Eveniment
de tradiţie, Congresul Romtransplant,
marchează, la a opta ediţie, un an aniversar pentru activitatea de transplant
din ţara noastră. În plus, odată cu reuniunea găzduită la World Trade Center,
în Bucureşti, între 26 şi 29 septembrie a.c., va avea loc şi examenul pentru obţinerea
Diplomei europene de transplant. Prof.dr.
Irinel Popescu, preşedintele Congresului Romtransplant – la care „Viaţa
medicală“ este partener media principal –, ne vorbeşte despre aceste
evenimente, dar şi despre progresele României în domeniul donării şi
transplantului de organe.
– Domnule
profesor, organizaţi al optulea Congres Romtransplant într-un an cu semnificaţii
speciale pentru activitatea de transplant în România. Vorbiţi-ne, vă rog,
despre acestea.
– În afară de creşterea numărului de operaţii
de transplant, care este o constantă a ultimilor ani, în 2012 se împlinesc 15
ani de activitate de transplant hepatic în Institutul Clinic Fundeni şi 20 de
ani de activitate de transplant renal în Institutul de Urologie şi Transplant
Renal Cluj-Napoca. Sunt două evenimente care vor fi evidenţiate cu ocazia
Congresului Romtransplant. Printr-o fericită coincidenţă, acesta se suprapune şi
cu examenul european pentru diploma de transplant de organe, organizat la 29
septembrie 2012 de Comisia de transplant a Uniunii Europene a Medicilor
Specialişti. Faptul că anul acesta examenul se organizează la Bucureşti şi că
din comisie fac parte şi şefii celor două programe menţionate anterior – de
transplant hepatic de la Institutul Clinic Fundeni şi de transplant renal de la
Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj-Napoca – este deosebit de
onorant pentru România şi, într-un fel, marchează integrarea transplantului
românesc în reţeaua europeană de transplant.
– Se
înţelege că la examen nu vor participa doar specialiştii din România. Vor veni şi
candidaţi din străinătate?
– Evident, este un examen pentru obţinerea
diplomei europene. Această diplomă va avea o importanţă din ce în ce mai mare.
În primul rând, le va permite titularilor să profeseze în această disciplină
extrem de interesantă a medicinii – transplantul. În al doilea rând, promovarea
pentru obţinerea unei poziţii în structurile europene de transplant va ţine
cont şi de existenţa acestei diplome. Personal, aş menţiona că, de când fac
parte din această comisie europeană, am participat la mai multe examene şi am
avut ocazia să constat câteva lucruri. Pe de o parte, că nivelul de pregătire
al candidaţilor este foarte ridicat, de altfel şi exigenţele comisiei sunt foarte
mari, fiind o diplomă care se obţine destul de greu. Pe de altă parte, că, în
afara candidaţilor din spaţiul european, la examen se prezintă şi medici de pe
alte continente – America de Sud, America de Nord, Asia, care doresc să obţină
această diplomă deoarece este deja cunoscută seriozitatea examenului. Ca atare,
există un orizont de aşteptare în ceea ce priveşte valoarea diplomei, odată obţinute,
în promovarea academică, acolo unde profesează aceşti candidaţi.
– Care
este profilul unui candidat la acest examen? La ce nivel de experienţă trebuie
să ajungă un medic înainte de a se prezenta la examenul european de transplant?
– Profilul candidatului este acela al unui
specialist cu experienţă în domeniu, există un barem de operaţii efectuate
personal, care nu este uşor de îndeplinit şi necesită ani buni de pregătire. La
acesta se adaugă, bineînţeles, pregătirea teoretică bazată pe tratatele internaţionale
actuale, de cel mai înalt nivel. Deci nu se adresează începătorilor, ci
medicilor cu o anumită experienţă, dar, odată obţinută, repet, această diplomă
devine un atu important pentru cel care o posedă.
– Dincolo
de organizarea acestui examen la Bucureşti, care este rolul Congresului
Romtransplant?
– Congresul Romtransplant, ca de obicei,
reprezintă o actualizare a cunoştinţelor din domeniul transplantului, o
evaluare a nivelului la care a ajuns în momentul de faţă transplantul românesc,
mai ales pe câteva din componentele sale: renal, hepatic, cardiac, de ţesuturi.
Reprezintă, de asemenea, ca de fiecare dată, un util schimb de experienţă cu
colegii din străinătate. Din 1998, de când a avut loc prima ediţie, la
Cluj-Napoca, şi până în prezent – iată, sunt 14 ani de atunci – la fiecare
congres am fost onoraţi de prezenţa a numeroşi invitaţi din străinătate,
împreună cu care am putut evalua stadiul la care am ajuns în transplantul de
organe din România şi, aşa cum spuneam, am putut efectua schimburi de experienţă
foarte utile. Unele din aceste parteneriate s-au tradus chiar şi prin
cooperarea directă în cursul unor intervenţii foarte dificile de transplant. În
final, putem spune că este o întâlnire a unor profesionişti care evaluează
stadiul la care s-a ajuns în momentul de faţă, dar care, totodată, schimbă idei
şi stabilesc parteneriate, de cele mai multe ori pe termen lung.
– Care
vor fi punctele de maxim interes de pe agenda Congresului? Ce invitaţi speciali
aţi chemat la Bucureşti?
– Sunt foarte mulţi şi nu îi pot menţiona pe
toţi, mai ales că ar însemna să fac omisiuni regretabile. Aş spune că, în mod
particular, preşedintele Comisiei de transplant a UEMS, prof. dr. Vassilios
Papalois, de la Spitalul Hammersmith din Londra, ne onorează cu prezenţa. Dsa
este o personalitate importantă a transplantului european, cel care a pus
bazele Comisiei de transplant a UEMS şi a creat un model de examen european,
valabil şi pentru celelalte specialităţi chirurgicale. De asemenea, aş menţiona
– şi aceasta arată o extindere a sferei de acoperire UEMS şi a acestui examen –
prezenţa prof. dr. Eytan Mor, de la Tel Aviv. Israelul, ca, de altfel, şi
Turcia fac parte din Comisia europeană de transplant, iar cursul pregătitor al
acestui examen s-a ţinut în primăvară la Tel Aviv, profesorul Mor fiind gazdă.
Personal, îmi face plăcere să îl primesc la Bucureşti, mai ales că pe durata
pregătirii mele de la Spitalul Mount Sinai din New York am fost colegi de
generaţie.
– Din
1998, anul primului Congres Romtransplant, aceste manifestări au fost
organizate la fiecare doi ani. Ediţia de anul acesta se desfăşoară la doar un
an de precedenta. Marchează, în acest fel, o schimbare a tradiţiei?
– A fost un decalaj, mai degrabă, la ediţia
precedentă, pentru că, în ultima vreme, transplantul românesc nu a cunoscut o
evoluţie lină, din contră, la un moment dat au fost destule dificultăţi în
evoluţia acestei specialităţi şi, uneori, regularitatea cu care s-a ţinut
congresul nu a fost aceea pe care ne-am fi dorit-o. Considerăm că această a
opta ediţie se desfăşoară oarecum la momentul la care ar fi trebuit să aibă
loc. Speranţa noastră este să continuăm organizarea o dată la doi ani, dar,
bineînţeles, întotdeauna trebuie să ne adaptăm şi realităţilor.
– Ce
alte evenimente vor avea loc în perioada congresului, în afara sesiunilor de
comunicări ştiinţifice şi a examenului?
– Aş menţiona un singur eveniment, care mi
se pare foarte important: primirea unei delegaţii a participanţilor la
Congresul Romtransplant la Patriarhia Română, de către Preafericitul Patriarh
Daniel. De ce mi se pare important acest lucru? Pentru că opinia Bisericii
Ortodoxe Române faţă de conceptul de moarte cerebrală şi mai ales faţă de
donarea de organe şi ţesuturi – şi nu numai la noi, ci în toate ţările lumii –
a constituit un punct important. De-a lungul timpului, mai ales că la
începuturile transplantului au fost destule nelămuriri şi neînţelegeri la
nivelul publicului, biserica a fost cea a cărei opinie până la urmă a contat
foarte mult în acceptarea noţiunii de moarte cerebrală şi mai ales a ideii de
donare de organe şi ţesuturi. În anul 2000, la a doua ediţie a Congresului
Romtransplant, Preafericitul Patriarh Teoctist a avut o prezentare în
deschiderea reuniunii, prin care exprima punctul de vedere oficial al Bisericii
Ortodoxe Române, favorabil donării. Biserica susţine ideea de a da viaţă unor
oameni în suferinţă chiar dincolo de existenţa pământeană a donatorului. Faptul
că, şi cu această ocazie, conducătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul
Patriarh Daniel, primeşte o delegaţie a Congresului, vine încă o dată să arate
susţinerea pe care Biserica o acordă nobilei idei a donării de organe şi
activităţii pe care o desfăşoară profesioniştii implicaţi în transplantul de
organe şi ţesuturi.
– Această
activitate reprezintă unul dintre cele mai bune exemple de colaborare
interdisciplinară în domeniul medical. Există în cadrul Congresului vreun
domeniu de transplant mai bine reprezentat faţă de altele?
– Secţiunile pe care le-am menţionat,
dedicate transplantului renal, hepatic, cardiac şi tisular, sunt oarecum egale
ca întindere. Desigur că, în timp, contribuţia uneia sau alteia din aceste
ramuri a fost, poate, mai importantă. Să ne amintim că, totuşi, transplantul de
organe a început cu transplantul renal şi, ani de-a rândul, deoarece
transplantul renal se poate face şi de la donatori în viaţă şi de la donatori
decedaţi, numărul de transplanturi renale a fost întotdeauna mai mare şi poate
cunoştinţele, inclusiv cele fundamentale de imunologie de transplant s-au
acumulat venind din transplantul renal. În ultima vreme, transplantul hepatic,
cu variantele lui, cu ficat de la donator în viaţă, cu ficat împărţit, cu grefe
duale, a realizat un salt spectaculos în creşterea numărului de operaţii de
transplant, în paralel cu rezultatele foarte bune ale transplantului hepatic,
uneori chiar mai bune decât în orice alt timp de transplant, dar au şi îmbogăţit
cunoştinţele fundamentale din domeniul imunologiei de transplant. Aş adăuga şi
faptul că transplantul medular, o variantă particulară de transplant tisular, a
ajuns să fie combinat câteodată cu transplantul de organ solid, pentru a induce
această stare de toleranţă pe care o visează de multă vreme specialiştii în
transplant, în care organul să fie tolerat şi să nu mai fie nevoie de
imunosupresie postoperatorie. S-au făcut, de exemplu, transplanturi combinate
de măduvă osoasă şi de ficat, la Miami, şi, în cazul în care rezultatele vor fi
confirmate, e posibil ca acest tip de toleranţă imună să fie obţinută. Aş
spune, în concluzie, că, la momentul de faţă, există un echilibru al tipurilor
de transplant de organ solid şi tisular practicate şi că un spaţiu egal dedicat
fiecăruia în cursul unei astfel de manifestări probabil că este cea mai bună
soluţie.
– Cum
se realizează colaborarea interdisciplinară în cadrul Asociaţiei Romtransplant,
între diferitele specialităţi chirurgicale, dar şi între chirurgi şi anestezişti?
– Colaborarea pleacă, în primul rând, de la
interesele pacientului. De-a lungul timpului, fiind vorba de o activitate
extrem de complexă, în afară de chirurgie şi anestezie-terapie intensivă, se
pot adăuga imunologii, interniştii, radiologii, al căror rol devine din ce în
ce mai important, iar colaborarea este bazată pe rezolvarea optimă a acestor
cazuri, plecând de la selecţia candidaţilor pentru transplant. Acesta este un
punct crucial, deoarece transplantul este o operaţie care nu trebuie făcută
prea devreme, atâta timp cât organul nativ mai are resurse funcţionale, dar
nici prea târziu, când, din cauza deteriorării la niveluri multiple de organe şi
sisteme, riscul ajunge aproape prohibitiv, iar această selecţie o face
internistul. Se ajunge, apoi, la etapa operatorie, unde echipele de transplant
au devenit din ce în ce mai experimentate şi rezolvă cazuri din ce în ce mai
grele, împreună cu echipele anestezice, pentru care operaţia – mai ales cea de
transplant hepatic – reprezintă o provocare deosebită, ajungând în perioada
postoperatorie, unde continuă terapia intensivă pe un număr important de zile şi
unde, la un moment dat, rolul radiologului în depistarea unor potenţiale
complicaţii postoperatorii şi de mult ori chiar pentru rezolvarea acestora – ne
referim aici la radiologul intervenţionist – devine din ce în ce mai important.
Deci, colaborarea interdisciplinară are în vedere rezultate globale din ce în
ce mai bune, care pleacă de la selecţia cazurilor până la urmărirea lor
postoperatorie.
– Nu
putem vorbi de Congresul Romtransplant fără a aduce în discuţie sensibilizarea
populaţiei faţă de donarea de organe. Care este situaţia actuală, ce progrese
s-au făcut în ultimii ani, ce strategii sunt pentru viitor legate de creşterea
numărului de donatori?
– După 15 ani de experienţă, care înseamnă şi
activitatea de transplant hepatic din Institutul Fundeni, dar şi activitatea
de prelevare multiorgane la nivel naţional, deci activitatea de diagnostic al
morţii cerebrale, de identificare a donatorilor, de solicitare a acordului
familiei pentru donarea de organe, s-a ajuns la o serie de concluzii deosebit
de clare. Populaţia României, pe de o parte dintr-o structură generoasă ce
caracterizează şi alte populaţii de origine latină, cum ar fi cele din Italia şi
Spania, unde rata de donare este la fel de mare, şi, pe de altă parte, datorită
eforturilor mass-media, care întotdeauna a prezentat într-o lumină favorabilă
rezultatele transplantului, s-a ajuns la o rată de consimţământ a populaţiei pe
care noi o putem considera satisfăcătoare. Rata de refuzuri este destul de mică
şi nu s-a schimbat în ultimii ani. În concluzie, atitudinea populaţiei din
România este favorabilă transplantului şi aceasta este dovedită de rata ridicată
de donare. Factorul pe care l-am identificat legat de numărul mic de organe pe
care îl are România stă în colaborarea cu serviciile de terapie intensivă şi cu
marile spitale în care se găsesc potenţialii donatori. Aici sunt încă multe de
făcut. Ar trebui să existe în fiecare din aceste spitale un coordonator de
transplant şi ar trebui să existe o disponibilitate a spitalelor pentru a susţine
donarea de organe. De curând, a avut loc, la nivelul Ministerului Sănătăţii, o şedinţă
convocată personal de ministru, în care marile spitale, şefii serviciilor de
terapie intensivă şi managerii acestora au fost chemaţi pentru a discuta
împreună soluţii, întrucât este evident în momentul de faţă că factorul
restrictiv în transplantul românesc şi în numărul de donatori din programul naţional
de transplant rezidă în această lipsă de comunicare cu marile spitale şi în numărul
mult mai mic de potenţiali donatori anunţat reţelei naţionale de transplant şi
Agenţiei Naţionale de Transplant, faţă de numărul de decese prin cele două
cauze majore de moarte cerebrală – traumatismul cranian sever şi accidentul
vascular hemoragic. Nu ne aşteptăm ca situaţia să se rezolve de pe o zi pe
alta, e un proces de lungă durată. După cum vedeţi, au fost necesari 15 ani
pentru a se ajunge la numărul actual de donatori, care este încă mic faţă de
potenţialul României, dar mult mai mare faţă de cifrele de la care am plecat. Aşteptăm
progrese în continuare şi, fără să considerăm că acestea vor fi spectaculoase,
ele vor trebui să conducă totuşi la creşterea constantă a numărului de
donatori.
– Ca
încheiere, ce aţi dori să le transmiteţi celor fără de care activitatea de
transplant nu ar avea sens – donatorilor şi primitorilor de organe?
– Mai întâi aş
vrea, o dată în plus, în numele tuturor colegilor implicaţi în transplant, să
mulţumim familiilor care, de-a lungul timpului, au avut generozitatea de a
accepta, într-un moment foarte greu şi dureros, să doneze organe pentru oameni
aflaţi în suferinţă. În ceea ce îi priveşte pe cei aflaţi pe listele de aşteptare,
aş vrea să spun că încercăm să le oferim maximul care poate fi oferit. Aceasta
înseamnă ca aşteptarea pe liste să nu fie prea lungă, atât de lungă ca uneori o
parte din ei să nu mai ajungă la operaţia de transplant, că şi la nivel
european şi la nivel internaţional s-a dovedit că operaţia depinde de posibilităţile
sistemului naţional. Faţă de alte afecţiuni, unde este uşor să mergi la Viena
sau la Paris şi să îţi rezolvi problema cu o intervenţie simplă sau cu un tratament,
în cazul transplantului, accesul la organe se face întotdeauna cel mai bine pe
listele naţionale şi în sistemul naţional. De aceea, avem nevoie şi de
sprijinul lor, pentru ca măsurile de care vorbeam anterior, de ameliorare a
situaţiei transplantului în România, să poată fi puse în aplicare. În momentul
de faţă, există asociaţii ale pacienţilor transplantaţi, la acestea se pot alătura
şi cei care se află pe liste şi aşteaptă un organ, deoarece, până la urmă,
acest parteneriat cu pacienţii a fost benefic pentru toată lumea: ne-a permis să
arătăm factorilor de decizie de la nivel guvernamental care sunt necesităţile
transplantului, într-un mod mai convingător, şi de aceea este un parteneriat ce
ar trebui să continue. 
.jpg)
