentru chestia asta am
leacul-minune, care face piciorul mic și capul mare“ și îi vinde omului exact
ce vrea să vândă. Sigur, fiind vânzători buni, se uită și la statut. Dacă este
un medicament foarte scump, nu dau la o bătrânică mai ponosit îmbrăcată, că își
dau seama că o sperie, deci adaptează prețul. Știm că sunt serii de medicamente
la prețuri diferite, care au cam aceeași substanță activă în ultimă instanță.
Pe scurt, există o piață alternativă pe care au ocupat-o farmaciștii. Nu
neapărat pentru că a fost inițiativa lor, ci pentru că a fost o cerere de piață
și atunci s-au adaptat, ca orice negustor. Că sunt și negustori, nu? La această
cerere au venit cu o ofertă.
– Și când vorbim de farmaciști, nu ne
referim neapărat la cei care au terminat facultatea de farmacie. Că în farmacie
de multe ori interacționezi cu un vânzător, mai degrabă.
– Nu, nu știm exact ce e cu ei.
– Și totuși, când locul medicului îl ia
farmacistul, avem de-a face cu scenariul mai benign. Uneori locul medicului îl
ocupă alte entități, mai periculoase în sfaturi.
– Sigur. Starea de nesiguranță a
populației, care a crescut în ultimii ani, împinge chiar o bună parte a
acesteia la soluții explicit magice: 41% din bucureșteni au declarat, de pildă,
că au mers la descântat, în studiul pe care îl menționam mai devreme. În
momentul în care peste o treime din bucureșteni recunosc că au fost la
descântat – probabil că sunt mai mulți de fapt, fiindcă e de așteptat că unii
nu o recunosc – asta spune tot. Când vorbim de practici alternative, ne referim
la un spectru foarte larg: de la homeopatie, care își are regulile ei, până la
bioenergii ciudate și alte povești, care sunt la granița dintre magie și
pseudoștiință.
Dai cezarului ce e al cezarului, dar să te lase în pace
– Ce relație au românii cu autoritatea
și cum influențează aceasta felul în care se raportează la sănătate și la
sistemul medical?
– În general, românii, ca societate, n-au
încredere în stat. N-au avut niciodată. Dintr-un motiv istoric destul de
simplu. S-a trăit în comunități sătești destul de izolate, autogestionate, iar
puterea era întotdeauna exterioară. Era un fel de „dai cezarului ce e al cezarului“,
cu condiția să te lase în pace. Forma cea mai simplă, care e ușor de înțeles,
era tributul sau bacșișul, în ultimă instanță. Cu condiția ca statul să te lase
în pace, le plăteai. Vine alt stat, altă putere. „Bun, tu cât vrei, măi?“
„Șapte vaci și o oaie.“ „Bine, dar nu mai vii pe-aici, mă lași în pace.“
„Bine.“ Această imagine a puterii, a statului ca un for, ca o realitate
exterioară vieții noastre adevărate este una foarte veche, drept care, la ora
actuală, încrederea în tot ce înseamnă guvern, stat, este cea mai mică din
Europa. Și cu sprijinul major al statului, care a făcut suficiente gafe ca să
confirme această reținere. Iar dacă această reținere e istorică, ura,
disprețul, condamnarea de la ora actuală nu mai sunt istorice, ci
conjuncturale, o reacție la ceea ce se întâmplă. Acesta este aspectul general.
Dacă particularizăm pentru sistemul de sănătate, și aici lucrurile sunt
similare cu sistemul de învățământ, ceea ce a contribuit foarte mult la această
reținere sau chiar respingere a statului, a instituțiilor de stat în domeniul
sănătății, a fost viteza cu care s-au schimbat toate reglementările. În
învățământ, numărul de schimbări ale legislației în ultimii douăzeci de ani e
mai mare decât de la înființarea învățământului românesc până în ʼ90. Și asta
spune tot. Or, acest lucru a derutat. Sănătatea a urmat același tipar. Cine e
doctorul meu, la cine mă duc? Înainte, stăteai într-un sat, care avea doctorul
lui, știai că acela era doctorul și la acela trebuie să mergi. Știai cum
vorbește, ce face. Acum nu mai știi: pentru asta mă duc la acela sau la
celălalt? Dar trebuie să trec întâi pe la medicul meu de familie? Dar care e
medicul meu de familie? Și tot așa. E o derută a relației pacient-medic și a
reglementării instituționale a acestei relații. În al doilea rând, publicitatea
foarte mare care s-a făcut legat de ceea ce se întâmplă în sistemul sanitar și
de cazurile de malpraxis iarăși a născut o reținere, dacă nu o suspiciune. În
al treilea rând, avem această combinație nefericită de stânga-dreapta. Nu mai
știe nimeni care e stânga, care e dreapta, de sistem de sănătate de stânga,
adică de stat și/sau privatizat. Privatizările în sistemul sănătății n-au fost
nici duse până la capăt, să știi o soluție, bună-rea. E un fel de struțocămilă
care se schimbă în funcție de jocurile de putere, de interese, la nivel înalt,
drept care nu mai știe omul mediu, care nu are suficienți bani să se ducă
strict pe filiera privată, unde să meargă. Cei care au bani, upper-middle
class, au ales de mult: „Nu mă mai încurc, asta e, sănătatea mea e mai
presus de orice, merg la sistemul privat cap-coadă“. Dar cu reținere, „doar
dacă chiar mă doare tare. Că oi fi eu mai bogat, dar ăștia costă rău de tot“.
Acești trei factori măcar, și mai sunt și alții, conjugați au dus la această
situație.
– Apropo de implicarea politicului,
managerii de spital încă sunt aleși pe criterii politice. Există o implicare a
politicului cam la toate nivelurile, ceea ce generează și o luptă de resurse pe
plan intern în spitale.
– Aici e nivelul de jos al acestui amestec
între stânga și dreapta, între privatizare și etatizare, pentru că un manager
de spital ar trebui să fie, în teorie, manager, nu doctorul, nu profesorul, nu
șeful de clinică. Avem manager, asta e altă meserie – e o idee a capitalismului,
a economiei de piață, care s-a impus și în învățământ și în sănătate. Doar că
acest manager nu este numit pe criterii manageriale, ci pe criterii politice.
Păi, ce am făcut? Adică nu mai e sigur acum nici măcar că e medic, deci barem
trăiește în clinica aceea, în spitalul acela, știe să trateze, poate nu știe
cum să facă facturile de la hârtia igienică, de-acord, dar s-o descurca. Acum
nu mai ai nici această variantă, nu ai nici varianta cu adevărat managerială,
cu concurs pe bune, cu oameni care să aibă o experiență relevantă. Nu.
Managerul capitalist este numit politic de statul socialist. Rezultatul iarăși
se sparge în capul pacientului, în capul populației, prin acest amestec de
bucățele de soluții care nu fac un ansamblu. Nu trebuie să faci și niciun om
obișnuit nu face o analiză macroeconomică a sistemului medical, dar o simte pe
pielea lui, simte că ceva îi scapă, că lucrurile scârțâie. „Scârțâie“ nu e un
concept științific, dar când o simți pe pielea ta doare și atunci devii foarte
reticent.
De complexul uman al bolii nu se ocupă nimeni
– Îți pierzi încă o dată încrederea.
– Și mai este un lucru, pe care îl
menționez din perspectivă mai degrabă antropologică. Învățământul medical este
foarte strict limitat la biomedicină. Chiar și în psihiatrie, unde te duci
destul de mult în psihic, e același lucru. Eu, medicul, mă ocup de bazele
biologice, deci ce are acoperire biologică obiectivă și obiectivabilă tratez,
iar mai departe nu mă interesează. Or, sunt o serie întreagă de consecințe
psihosociale și nu numai ale intervențiilor medicale. De la o operație banală,
de apendicită, care are consecințele ei, la o formă serioasă de operație, care
poate se lasă cu o formă de handicap, ce schimbă relațiile de familie, schimbă
starea psihică, relațiile sociale, relațiile de muncă și competiție. Tu nu mai
poți să lucrezi douăsprezece ore, ești indezirabil. Păi, da, dar... Niciun
„păi, da“. Mai sunt o sută afară care așteaptă și n-au operație, n-au
transplant de rinichi. Out! Și că am amintit de transplant, transplantații,
de exemplu, în momentul în care s-a terminat tratamentul medical, n-au niciun
fel de informație, de sprijin, niciun sistem care să îi ajute să facă
reinserția în viața socială. Trebuie să se ajute singuri, prin asociația lor,
în care toți au trecut prin această poveste, știu poveștile, știu problemele,
dar n-ajung la medic cu ele. Și pe medic nu îl interesează. „Eu ți-am dat
rinichiul, ți l-am pus bine, asta nu mă interesează.“ Or, aici e o problemă
mult mai complexă, e vorba de o imagine medicală despre corp, o imagine
carteziană. Corpul e o mașină care are piese de schimb. Când se strică ceva,
mai umblăm la ambreiaj, mai schimbăm uleiul, aducem o piesă. Scoatem ce e
prost, punem la loc ce funcționează. Dar omul e mai complicat. Și când îi schimbi
niște piese, defecțiunea poate să fie la cap, nu la ficat sau la rinichi. De
tot acest complex nu se mai ocupă nimeni. Psihologii se ocupă de altceva,
psihiatria intervine când chiar ai boli psihice, considerate ca atare, dar de
complexul uman al bolii nu se ocupă nimeni. Și asta este o zonă de fragilitate
în care pot să intervină o pleiadă întreagă de alte sfaturi: „vezi, dacă
mergeai la baba aia...“ sau „dacă mergeai la ăla care vine și acasă și îți dă
și o grămadă de pietricele magice, nu mai treceai prin dramele astea
existențiale”. Dacă medicina s-ar ocupa de omul bolnav, nu de boală... Sunt
copil de doctori, deci am auzit povestea asta de cincizeci de ani cel puțin, nu
e o invenție recentă, nu e ultimul răcnet. E veche, cu condiția să fie și practicată.
Ne-am cam întors – din lipsă de timp și din multe alte lipsuri – la o viziune
foarte mecanicistă asupra bolii. Și omul bolnavul simte asta. Se simte părăsit,
neajutorat. Și astfel crește vulnerabilitatea populației față de tot ce
înseamnă soluții alternative. Cum pot eu să scap de acest gen de probleme, de
ansamblul lor, nu numai luând pastila albastră care face bine, ci toate
consecințele și tot contextul meu ca om bolnav? Or, asta e un no man’s land.
– Unde ar trebuie lucrat mai mult: în
felul în care se face formarea medicilor sau la măsura în care actul medical
este integrat, de pildă, cu partea de servicii sociale?
– Toate sunt necesare, dar începutul
trebuie făcut din școală, de la formarea corpului medicului. Trebuie să existe
cunoștințe de psihologie, de antropologie. Cel mai prizat domeniu la ora
actuală, din științele socioumane, este antropologia corpului. Și nu
întâmplător. Nu dragostea de antropologie i-a făcut să promoveze acest domeniu,
ci problemele cu care se confruntă societatea – îmbătrânirea, de pildă. Sigur,
sunt probleme și la extrema cealaltă, în tinerețe. Vorbim de acest cult al
corpului, care are implicații în industria alimentară, în turism, peste tot.
Deci cum procedăm? Ce facem cu corpul ăsta, care, iată, are alte cerințe sociale
și culturale decât acum douăzeci, treizeci, patruzeci de ani? Dacă vorbești
unui doctor de antropologie medicală, dă cu tine de pământ. O să spună: „Fugi
de-aici cu tâmpeniile tale, noi avem treburi serioase“. Dar nu spun strict de
antropologie, ci cred că medicul trebuie să aibă și cunoștințe de psihologie,
antropologie a corpului, asistență socială în sensul larg. Ce înseamnă
asistență socială, de fapt? Pentru că asta include toate societățile și formele
de sprijin, pentru alcoolicii anonimi, pentru tinerele mame, pentru pacienții
cu traumă postoperatorie – pentru toate aceste suferințe sau probleme care nu
sunt doar medicale există forme de sprijin și asta intră în asistență socială.
Când spun asistență socială, nu mă refer doar la asistență pentru săraci sau
handicapați. Doctorii ar trebui să aibă astfel de cunoștințe și să fie deschiși
să vadă. Dar nu le spune nimeni, nu îi plătește nimeni, nu le-o cere nimeni. De
ce ar face-o din proprie inițiativă? Câțiva o fac, dar asta deja e o opțiune
personală. Așa că ar trebui să înceapă evident cu formarea. Ideal e să nu fie
doar formare și după aceea, când se duc în practică, să nu aibă cum să facă. Să
intervii la nivelul învățământului nu e suficient, dar e necesar ca să se pună
pe picioare o astfel de integrare.
.jpg)
