}

Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Realizările majore sunt întotdeauna rezultatul unui efort de echipă

Viața Medicală
Dr. Maria DRAGOTĂ vineri, 27 mai 2011

    Drumul spre şi prin specialitatea Cardiologie, întâlnirile cu dascăli şi profesionişti care i-au marcat benefic traiectoria profesională, crearea şi dezvoltarea laboratorului de ecografie Eurecolab, lucrul la ghiduri de practică, proiecte, pasiunea pentru muzică… sunt doar câteva „capitole“ din biografia dlui dr. Bogdan Alexandru Popescu, surprinse în interviul realizat de dna dr. Maria Dragotă. (...)
 

– Interviu cu dr. Bogdan Alexandru Popescu –

 
    – Care consideraţi că sunt cele mai importante repere din CV-ul dumneavoastră?
    – Sunt medic primar cardiolog şi actualmente şef de lucrări la UMF „Carol Davila“ – Clinica de Cardiologie de la Institutul de Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C. C. Iliescu“, unde lucrez din 1996. Sunt cercetător ştiinţific şi doctor în medicină. Am un interes particular pentru imagistica în Cardiologie şi îndeosebi pentru ecocardiografie şi folosirea acestor metode pentru ameliorarea diagnosticului cardiologic şi a calităţii tratamentului. Printre temele mari de cercetare care mă interesează în mod deosebit se află valvulopatiile şi insuficienţa cardiacă. Cred că aceste tehnici trebuie folosite în complementaritate cu examenul clinic şi testele de laborator, nu ca scop în sine, ci ca valoare adăugată pe care o pot aduce în luarea unor decizii terapeutice pentru fiecare pacient în parte. Acest lucru presupune cunoştinţe solide de Cardiologie şi integrarea informaţiilor obţinute prin astfel de tehnici în tabloul clinic al pacientului, în conformitate cu cele mai bune standarde de tratament. Cred că unul din lucrurile cele mai importante pe care le-am realizat, împreună cu echipa noastră, este crearea unui laborator de ecocardiografie, Euroecolab (www.euroecolab.ro).
   – Cum aţi reuşit?
    – L-am înfiinţat practic de la zero, ca urmare a câştigării unui grant de infrastructură în cadrul programului Capacităţi al PN2, proaspăt introdus atunci, în 2007, care a prevăzut fonduri substanţiale şi pentru investiţii în infrastructură. Am făcut o aplicaţie pentru crearea unui laborator care să întrunească standardele europene inclusiv din punctul de vedere al cercetării. Am câştigat, a urmat un an în care laboratorul a luat fiinţă fizic, cu tot ce înseamnă spaţii, aparatură şi echipamente complementare. Apoi am muncit pentru obţinerea acreditării europene, aşa cum ne-am propus în proiect şi, din martie 2009, laboratorul are acreditarea Asociaţiei Europene de Ecocardiografie, fiind primul din România care a obţinut acest standard. Astfel, laboratorul are un rol foarte important în trei direcţii: cercetare, deoarece beneficiem de echipamente competitive internaţional şi putem să conducem diferite studii pentru a evalua mecanisme ale bolii, verigi fiziopatologice, elemente de detaliu ale patologiei cardiovasculare; educaţie, de care beneficiază foarte mulţi tineri ce îşi desfăşoară activitatea la noi în clinică, de la rezidenţi de Cardiologie la medici specialişti care vin la cursuri postuniversitare de ecocardiografie; beneficiul de care vorbeam, pe care îl au pacienţii, pentru că astfel de dotări permit adesea diagnostic mai precis, mai precoce şi, pe baza lui, ajustarea sau introducerea unor metode terapeutice optime, care în ultimă instanţă le pot creşte speranţa de viaţă.
    – Prin urmare, este o entitate care serveşte mai multor scopuri importante.
    – Cu siguranţă. Laboratorul aparţine Clinicii de Cardiologie a UMF „Carol Davila“ din Institutul de Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C. C. Iliescu“ şi ca atare e foarte bine corelat cu toate activităţile didactice şi de cercetare din clinică.
    – Cine îşi desfăşoară activitatea aici?
    – Sunt colegii cu posturi permanente şi cei care vin aici temporar – doctoranzi, rezidenţi, care fac stagii de câte şase luni, apoi specialişti care revin pentru scurte perioade pentru a vedea şi învăţa o anumită tehnică. La noi este obiceiul ca la sfârşitul rezidenţiatului fiecare viitor specialist să prezinte o lucrare de cercetare, realizată sub îndrumarea unui medic din clinică şi mulţi au ales teme în care e implicată ecocardiografia.
   – Cum a evoluat laboratorul din faza de proiect şi până în prezent?
    – Aplicaţia a fost realizată şi propusă de o echipă condusă de dna prof. dr. Carmen Ginghină, eu fiind responsabil ştiinţific. Am lucrat împreună cu un mic grup de tineri foarte dotaţi şi entuziaşti. Crearea laboratorului e foarte importantă, pentru că ne oferă infrastructura, punctul de plecare. Nu e o realizare limitată, ci deschide foarte multe posibilităţi. Actualmente, conduc activitatea din acest laborator, dar vreau să subliniez că el nu ar fi existat fără dna prof. dr. Carmen Ginghină şi fără aceşti câţiva colegi tineri. Fiecare a avut un rol important atât în faza de elaborare a proiectului, cât şi ulterior, pentru că permanent au loc modificări şi dorim să îmbunătăţim dotările. Recent, am introdus un soft de raportare care ne permite să stocăm toate datele, toate imaginile ecocardiografice înregistrate, într-o bază de date unică şi cu facilităţi foarte utile pentru cercetare. Astfel, putem ameliora activitatea din laborator, putem uşura munca în proiectele de cercetare. Beneficiem de dotare modernă, inclusiv de cele mai noi softuri, care acoperă ultimele tehnici dezvoltate în ecocardiografie.
   – Oferiţi-ne, vă rog, câteva detalii despre acestea.
    – Pe lângă Doppler tisular, o tehnică mai veche, ale cărei aplicaţii s-au sedimentat, sunt unele nou introduse, precum ecografia de tip speckle tracking, pe care putem s-o realizăm aici şi care aduce informaţii complementare Doppler-ului tisular, referitoare la mecanica funcţiei cardiace atât global, cât şi segmentar şi poate furniza date noi, inclusiv despre funcţia atriului stâng, a ventricului drept, teritorii mai greu explorabile cu tehnicile clasice. Am demarat o serie de studii pe aceste direcţii şi am reuşit să publicăm articole în reviste bine cotate, cu factor de impact important; e un lucru bun, pentru că în general publicaţiile originale cu provenienţă exclusiv din România sunt, din păcate, încă puţine în literatura cardiologică şi nu numai. Ecografia tridimensională este o altă tehnică în expansiune, care, probabil în viitorul apropiat, îşi va extinde utilitatea atât în managementul zilnic al pacienţilor, cât şi în domeniul cercetării. Există de asemenea ecografele portabile de dimensiunea unui telefon mobil şi care ar putea reprezenta o revoluţie în următorii ani datorită accesibilităţii; practic, tehnica ar putea fi extinsă şi scoasă din laboratorul de ecografie şi folosită oriunde, de la patul bolnavului la camera de gardă şi în alte locuri unde e greu să deplasezi un ecograf obişnuit şi practic imposibil de utilizat alte tehnici imagistice. Cu astfel de aparate s-ar putea face screening, o selecţie a pacienţilor la care ai nevoie de detalii complete cu un ecograf standard. Dorim să dezvoltăm ecocardiografia de stres, atât prin efort fizic, cât şi prin substanţe farmacologice de tipul dobutaminei. Este o tehnică încă puţin utilizată în ţara noastră, ale cărei aplicaţii rămân foarte importante în anumite patologii, de exemplu în boala ischemică şi, mai nou, în evaluarea semnificaţiei unor valvulopatii. Avem echipamentul necesar, inclusiv o bicicletă specială pentru ecocardiografie de efort, şi dorim să creştem numărul acestor examinări deoarece furnizează informaţii funcţionale importante, ştiut fiind că în Cardiologie majoritatea simptomelor apar cel puţin în stadiile precoce doar la efort, prin urmare e foarte util să vezi ce se întâmplă cu funcţia inimii în timpul efortului şi nu doar în repaus.
   – Colaboraţi cu centre din străinătate?
    – Majoritatea colegilor din laborator au efectuat stagii de pregătire în alte ţări – Italia, Belgia, Franţa, Israel, fapt care a îmbogăţit experienţa întregului colectiv, pentru că, odată întors, fiecare a adăugat expertiza câştigată acolo. Colaborăm de multă vreme cu centrul de la Pordenone (Italia), condus de Gian Luigi Nicolosi, un nume recunoscut, celebru în ţara sa şi nu numai. Am realizat un important număr de articole comune în reviste prestigioase cum ar fi Circulation, Journal of the American College of Cardiology, Heart, The American Journal of Cardiology. Un alt centru important este cel din Leuven (Belgia), unde mai mulţi colegi din clinică au făcut stagii şi masterate. Mai nou, colaborăm cu centrul din Liège, unde recent a fost o colegă pentru a se perfecţiona în domeniul ecocardiografiei de stres. Cu Universitatea din Padova avem proiecte de cercetare comune, inclusiv cu utilizarea ecografiei tridimensionale. Încercăm să cumulăm aceste experienţe individuale, beneficiind de entuziasmul şi de valoarea colegilor mai tineri, care au rezultate foarte bune în materie de publicaţii, dar şi în plan didactic.
    – O întrebare al cărei răspuns îi interesează mai ales pe cei la început de drum: de ce aţi ales ecocardiografia?
    – Interesul meu pentru ecocardiografie s-a dezvoltat mult în cursul anului petrecut în Israel cu o bursă de training în Cardiologie, în 1998, la Tel Hashomer, unde am avut şansa de a lucra cu doi cercetători remarcabili, acum profesori: Ehud Schwammenthal şi Micha Feinberg. Am învăţat foarte multe şi am dobândit interesul pentru cercetare. Acolo, activitatea de cercetare era foarte bine structurată, de prim-plan. Acel stagiu a fost important în evoluţia mea ulterioară. Am continuat colaborarea cu Ehud Schwammenthal, cercetător excepţional, cu o capacitate extraordinară de a vedea lucruri pe care alţii nu le sesizează şi de a formula ipoteze pe care după aceea le testează. Cea mai recentă realizare a sa este inventarea unei proteze valvulare aortice care poate fi implantată prin abord transapical, metodă hibridă, proteza fiind în testare, în trialuri multicentrice. Întors din Israel, am avut şansa de a lucra în principalul laborator de ecocardiografie de la Fundeni, alături de dl prof. dr. Eduard Apetrei, întâlnind o patologie cardiacă de o diversitate unică şi am învăţat foarte multe. Ulterior, am câştigat o bursă de cercetare în ecocardiografie la Pordenone, în 2003, unde am colaborat cu dl dr. Nicolosi şi am publicat câteva articole ca prim autor în reviste importante. În 2006, am revenit acolo pentru un alt proiect ştiinţific, finalizat de asemenea prin publicaţii. Am încercat întotdeauna să găsesc relevanţa clinică a datelor obţinute imagistic, pentru că aceste tehnici joacă un rol în măsura în care aduc date adiţionale relevante. Cred că în bună măsură am reuşit, publicând majoritatea articolelor originale în reviste de cardiologie generală, nu de ecocardiografie.
   – Cum se materializează colaborarea cu Asociaţia Europeană de Ecocardiografie (EAE)?
    – Un alt element important care ne-a ajutat în dezvoltarea noastră este relaţia cu EAE. Fac parte din conducerea Asociaţiei din 2005, ales prin vot direct, şi m-am bucurat să reprezint ţara noastră în boardul EAE. Remarcabilă a fost interacţiunea cu colegi foarte valoroşi din diferite ţări ale Europei, ceea ce ne-a ajutat să dezvoltăm relaţii de colaborare ştiinţifică. Din punctul de vedere al beneficiilor la nivel naţional, am obţinut împreună cu dna prof. dr. Carmen Ginghină organizarea, în 2007 şi 2010, a unor cursuri ale EAE. Programele au avut un mare succes, cu peste 400 de participanţi de fiecare dată, iar prezentările celui de-al doilea sunt disponibile liber pe site-ul Societăţii Europene de Cardiologie, ca material educaţional. Pe de altă parte, am obţinut în mod repetat organizarea unor sesiuni ale grupului de lucru român de ecocardiografie în cadrul Congresului European de Ecografie EuroEcho, cel mai important din lume în domeniu, o şansă pentru colegii tineri să susţină prezentări de cazuri; au fost cinci astfel de sesiuni în ultimii 11 ani. Prima a fost organizată de dl prof. dr. Eduard Apetrei, la acea dată preşedintele grupului de lucru, care a avut un rol major în introducerea ecocardiografiei la noi în ţară. Actualmente, sunt secretarul Asociaţiei Europene de Ecocardiografie şi preşedintele Comitetului de acreditare europeană, care s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani şi cuprinde trei acreditări individuale – ecografie transtoracică, transesofagiană şi în boli cardiace congenitale – şi una pentru laboratoare.
    – Ce parametri se iau în calcul pentru acest proces?
    – Pentru laboratoare se analizeză o serie de parametri, de la dotarea fizică, spaţiul, dimensiunea camerelor, până la calitatea aparaturii, modul în care este întreţinută, reviziile periodice şi, cel mai important, personalul şi calitatea activităţii, evaluate în mai multe moduri, mergând de la durata planificată a unei examinări (care nu poate fi mai scurtă de 30 de minute) până la numărul de examinări, tipul de patologie acoperită, existenţa unor întâlniri periodice ale membrilor laboratorului în care se discută cazurile dificile sau interesante şi se comentează corelaţiile cu alte tehnici, pentru a menţine permanent un proces de control al calităţii.
   – Aţi lucrat şi la elaborarea unor ghiduri de practică...
    – Am fost implicat direct în scrierea a două ghiduri europene legate de ecocardiografie, unul pe care l-am coordonat direct – Ghidul de training, competenţă şi control al calităţii – şi unul la care am fost coautor, cel de evaluare a regurgitărilor valvulare. Au fost experienţe foarte interesante. Dincolo de imagistică, în cadrul Societăţii Europene de Cardiologie sunt membru al Comitetului pentru ghiduri de practică medicală, documente importante pentru ameliorarea calităţii tratamentului. Acum lucrăm la Ghidul european de insuficienţă cardiacă şi pot spune că nu e simplă introducerea celor mai noi date într-un document care să fie pe cât de sintetic, pe atât de complet. Cred că e o activitate cu mare importanţă practică şi rolul acestor ghiduri va deveni tot mai mare. La noi, există un comitet la nivelul Societăţii Române de Cardiologie, condus de dna prof. dr. Carmen Ginghină, care coordonează implementarea ghidurilor europene; ele sunt traduse şi publicate în Revista Română de Cardiologie, pentru a putea fi citite de toţi colegii implicaţi în tratamentul patologiilor respective, unele strict cardiologice, altele la interfaţa cu alte specialităţi.
    – Cum este munca la aceste ghiduri?
    – Destul de grea, dar produce satisfacţie pentru că sunt colegi cu mare experienţă şi întotdeauna ai foarte multe lucruri de învăţat din interacţiunea cu ei. Scrierea unui astfel de ghid este lungă şi complicată, se alocă diferite părţi unor subgrupuri de experţi care vin cu un prim draft, care se discută şi se reface, apoi iar revăzut şi refăcut, după care urmează un proces lung şi complex de revizie externă, în care materialul e revăzut de un mare număr de referenţi externi foarte exigenţi, care fac diferite sugestii şi de-abia după aceea se ajunge la forma finală. De regulă, ghidurile sunt lansate în timpul Congresului European de Cardiologie. La nivelul SRC, încercăm să facem acelaşi lucru şi, de obicei la congresul nostru, care urmează la o lună după cel european, există cel puţin o sesiune în care e abordat un ghid, fiind invitaţi experţi din străinătate implicaţi în redactarea lui şi experţi români, realizându-se o prezentare care să atingă şi specificul local, deoarece multe lucruri trebuie nuanţate şi discutate în detaliu.
    – Activitatea de cercetare a cardiologilor noştri este la un nivel competitiv cu ce se întâmplă în Europa?
    – Vrem să fie, dar nu e uşor. De aceea, în SRC, am iniţiat, cu concursul preşedintelui, dl dr. Dan Deleanu, şi aprobarea unanimă a boardului SRC, un proiect de stimulare a activităţii de cercetare, care se desfăşoară pe patru niveluri. Un proiect important e bursa de cercetare a SRC, acordată anual unui tânăr sub 35 de ani, care face o aplicaţie împreună cu un centru european. A doua linie e adresată tinerilor investigatori, în sensul organizării unei sesiuni de tip Young Investigator Award în cadrul congresului, când lucrările celor cu vârsta mai mică de 35 de ani sunt analizate separat, cele mai bune intră în finală, cu un juriu format din cinci experţi, şi se acordă trei premii. La primele două ediţii, lucrările au avut un nivel excelent, fiind apoi prezentate şi la congresele europene. A treia linie e dedicată autorilor din România care publică articole în reviste cu factor de impact, ei fiind premiaţi în funcţie de prestigiul publicaţiei. A patra categorie este tot pentru cei sub 35 de ani, primi autori de lucrări prezentate în rezumat la marile congrese de Cardiologie – cel european şi cele două americane. Programul este funcţional, susţinut din bugetul SRC şi sperăm să stimuleze activitatea de cercetare a tinerilor cardiologi.
    – Sunteţi un tânăr medic şi cercetător de succes. Care sunt persoanele ce v-au marcat traiectoria profesională?
    – Cronologic, primul a fost dl prof. dr. Leonida Gherasim, în studenţie, când am făcut stagiul de Cardiologie în clinica pe care o conducea. Ca student, în anii de stagii clinice vezi diverse specialităţi şi ai anumite preferinţe, modelate şi influenţate de oamenii pe care îi întâlneşti. Cred că domnul profesor a avut un rol în luarea deciziei, atunci m-am gândit serios că mi-ar plăcea să devin cardiolog şi am mers pe această linie. Devenind rezident de Cardiologie la Fundeni, am colaborat cu dl prof. dr. Eduard Apetrei şi am lucrat împreună în laboratorul de ecocardiografie. Am făcut doctoratul cu domnia sa, în tema remodelării postinfarct a atriului stâng şi a ventriculului drept. Dna prof. dr. Carmen Ginghină, şefa Clinicii de Cardiologie de la Fundeni, cu care am şansa să colaborez direct de foarte mulţi ani, m-a marcat mult atât prin modul de a fi, de a aborda pacienţii, cât şi prin gândirea clinică solidă şi integrarea tuturor datelor în decizia clinică. În plan extern, l-am amintit deja pe Ehud Schwammenthal, de la care provine în primul rând pasiunea pentru cercetare.
    – Sunteţi membru în Asociaţia „Ad Astra”. Ce ne puteţi spune despre aceasta?
    – Este asociaţia cercetătorilor români, încorporează cercetători din toate domeniile de activitate, cu performanţe importante. Pentru mine, a fost un element complementar medicinii, care îmi dă o altă perspectivă; e foarte important să interacţionezi şi cu cercetători din alte domenii: chimie, matematică, fizică, biologie, care au de multe ori o altă viziune, lucru care te ajută să te dezvolţi, să progresezi. Este o asociaţie care impune criterii în accesul la calitatea de membru, practic se face o aplicaţie pe baza unor publicaţii şi aceasta e supusă la vot, astfel luându-se decizia acceptării unui nou coleg. Ad Astra a elaborat de-a lungul timpului multe documente utile, inclusiv sugestii pentru ameliorarea programelor de cercetare, întotdeauna constructive, iar ulterior lucrurile s-au dezvoltat în mai multe direcţii.
   – Care este nivelul cercetării în România?
    – Deşi în creştere, încă foarte departe de ce se întâmplă în Occident, ca să nu vorbim de Statele Unite. Sunt dificultăţi legate de formarea tinerilor, de finanţare, de motivaţia de a păstra în ţară oamenii valoroşi. Trebuie găsită modalitatea finanţării prin granturi, alocate prin competiţie, desigur, dar şi recompensarea pe măsura meritelor şi calităţilor, de asigurare a condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii la un nivel competitiv aici, pentru ca ei să nu mai părăsească ţara, cum din păcate se întâmplă frecvent.
    – Ce îmbunătăţiri aduce noua lege a educaţiei în domeniul universitar?
    – Sunt destule modificări. Dintre cele benefice ar putea fi introducerea unor criterii minimale de promovare bazate pe recunoaştere internaţională prin publicaţii. De asemenea, sistemul de abilitare permite celui care promovează acest examen să devină conducător de doctorat. Condiţia obligatorie până acum era titlul de profesor universitar şi aceasta limita posibilitatea unor cercetători, cu rezultate excelente şi recunoaştere internaţională prin publicaţii, de a conduce doctorate. Acum ei pot aplica pentru abilitare şi, odată aceasta obţinută, au dreptul de a fi conducători de doctorate. Eliminarea criteriilor de vechime la promovări este un alt lucru bun, fiind analizată exclusiv calitatea ştiinţifică şi didactică a candidatului, publicaţiile. Dacă vor fi aplicate corect, aceste modificări ar putea duce la promovarea unor tineri cu merite deosebite.
   – Ce proiecte aveţi? Cu ce greutăţi vă confruntaţi?
    – În general, încercăm să dezvoltăm ceea ce am creat şi nu e uşor. În afară de Legea educaţiei, există mai multe modificări şi la Legea cercetării. Ea a fost amendată recent şi modul în care se va finanţa cercetarea va fi nuanţat, în sensul că va exista o finanţare de bază, accesibilă acelor instituţii acreditate pentru a derula activităţi de cercetare în urma unei evaluări exigente a criteriilor, iar peste finanţarea de bază, un nivel important ar putea fi cel al finanţării complementare pe criterii de performanţă. Cu alte cuvinte, un nucleu de cercetare ar putea să obţină finanţare complementară pe baza rezultatelor anterioare şi a calităţii membrilor echipei. De pildă, proiectul cu laboratorul s-a încheiat în 2007; actualmente, defecţiunile care apar, îmbunătăţirile dorite, toate acestea nu sunt acoperite, necesitând alte fonduri, deoarece proiectul iniţial se adresa doar construirii laboratorului. Dacă vrem să păstrăm nivelul competitiv european, aparatele trebuie upgradate permanent. După trei-patru ani, poţi folosi un aparat în continuare cu rezultate bune, dar el este uzat moral, apoi apar noi aplicaţii pe care nu le-a încorporat, de obicei foarte scumpe. O astfel de finanţare bazată pe analiza performanţei entităţii poate să ajute foarte mult. Ne propunem să creştem numărul articolelor originale, publicate în reviste cu impact cât mai mare, prestigioase. E foarte important să publici în reviste care sunt citite de mulţi colegi, pentru că de fapt rostul publicării este de a disemina anumite descoperiri sau experienţe. Acesta este principalul lucru care dă prestigiul ştiinţific al unui individ. Lumea te întreabă care e domeniul tău de interes, ce ai făcut în acel domeniu şi caută pe Medline. Exişti în măsura în care eşti vizibil şi cunoscut pe plan internaţional. Foarte importante sunt şi activităţile educaţionale, care nu necesită neapărat publicaţii originale, dar există în mod clar o relaţie directă între aceste procese: cei implicaţi direct in cercetare, cu rezultate proprii, au mai multe de împărtăşit colegilor tineri, cărora le pot stimula creativitatea.
   – E performant laboratorul pe care îl coordonaţi?
    – Eu zic că e foarte performant. Şi m-am bucurat că experţii europeni de vârf care ne-au vizitat, cu ocazia manifestărilor pe care le-am organizat, au avut aceeaşi părere. Sigur că multe lucruri pot fi îmbunătăţite, precum fluxul pacienţilor, programările, ordonarea activităţii. Aici e rolul întregii echipe şi mă bucur că suntem un grup de prieteni şi colegi, le mulţumesc tuturor colegilor din secţie, colaborăm foarte bine, discutăm şi ajungem la soluţiile, pe de o parte, valabile pentru laborator, pe de altă parte, convenabile fiecăruia, pentru a ne păstra bucuria de a lucra. De fapt, cred că realizările importante sunt întotdeauna rezultatul unui efort de echipă. Şi când în echipa cu care lucrezi sunt mulţi tineri la a căror formare ai contribuit direct şi pe care îi vezi cum au evoluat, satisfacţia e şi mai mare. Sunt mândru de realizările colegilor mai tineri, specialişti şi rezidenţi. Am publicat recent o carte despre ecocardiografia Doppler – editată împreună cu doamna prof. dr. Carmen Ginghină, lansată la 6 mai, la Braşov, în cadrul Conferinţei Naţionale a Grupurilor de Lucru ale SRC, carte care sperăm să fie apreciată. Toţi coautorii sunt cardiologi tineri foarte performanţi, care au învăţat şi s-au format în acest laborator, şi asta e o mare bucurie pentru mine. Doresc să-i numesc aici, aşa cum apar şi în carte: Carmen Beladan, Andreea Călin, Roxana Enache, Ruxandra Jurcuţ, Denisa Muraru, Elena Popa, Monica Roşca, Oana Savu, Răzvan Ticulescu. E o carte realizată de noi de la A la Z, inclusiv redactarea, tehnoredactarea şi DVD-ul care o însoţeste, toate realizate tehnic cu concursul unui alt coleg cardiolog, Cosmin Călin. Tuturor vreau să le mulţumesc şi pe această cale. Cartea vine firesc în tradiţia publicistică a Clinicii, la doar un an de la lansarea Tratatului de Cardiologie editat de doamna profesor Ginghină.
   – Cei care vă cunosc ştiu că sunteţi pasionat de muzică. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această artă?
    – Am studiat vioara de la cinci ani, am absolvit liceul de muzică la clasa de vioară, am avut profesori şi colegi excepţionali, am obţinut rezultate foarte bune în adolescenţă – premii naţionale şi internaţionale. Erau însă vremuri foarte complicate în anii ’80 în domeniul artistic şi am decis să fac Medicina. Am continuat totuşi să cânt – recitaluri de muzică de cameră –, am participat la concertele Orchestrei Medicilor, inclusiv ca solist, la Bucureşti sau în turnee. Lipsa timpului m-a împiedicat să am o activitate susţinută. Am cântat recent, la Cursul european de ecocardiografie, în aprilie trecut, întrun scurt recital, împreună cu dna conf. dr. Adriana Ilieşiu la pian. Cred că medicina şi muzica se completează într-un mod fericit şi consider că au jucat roluri complementare în formarea mea.
    – Privind la drumul parcurs, ce bucurii şi regrete aveţi?
    – Bucurii sunt multe, am şi amintit o parte. Sunt un tip optimist, merg înainte şi înfăptuiesc ceea ce mi-am propus. Nu pot zice că am regrete profesionale majore – cred că am realizat destul de multe lucruri. Poate merită acordată mai multă atenţie eficienţei, de multe ori am impresia că pierd destul timp în activităţi mai puţin relevante, dar cred că acesta e un sentiment pe care îl trăieşte multă lume. Trebuie stabilită clar o ierarhie a priorităţilor, altfel se pierd din vedere lucrurile cu adevărat importante.
    – Ce sfaturi doriţi să le transmiteţi colegilor mai tineri?
    – Să aibă încredere în ei înşişi. Este esenţial să-i motivăm pe tineri. Să-i identificăm pe cei cu aplecare către cercetare, pe cei mai dotaţi. Este un domeniu în care funcţionează bine autoselecţia. Nu poţi să iei pe cineva la întâmplare şi să-l pui să facă un anumit lucru. Dacă nu are înclinaţie şi dorinţă, poate că va face ceva, dar nu va deveni performant. Cei mai performanţi sunt cei care doresc mult, vin şi întreabă, se implică activ, lucrează fără orar fix. Odată descoperiţi, trebuie cooptaţi în activităţi, bineînţeles supravegheaţi de cei cu experienţă, susţinuţi să se dezvolte, ceea ce am reuşit cu mai mulţi colegi, iar aceasta e una din bucuriile cele mai mari. Ne propunem să găsim rezidenţii cei mai performanţi, mai dedicaţi, şi să le oferim şansa de a se dezvolta, atât prin ceea ce putem oferi în laborator, cât şi uneori prin burse în străinătate. Din păcate, problema apare ulterior, la încadrarea în sistem, pentru că remuneraţia e mică şi există oferte din străinătate cu posturi mult mai bine plătite. E greu să păstrezi oameni ajunşi la un anumit nivel de performanţă fără să le oferi condiţii pe măsura valorii lor. Încercăm s-o facem în diferite moduri, de exemplu implicându-i în granturi sau prin alte tipuri de finanţare. E una din dificultăţi, sperăm să se amelioreze odată cu creşterea interesului, a recunoaşterii importanţei activităţii de cercetare în România. Totodată, este foarte important ca tinerii să fie oneşti, să se autoanalizeze atent înainte de a intra pe o linie sau alta. Este esenţial să-ţi placă ceea ce faci fiindcă astfel obţii cele mai bune rezultate. Contează şi momentul în care îţi alegi calea de urmat şi mentorul pe care îl alegi: un om valoros, în care ai încredere, care să te sfătuiască, să te încurajeze, să te îndrume, să te ajute. Mai departe depinde de perseverenţa fiecăruia, de puterea de a trece peste dificultăţi, de calităţile intrinseci şi de găsirea contextului şi a mediului potrivit pentru a te dezvolta. Noi asta dorim să facem aici, la Fundeni: să oferim şanse celor mai buni.
    – Cum rămâne cu „mirajul“ străinătăţii?
    – Cred că plecarea pe perioade limitate e foarte utilă. Câştigi experienţă din interacţiunea cu alte sisteme, cu alţi oameni; toate acestea au un rol formativ extraordinar, mai ales dacă pleci la momentul potrivit, în locul potrivit, în scopul potrivit. A pleca definitiv în altă ţară este o decizie personală, bazată pe un context de factori, mergând de la familie până la posibilităţi şi dorinţe profesionale. Eu am ales prima variantă şi perioadele petrecute în străinătate – aproape doi ani – au jucat un rol major în formarea mea. Mediul actual nu este, din păcate, foarte stimulativ pentru rămânerea în ţară a tinerilor performanţi. Soluţia nu e doar în mâinile noastre, întreaga societate joacă un rol foarte important, deoarece exodul medicilor poate avea consecinţe foarte grave într-un viitor apropiat. Dacă nu se iau rapid măsuri care să motiveze oamenii să rămână aici, cu un nivel de viaţă şi o recunoaştere pe măsura importanţei activităţii lor, vom avea cu toţii de pierdut. În ce mă priveşte, încerc să motivez tinerii cu care lucrez, să-i ajut să se descopere şi să progreseze, având totodată plăcerea lucrului în echipa noastră. Şi sper ca, indiferent unde vor ajunge, să preţuiască locul în care s-au format.
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC