Interviu cu dl prof. dr. Dan Prelipceanu,preşedintele
comitetului de organizare a Congresului Naţional de Psihiatrie
– În perioada
19–22 octombrie 2011, la Palatul Parlamentului din Bucureşti se vor desfăşura
lucrările celui de-al patrulea Congres Naţional de Psihiatrie. Pentru cititorii
săptămânalului „Viaţa
medicală“, partener media principal al
reuniunii, vă invit să ne oferiţi mai multe detalii.
– Al 4-lea Congres Naţional de Psihiatrie
cu participare internaţională are ca temă: Două
decenii de tranziţie şi inovare în psihiatria din România. Se împlinesc 21
de ani de la înfiinţarea Asociaţiei Române de Psihiatrie şi Psihoterapie, care
girează această reuniune şi care, prin caracterul său naţional, organizează
congresele de psihiatrie din ţara noastră. Ca urmare, tematica încearcă să
evidenţieze ceea ce s-a făcut mai degrabă bine, adică partea de inovaţie, evaluând,
de asemenea, nivelul şi gradul în care această inovare a impus o tranziţie către
servicii de mai bună calitate. În această zonă, a trasării inovaţiei în
calitatea serviciilor, stăm, desigur, cum îşi poate închipui orice cunoscător
al domeniului, mai prost. De ce? Pentru că – iar aceasta este ideea subliniată în
sesiunea plenară din deschiderea congresului, în seara dinaintea primei zile – tot ce este inovare în psihiatrie şi în sănătatea
mintală în România a fost făcut prin iniţiative non-guvernamentale. Eu ţin
foarte mult să accentuez aceasta ori de câte ori am ocazia şi există nenumărate
argumente în acest sens. Chiar în această sesiune plenară vor fi trei sau patru
prezentări ale unor organizaţii non-guvernamentale din România care, fiecare în
domeniul său de activitate, au împins lucrurile înainte. Pe de altă parte, va
trebui menţionat cu acest prilej un alt adevăr fundamental al medicinii
mentale, privind planul de reformă
proiectat în 2007 şi terminat cu câteva zile înaintea ultimul raport care
deschidea poarta către
aderarea României la Uniunea Europeană. Am
participat personal şi chiar am coordonat un proiect girat de UE în elaborarea
unui plan de acţiune pentru implementarea strategiei naţionale de sănătate
mintală. Adevărul este că tot acest plan
frumos, proiectat să se finalizeze în prima etapă a anului 2011, a rămas, cum
era de aşteptat, o utopie, un vis frumos – scris pe hârtie, cu termene de
implementare, dar din care de fapt nu s-a realizat nimic. S-a obţinut doar împărţirea
scriptică, schematică a României, mai puţin a Bucureştiului, cum se planificase
în cunoscutul plan de acţiune şi în strategia naţională de dezvoltare a sănătăţii
mintale. Iată un alt argument care arată că dezvoltarea planificată, organizată,
cerută de altfel de Uniunea Europeană, din nefericire nu s-a finalizat şi nu
din cauza crizei economice, pentru că acest plan a sucombat chiar înainte ca
autorităţile din România să recunoască începutul crizei economice şi la noi.
Desigur că în perioada crizei nu putem avea pretenţia să se mai susţină la
nivel guvernamental problema sănătăţii mintale; ar fi o utopie şi o lipsă de înţelegere
pragmatică a lumii în care trăim. Aşa încât singura speranţă a sănătăţii
mintale rămâne în aceste grupuri de entuziaşti care încearcă să realizeze câte
ceva în cadrul organizaţiilor non-guvernamentale şi care întreţin o anumită
emulaţie şi implicare, inclusiv a tinerilor psihiatri, care, în felul acesta,
au acces la lucrurile mai noi din domeniu. Congresul urmăreşte să fie actual
prin postere, sesiuni de comunicări şi, mai ales, prin simpozioanele organizate
de diferite grupuri, ca de exemplu cele care lucrează în domeniul
gerontopsihiatriei în Alzheimer, în sectorul dependenţelor de substanţe
psihoactive, psihiatrie legală, preocupări legate de terapiile psihologice şi
farmacologice. Mai multe simpozioane tematice vor prezenta, prin trei-patru
vorbitori, diferite opinii şi realizări ale fiecăruia în domeniile specifice.
Mai sunt invitaţi şi şase lectori de nivel european, care vor ţine conferinţe
urmate de discuţii şi întrebări focalizate pe date de mare interes, privitor la
cercetare şi servicii.
– S-au scurs
trei ani de la Congresul precedent. Probabil că în acest interval s-au realizat
progrese ştiinţifice şi doctrinale. Cum vor fi scoase în evidenţă la acest
congres?
– Desigur, vor fi comunicările din cadrul
secţiunilor de prezentări individuale, care vor reflecta destul de real ceea ce
se întâmplă în ţară şi în lume. Într-unul din acestea, o cunoscută autoritate în
domeniu va ţine o frumoasă conferinţă: Kraepelin
a avut dreptate. Ne putem imagina că va fi o pledoarie pentru ceea ce, după
1980, s-a numit curentul neokraepelinian, ce reorganizează psihiatria după
categoriile nosologice clasice. Mă aştept şi la o privire critică şi discuţii
asupra interesantului proiect DSM V, la care sunt cooptate şi echipe din România.
Acesta va fi prezentat în cadrul congresului anual de la San Francisco (2013)
al Asociaţiei Americane de Psihiatrie.
– Dar cu ICD ce
se întâmplă?
– Este şi el programat să apară concomitent.
Ambele lucrări sunt destul de apropiate din punctul de vedere al concepţiei.
Inovaţiile deja cunoscute şi stabilite sunt dispariţia formelor de
schizofrenie, rămânând o singură entitate, fără a se mai utiliza în demersul
diagnostic menţionări de forme clinice, lucru care are justificare în cercetările
din ultimii ani, în cele imagistice şi în faptul că schizofrenia, boală cu un
substrat biologic cert, beneficiază de diferite ipoteze patologice. Sunt şi
multe alte modificări care vor constitui subiecte de dezbatere, la modul informal.
Întrebarea se referă şi la probleme doctrinale. Nu prea putem vorbi de doctrine
în psihiatria din România. Apropierea dintre neurologie şi psihiatrie nu merge
până la dispariţia acesteia din urmă. Un ilustru neurolog se recunoştea convins
de faptul că psihiatria are metode specifice de tratament şi asta o face să aibă
dreptul la statutul de specialitate medicală independentă, chiar dacă neuroştiinţele
recurg la date comune. În pofida faptului că substratul este organic, intervenţiile
sunt atât de această natură, cât şi de tip psihosocial, pentru că omul nu este
doar organicitate, este şi spiritualitate.
– Ce impact
credeţi că a avut asupra psihiatriei româneşti simpozionul româno-italian din
toamna anului trecut?
– A fost de o anvergură prea mică pentru a
avea un impact la nivel naţional. M-am amuzat pentru că italienii credeau că ne
spun noutăţi. Noi ştim despre reforma de la Trieste şi îi cunoaştem pe corifeii
antipsihiatriei. Maestrul meu, ilustrul conf. dr. George Constantinescu, care
era un erudit al psihiatriei şi al interferenţelor psihiatriei cu filosofia, a
scris prin anii ’70 un articol în două părţi despre antipsihiatrie, punând-o pe
aceasta la locul ei. Este bine de ştiut că antipsihiatria nu a intenţionat să
distrugă neapărat psihiatria; au fost teoreticieni oarecum extremişti, care
negau boala schizofrenică şi pledau pentru o existenţă de tip schizofrenic;
erau excese care apar în dezbateri ideologice, dar, până la urmă, efectul în
viaţa reală a fost absolut benefic, pentru că s-a clădit o platformă de
dezinstituţionalizare în sensul bun al cuvântului; ceea ce au făcut italienii şi
Franco Basaglia a dus la desfiinţarea acelor aziluri care cronicizau bolnavul
psihotic şi care nu aveau valoare terapeutică. Iată un prim efect pozitiv care
a împins lucrurile către asistenţa de tip psihosocial. Într-o perioadă în care
psihiatria se inseră din ce în ce mai mult în organicitate, într-o abordare de
natură clinică, trebuie să pledezi pentru intervenţii non-biologice şi sociale,
dar la un mod foarte adecvat şi echilibrat.
– Unele voci
clamează că reforma în psihiatrie bate pasul pe loc. Care este părerea dv.?
– Nu bate pasul pe loc; pur şi simplu nu
există.
– Mulţumesc
pentru răspunsul dv. lapidar. În altă ordine de idei, există impresia conturării
a două grupuri de presiune. Unul, format din psihiatri care lucrează în
ambulatoriu; celălalt – cei care lucrează în spital. Primii sunt favorabili
psihiatriei comunitare deoarece susţin că spitalul este mai mult în folosul
statutului social al psihiatrului şi mai puţin în cel al acceptatului well-being al pacientului. Ceilalţi nu pot fi convinşi
de utilitatea scăderii numărului de paturi din spital. Cine credeţi că are
dreptate?
– Adevărul e
undeva la mijloc. Să nu cădem în mitul desfiinţării spitalelor, aşa cum au făcut
italienii; a fost un exces. Acolo stările psihotice grave sunt tratate doar în
saloane de psihiatrie din spitalele generale. Un lucru bun, dar dacă se reduce
asistenţa pentru cei acuţi nu e foarte bine. În momentul de faţă, noi avem un
număr de paturi probabil suficient. El nu trebuie mărit sau redus drastic atâta
vreme cât nu există alternativa spitalizării, atâta timp cât pacientul pleacă
de la spital… unde? În psihiatricul „No
man’s land“, unde nu există niciun fel de servicii?! Laboratoarele de sănătate
mintală de pe vremuri erau rezonabile. Atâta s-a făcut din planul de reformă de
care am amintit. Le-am rebotezat centre de sănătate mintală, dar nu s-a
schimbat nimic înăuntru. Asta nu este reformă şi trebuie ştiut că în comunitate
merge o echipă terapeutică bine proiectată şi stabilită. În momentul de faţă,
mai mult de două treimi din psihiatrii români lucrează în spital şi un sfert în
comunitate. Ar trebui să fie exact invers. 
.jpg)
