Medicul Adela Golea trebuie să rămână* în medicina de urgenţă, domeniu în care este un specialist de prim rang. Faptul că are colegii de partea sa spune deja foarte mult. A dat și dă dovadă de o dăruire rar întâlnită, confundându-se până la uitare cu locul de muncă – catedra universitară și Spitalul Judeţean de Urgenţă Cluj, ca director medical.

Ce ne puteţi spune despre serviciile de urgenţă din România și despre calitatea actului medical în acest domeniu?
Îmbunătăţirea serviciilor de urgenţă astfel încât actul medical să fie unul de calitate este esenţială în medicina modernă. Trebuie văzut însă ce putem îmbunătăţi, ţinând cont că facem acest lucru la graniţa dintre mai multe specialităţi. Fiecare medic dobândește diplomă de expert într-un anumit domeniu, nu în toate.
Va trebui, la un moment dat, să construim un sistem care să se bazeze pe competenţe clare, pe niveluri clare de acţiune la patul bolnavului, pe un standard pe care să-l îndeplinim prima dată și pe care mai apoi să-l îmbunătăţim, în timp. Știu că aceste cuvinte sunt foarte folosite și, din păcate, nu sunt implementate total în practica de zi cu zi. Sunt lucruri care au fost puse în discuţie de colegii noștri și la Congresul interdisciplinar de medicină de urgenţă de anul acesta, pe care l-am organizat la Cluj-Napoca. Nu este corect ca de calitatea actului medical în aceste condiţii să răspundă numai cel care este obligat să facă ceva în faţa pacientului.
Și care ar putea fi soluţia?
Trebuie să redesenăm sistemul educaţional în profilul muncii noastre pe ceea ce înseamnă nevoile sistemului românesc de educaţie medicală, dar nu numai. Trebuie să-l facem pentru toate nivelurile. Asistenţii medicali, de exemplu, după ce absolvă liceul sau universitatea, nu beneficiază de formare continuă. La fel și ambulanţierii, brancardierii, îngrijitoarele, care acordă deocamdată un ajutor empiric, consecinţele fiind cele cunoscute. Mai există un aspect: lucrul în echipe multidisciplinare. Înveţi, faci o specialitate, te specializezi în cadrul ei pe un domeniu îngust. Or, tu, ca medic, trebuie să ai o viziune asupra întregului organism și abia apoi să te ocupi de partea ta îngustă. În momentul în care asiști un pacient, dacă mergi pe acest principiu, nu mai poţi acţiona singur, ai nevoie de colegi. În concluzie, avem nevoie de cât mai multe păreri, pentru că dezvoltarea pe verticală a medicinei de urgenţă este extraordinară. Acum, dacă nu citești două sau trei zile, constaţi că în anumite domenii nu mai ești la zi.

SUB Presiunea timpului

Există riscul de erori, inclusiv riscul vehiculat de completare greșită a actelor?
Se lucrează repede și sub presiunea timpului. Este foarte ușor să încurci foile pacienţilor, medicaţia lor, dar sunt lucruri care se întâmplă și în alte ţări, nu numai la noi. Problema este că la colegii noștri vestici s-a construit un sistem de urgenţă care evoluează de la o zi la alta. La noi se face acel debriefing de faţă cu întreg colectivul, se ascultă părerile fiecăruia în parte, după care se trag concluziile. Dar toate acestea necesită training și resurse. Se creează astfel automatisme, dar s-ar crea și mentalitatea de a fi flexibil, de a înţelege că ceea ce știi acum poate că mâine se va dovedi a nu fi cel mai corect lucru și că trebuie să schimbi din mers metode și practici de lucru. Noi încă venim cu mentalitatea de acum 30-40 de ani și cu „Nu veniţi dumneavoastră să ne învăţaţi cum să facem!”. Eu vin și demonstrez că dovezile din practică ne arată ce trebuie schimbat și în ce direcţie. Să vă dau un exemplu: Consiliul European de Resuscitare strânge dovezile timp de cinci ani. Din cinci în cinci ani vin și ne spun ce rămâne valabil în domeniul resuscitării și ce trebuie schimbat. Ei modifică protocolul pe baza a ceea ce văd și constată din fișele primite.

Vocaţie sau nevoie de salariu?

Sunt interesaţi medicii tineri de urgenţă?
În general sunt două aspecte și două tipuri de rezidenţi – cel care vrea să se dezvolte în meserie și cel care s-a ales cu medicina de urgenţă pentru că nu are o alternativă, pentru că are nevoie de un salariu. Unii dintre ei, dacă au parte de îndrumători care să le arate partea frumoasă a medicinei de urgenţă, sub 30%, rămân. Mai departe... Notele sunt, din păcate, relative. Învăţământul nu le dă foarte multe posibilităţi de îmbunătăţire a abilităţilor practice. La noi, de exemplu, sunt colege care predau semiologie rezidenţilor de anul I.
De ce?
Am observat că nu știu să asculte cordul, că nu știu să palpeze cum trebuie, că nu știu ce trebuie să observe la un pacient. Dacă nu rezolvăm aceste lucruri, nu avem pe ce construi mai departe. La noi vin rezidenţi din tot felul de facultăţi de profil. Pornim de la fapte concrete, au făcut sau nu practică la patul pacientului, au făcut sau nu simulări. Dacă nu le-au făcut, nu au nici abilităţi de a le face și de a interveni imediat ce pacientul ajunge în serviciul de urgenţă.
Și al doilea aspect?
Trebuie să lucrăm, să-i învăţăm să-și dezvolte un algoritm propriu de gândire și de acţiune. Trebuie să gândească singuri pe baza abilităţilor și cunoștinţelor pe care le au, numai așa ajung la un act medical de calitate. Lupta noastră în ceea ce privește această generaţie este de a-i determina să citească și să cerceteze resursele. Ei merg la Google și își iau sinteze gata făcute. Până la un punct, merge. Dar pe acele texte scurte ei nu au documentarea de bază. Textele de pe Google îţi dau calea, o anumită direcţie pe care să mergi, dar dacă tu nu ai în spate bagajul necesar de cunoștinţe ca să interpretezi faptele, nu ajungi niciodată la un rezultat corect. Cu cât asiști la mai multe cazuri și vezi mai multe patologii, mai multe situaţii clinice, cu atât mai repede înveţi să-ţi pui la punct propriul algoritm, să judeci corect până și un sindrom diareic.
Este „Dr. House” un model pentru tinerii medici?
Și mie îmi place „Dr. House”. Cred că poate fi un model pentru medicii tineri, indiferent de specialitate. Este un soi de nonconformist, dar care merge până în pânzele albe să-și explice semne și simptome care lui nu i se potrivesc în tabloul clinic. Acest lucru trebuie să-l învăţăm de la el. Unii medici iau de la pacienţi numai ce le convine, uitând de altele, care ar putea fi dăunătoare. Asemenea filme, precum „Dr. House”, sunt instructive dacă luăm din ele ceea ce este bun, sârguinţa de a-și explica un simptom, o reacţie adversă, o neconcordanţă în medicaţie. Fiecare acţiune și fiecare rezultat sunt documentate.