Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Progrese măsurate în milimetri

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 22 ianuarie 2016

     E medic de familie pentru copiii fără familie. A intrat de la începutul anilor ’90 în sistemul de asistență socială, de dinainte să se numească așa, de dinainte ca „dizabilitatea“ să ia loc „handicapului“ în discursul oficial. Dr. Gabriela Turcitu a lucrat, pe rând, la o școală ajutătoare, o grădiniță pentru copii cu deficiențe, un cămin de bătrâni. Acum coordonează, ca medic generalist, Centrul de recuperare a copilului cu dizabilități din Slatina (Olt). Rezultatele vin greu, doar după o cursă lungă, alergată în sincron de specialiști și familie împreună. Și uneori, deloc. Dar fiecare copil recuperat i se pare un motiv suficient de bun să își iubească meseria.

 

 

 

     – Când ați început să lucrați cu copii cu dizabilități?
     – După ce am terminat stagiatura, am fost repartizată la școala ajutătoare din Balș, unde lucram cu copii cu probleme neuropsihice. Apoi am venit la grădinița pentru copii cu deficiențe din Slatina, care aparținea de Inspectoratul de Stat pentru Handicapați. Făceam și gărzi la căminul de bătrâni. Grădinița a trecut, între timp, la Ministerul Învățământului; în 1997 s-a înființat Direcția Generală pentru Protecția Copilului, iar fosta grădiniță s-a transformat în Centrul „Sf. Ioachim și Ana“. Am avut în grijă peste o sută de copii cu probleme. Treptat, având în vedere cerințele integrării în UE, au apărut presiuni majore cu privire la demedicalizarea actului de asistență socială – în opinia mea o mare greșeală.

 

     – De ce?
     – Cred că era mai bine să existe medic personal la fiecare cămin, care putea vedea zilnic cei 70–80 de copii ai căminului. Am rămas însă pe metereze în continuare și am lucrat la centru până s-a desființat, în anul 2004. Asistența socială s-a mișcat bine în privința reformelor și a reușit să ofere soluții alternative în contradicție cu centrele-mamut. Au apărut căsuțele de tip familial (n. r.: case de tip familial) și centrele de recuperare a copilului cu dizabilități. În Olt avem două centre de acest fel: unul la Slatina, pe care îl coordonez eu și unul la Caracal. Acoperim și nordul, și sudul județului.

 

     – La centrul acesta de cât timp sunteți?
     – În 2006, după ce mi-am dat primariatul, s-a dat în folosință acest centru de recuperare a copilului cu dizabilități, care oferă servicii sociale, de recuperare, reabilitare, kinetoterapie, logopedie, consiliere psihologică, educație și asistență medicală pentru copiii cu dizabilități neuropsihomotorii. Sunt un fel de coordonator al acestei echipe. Și sunt atât copiii noștri, din sistemul de asistență socială, de la căsuțele de tip familial, cât și cei din comunitate. Este un serviciu de tip ambulatoriu. Copiii sunt programați pe zile, pe ore, fiecare în funcție de program: o oră, o oră și jumătate, treizeci de minute – depinde cât poți să le captezi atenția, cât poți să lucrezi cu ei. Se lucrează la nivel de psiholog, kinetoterapeut, instructor de educație, logoped. Dacă are nevoie, același copil trece, în funcție de planul de intervenție personalizată, prin toate cele patru secțiuni.

 

     – Sunteți singurul medic acolo?
     – Da, dar mai sunt și asistenți medicali. Ei acum aleargă după medici, dar nu mai vine nimeni. Sistemul de asistență socială totdeauna a mers mână în mână cu sistemul de sănătate, dar grila de salarizare e alta.

 

     – Prin ce diferă activitatea dumneavoastră din sistemul de asistență socială față de ceea ce ați fi făcut în sistemul de sănătate?
     – În sistemul de asistență socială există mult mai mult contact cu omul. Și în partea medicală există, sigur, dar acolo este strict diagnostic plus tratament. La noi, contează foarte mult comunicarea. Mai ales la copiii cu dizabilități. Trebuie să ajungi la sufletul lor, să încerci să lucrezi cu ei, să găsești soluții, ca la rândul lor să se poată integra în comunitate. Aici este partea frumoasă. Există multe satisfacții, dar cu o muncă enormă. Vine un copil care nu merge, sau are probleme cognitive, sau nu vorbește. Și vezi că după trei, patru, șase luni, integrându-l în program și lucrând cu el, începe să facă progrese – e o satisfacție destul de mare. Mult suflet și multă comunicare, asta e deosebirea față de partea clinică, unde este totul mai rapid, mai în viteză.

 

     – Care vi se par, în prezent, cele mai mari probleme în lucrul cu acești copii?
     – Cel mai important este să îți dai seama că îți trebuie ceva timp să cunoști copilul cu care lucrezi, să afli ce îi face plăcere, ce nu îi face plăcere, la ce reacționează violent, la ce se calmează. Ca să poți să îi câștigi încrederea și să aplici metodele de kineto, de logopedie potrivite caracterului lui. Tot o provocare frecventă este ca familia să recunoască faptul că el are o problemă și trebuie să se implice pentru a ameliora dificultatea copilului. La noi la centru, familia este foarte importantă. Întotdeauna le explic: „La mine vin o oră, două, lucrează cât se poate, dar în restul timpului stă cu dumneavoastră acasă și trebuie să știți ce exerciții să faceți și cum să vă comportați cu el“. Și dacă există această comunicare și legătură între mine și familia care are disponibilitatea să ajute copilul în continuare, totul este în regulă.

 

     – Acolo unde există familie...
     – Sigur, familie în sensul larg al termenului. Există persoane și în căsuțele de tip familial care țin locul părinților, le dăm mai departe să facă acasă cu copiii programele pe care le facem noi aici. Este foarte important ca toți să îl ajute pe copil, să nici nu simtă că trece dintr-o parte în alta, de la centru acasă, de exemplu, să fie peste tot ocrotit și sprijinit. Totul se întâmplă în timp. Eu am copii care vin și câțiva ani la rând la noi. Mai avem și probleme de ordin pecuniar, uneori nu dispun de bani ca să facă drumul până aici. 

 

     – Ce resurse ar fi necesare la nivelul centrului?
     – Din punctul de vedere al resurselor, mai ales materiale, nu am dus lipsă, am fost înțeleși de fiecare dată. E mai problematică partea de educație pentru noi, sunt foarte scumpe cursurile de perfecționare pentru kinetoterapeuți, psihologi. Ei își fac treaba, se pregătesc cum pot, dar sunt destul de scumpe cursurile. Și aici n-avem resurse. În rest, nu ne văităm.

 

     – Aveți și psihiatru la centru?
     – Nu, avem psihologi, kinetoterapeuți, logopezi, instructori de educație. Dar un medic de neuropsihiatrie infantilă reevaluează copilul o dată pe an, să vadă ce progrese a făcut sau, din contră, dacă a regresat – pentru că se mai întâmplă, în funcție de boală. Sunt și cazuri foarte grave, care nu prea se recuperează. Uneori nu putem decât să îi menținem la un nivel de semiautonomie.

 

     – Cred că e frustrant.
     – Dar să știți că, în general, sunt și satisfacții mari, pe măsura muncii. Când îi vezi, cu ochișorii lor mici, cum leagă primele cuvinte, că sunt prezenți în spațiu, încep să meargă mai corect, urcă sau coboară scările, nu îți mai trebuie nimic! Mulți se recuperează complet. M-am întâlnit de curând cu primul meu copil, beneficiar din anii ’91–’92, de la Balș. Nu îl mai văzusem de când avea zece ani. M-am întâlnit cu el în autobuz și mi-a zis „sărut mâna, doamna doctor“. Mi-a povestit că muncește în Italia, venise doar să își facă buletinul. N-am să-l uit câte zile oi avea. Zobar. Copilul meu, Zobar.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 199 de lei
  • Digital – 149 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC