E medic de familie pentru copiii fără familie. A intrat de la
începutul anilor ’90 în sistemul de asistență socială, de dinainte să se
numească așa, de dinainte ca „dizabilitatea“ să ia loc „handicapului“ în
discursul oficial. Dr. Gabriela Turcitu a lucrat, pe rând, la o școală
ajutătoare, o grădiniță pentru copii cu deficiențe, un cămin de bătrâni. Acum
coordonează, ca medic generalist, Centrul de recuperare a copilului cu
dizabilități din Slatina (Olt). Rezultatele vin greu, doar după o cursă lungă,
alergată în sincron de specialiști și familie împreună. Și uneori, deloc. Dar
fiecare copil recuperat i se pare un motiv suficient de bun să își iubească
meseria.
– Când ați început să lucrați cu copii cu dizabilități?
– După ce am terminat stagiatura, am fost repartizată la școala
ajutătoare din Balș, unde lucram cu copii cu probleme neuropsihice. Apoi am
venit la grădinița pentru copii cu deficiențe din Slatina, care aparținea de
Inspectoratul de Stat pentru Handicapați. Făceam și gărzi la căminul de
bătrâni. Grădinița a trecut, între timp, la Ministerul Învățământului; în 1997
s-a înființat Direcția Generală pentru Protecția Copilului, iar fosta grădiniță
s-a transformat în Centrul „Sf. Ioachim și Ana“. Am avut în grijă peste o sută
de copii cu probleme. Treptat, având în vedere cerințele integrării în UE, au
apărut presiuni majore cu privire la demedicalizarea actului de asistență
socială – în opinia mea o mare greșeală.
– Cred că era mai bine să existe medic personal la fiecare
cămin, care putea vedea zilnic cei 70–80 de copii ai căminului. Am rămas însă
pe metereze în continuare și am lucrat la centru până s-a desființat, în anul
2004. Asistența socială s-a mișcat bine în privința reformelor și a reușit să
ofere soluții alternative în contradicție cu centrele-mamut. Au apărut căsuțele
de tip familial (n. r.: case de tip familial) și centrele de recuperare a
copilului cu dizabilități. În Olt avem două centre de acest fel: unul la
Slatina, pe care îl coordonez eu și unul la Caracal. Acoperim și nordul, și
sudul județului.
– La centrul acesta de cât timp sunteți?
– În 2006, după ce mi-am dat primariatul, s-a dat în folosință
acest centru de recuperare a copilului cu dizabilități, care oferă servicii
sociale, de recuperare, reabilitare, kinetoterapie, logopedie, consiliere
psihologică, educație și asistență medicală pentru copiii cu dizabilități
neuropsihomotorii. Sunt un fel de coordonator al acestei echipe. Și sunt atât
copiii noștri, din sistemul de asistență socială, de la căsuțele de tip
familial, cât și cei din comunitate. Este un serviciu de tip ambulatoriu.
Copiii sunt programați pe zile, pe ore, fiecare în funcție de program: o oră, o
oră și jumătate, treizeci de minute – depinde cât poți să le captezi atenția,
cât poți să lucrezi cu ei. Se lucrează la nivel de psiholog, kinetoterapeut,
instructor de educație, logoped. Dacă are nevoie, același copil trece, în
funcție de planul de intervenție personalizată, prin toate cele patru secțiuni.
– Sunteți singurul medic acolo?
– Da, dar mai sunt și asistenți medicali. Ei acum aleargă după
medici, dar nu mai vine nimeni. Sistemul de asistență socială totdeauna a mers
mână în mână cu sistemul de sănătate, dar grila de salarizare e alta.
– Prin ce diferă activitatea dumneavoastră din sistemul de
asistență socială față de ceea ce ați fi făcut în sistemul de sănătate?
– În sistemul de asistență socială există mult mai mult contact
cu omul. Și în partea medicală există, sigur, dar acolo este strict diagnostic
plus tratament. La noi, contează foarte mult comunicarea. Mai ales la copiii cu
dizabilități. Trebuie să ajungi la sufletul lor, să încerci să lucrezi cu ei,
să găsești soluții, ca la rândul lor să se poată integra în comunitate. Aici
este partea frumoasă. Există multe satisfacții, dar cu o muncă enormă. Vine un
copil care nu merge, sau are probleme cognitive, sau nu vorbește. Și vezi că
după trei, patru, șase luni, integrându-l în program și lucrând cu el, începe
să facă progrese – e o satisfacție destul de mare. Mult suflet și multă
comunicare, asta e deosebirea față de partea clinică, unde este totul mai
rapid, mai în viteză.
– Care vi se par, în prezent, cele mai mari probleme în lucrul
cu acești copii?
– Cel mai important este să îți dai seama că îți trebuie ceva
timp să cunoști copilul cu care lucrezi, să afli ce îi face plăcere, ce nu îi
face plăcere, la ce reacționează violent, la ce se calmează. Ca să poți să îi
câștigi încrederea și să aplici metodele de kineto, de logopedie potrivite
caracterului lui. Tot o provocare frecventă este ca familia să recunoască
faptul că el are o problemă și trebuie să se implice pentru a ameliora
dificultatea copilului. La noi la centru, familia este foarte importantă.
Întotdeauna le explic: „La mine vin o oră, două, lucrează cât se poate, dar în
restul timpului stă cu dumneavoastră acasă și trebuie să știți ce exerciții să
faceți și cum să vă comportați cu el“. Și dacă există această comunicare și
legătură între mine și familia care are disponibilitatea să ajute copilul în
continuare, totul este în regulă.
– Acolo unde există familie...
– Sigur, familie în sensul larg al termenului. Există persoane
și în căsuțele de tip familial care țin locul părinților, le dăm mai departe să
facă acasă cu copiii programele pe care le facem noi aici. Este foarte
important ca toți să îl ajute pe copil, să nici nu simtă că trece dintr-o parte
în alta, de la centru acasă, de exemplu, să fie peste tot ocrotit și sprijinit.
Totul se întâmplă în timp. Eu am copii care vin și câțiva ani la rând la noi.
Mai avem și probleme de ordin pecuniar, uneori nu dispun de bani ca să facă
drumul până aici.
– Ce resurse ar fi necesare la nivelul centrului?
– Din punctul de vedere al resurselor, mai ales materiale, nu am
dus lipsă, am fost înțeleși de fiecare dată. E mai problematică partea de
educație pentru noi, sunt foarte scumpe cursurile de perfecționare pentru
kinetoterapeuți, psihologi. Ei își fac treaba, se pregătesc cum pot, dar sunt
destul de scumpe cursurile. Și aici n-avem resurse. În rest, nu ne văităm.
– Aveți și psihiatru la centru?
– Nu, avem psihologi, kinetoterapeuți, logopezi, instructori de
educație. Dar un medic de neuropsihiatrie infantilă reevaluează copilul o dată
pe an, să vadă ce progrese a făcut sau, din contră, dacă a regresat – pentru că
se mai întâmplă, în funcție de boală. Sunt și cazuri foarte grave, care nu prea
se recuperează. Uneori nu putem decât să îi menținem la un nivel de
semiautonomie.
– Dar să știți că, în general, sunt și satisfacții mari, pe
măsura muncii. Când îi vezi, cu ochișorii lor mici, cum leagă primele cuvinte,
că sunt prezenți în spațiu, încep să meargă mai corect, urcă sau coboară
scările, nu îți mai trebuie nimic! Mulți se recuperează complet. M-am întâlnit
de curând cu primul meu copil, beneficiar din anii ’91–’92, de la Balș. Nu îl
mai văzusem de când avea zece ani. M-am întâlnit cu el în autobuz și mi-a zis
„sărut mâna, doamna doctor“. Mi-a povestit că muncește în Italia, venise doar
să își facă buletinul. N-am să-l uit câte zile oi avea. Zobar. Copilul meu,
Zobar.
.jpg)
