Newsflash
Interviuri

PROFILAXIA DIN TRECUT, CU UN VIITOR INCERT

de Dr. Alexandra GUȚĂ - iun. 21 2019
PROFILAXIA DIN TRECUT, CU UN VIITOR INCERT

În România se face vaccinare dinainte de anul 1900. Există documente medicale care certifică vaccinarea în acea perioadă în vechiul regat. Se pare că în Transilvania se vaccina chiar mai demult. Pe atunci, vaccinarea era o activitate a autorităţilor locale.

VM 25, p.5 - 1

Conf. dr. Alin Stănescu este medic primar pediatru, cadru didatic la Facultatea de Sociologie și Asistenţă Socială a Universităţii București, membru fondator al Fundaţiei Internaţionale pentru Copil și Familie „Dr. Alexandra Zugrăvescu” și al Asociaţiei de Pediatrie Socială. A acordat un interviu pentru „Viaţa medicală”, pornind de la un certificat de vaccinare aparţinând unui membru al familiei, ce datează din 1905.
Cum era sistemul de sănătate de atunci?
La ora respectivă nu exista sistem de sănătate public. Erau medici privaţi care consultau. Exista însă și un medic al orașului care se ocupa cu toate activităţile de prevenţie, de igienă, de epidemiologie, printre care și vaccinarea.
Cum era acoperirea vaccinală atunci?
Probabil că nu era o acoperire vaccinală completă la acel moment, din raţiuni sociale, dar putem estima o rată mulţumitoare a vaccinării pentru cei cu acces la medic. Dovada stă faptul că lumea a fost ferită de variolă („vărsatul negru”), maladia fiind eradicată.

VM 25, p.5 - 2
Certificatul care atestă vaccinarea antivariolică.

Controlul vaccinării antivariolice era facil, pentru că se putea vedea sus pe braţ cicatricea postvaccinală, care avea dimensiuni apreciabile, mult mai mari decât ale cicatricii BCG de la vaccinarea actuală. În ce măsură era acoperită populaţia cu vaccin este greu de spus, mai ales în mediul rural. Ce poate fi afirmat indubitabil este faptul că atunci exista un sistem de vaccinare.
Cum este astăzi?
Ce se întâmplă în zilele noastre este cu totul particular și cred că ar trebui făcută o cercetare sociologică pentru a afla care sunt resorturile pentru refuzul sau pentru scăderea ratei de vaccinare. În diminuarea acesteia nu putem să incriminăm doar refuzul părinţilor. Au fost și multe probleme de ordin organizatoric, lipsa unor vaccinuri, o distribuţie mai greoaie a acestora... Lucrurile sunt complexe și o cercetare ar putea să identifice mai în profunzime problema astfel încât să poată să fie elaborate programe specifice.
De unde credeţi că a apărut această idee a opoziţiei faţă de actul vaccinării?
Odată cu eradicarea unor boli prin vaccinare, oamenii nu mai au percepţia corectă asupra severităţii bolii. Părinţii copiilor de astăzi nu au văzut poliomielită. În tinereţea mea am văzut epidemii de poliomielită, am văzut pacienţi sechelari din cauza acestei boli. Boala avea o mortalitate extrem de mare; chiar dacă supravieţuia, persoana respectivă rămânea cu sechele extrem de severe, pentru toată viaţa. Percepţia actuală este că vaccinarea nu este necesară, datorită dispariţiei sau frecvenţei foarte reduse a bolilor prevenibile prin actul vaccinării. Teama de reacţii adverse ar putea constitui un alt motiv. Orice medicament administrat poate să aibă efecte secundare. În cazul vaccinării, rata și gravitatea acestor efecte sunt foarte reduse în comparaţie cu severitatea bolilor prevenibile prin vaccinare.
Ce credeţi că a determinat o propagare atât de rapidă a ideii parentale de a se opune vaccinării?
Poate că este o problemă a mentalităţii populaţiei. Mesajele antivaccinare au fost ușor recepţionate, în comparaţie cu mesajele care promovează vaccinarea. Cred că ideea de refuz a fost foarte bine construită și promovată și astfel a prins. Promovarea vaccinării și consilierea persoanelor pentru vaccinare au fost mai slabe.
Cine ar trebui să se implice pentru a crește rata de vaccinare?
În ceea ce privește serviciile medicale și serviciile de asistenţă socială ale comunităţii, acestea au resurse umane, dar nu sunt folosite în suficientă măsură în promovarea vaccinării. Medicii de familie își fac datoria și consiliază. O parte importantă este reprezentată și de asistentele medicale comunitare, care sunt angajatele primăriei, activează în comunitate, au contact direct cu populaţia, inclusiv cu grupurile vulnerabile și pot face și ele această activitate (consilierea în vaccinare), pentru că au capacitatea și cunoștinţele medicale necesare. Consilierea nu ar trebui făcută doar în mediul spitalicesc, trebuie făcută și pe teren, la domiciliu. De asemenea, ar trebui să participe și comunitatea locală, prin liderii săi: preotul, profesorii, asistenţa socială, personalul din primărie. Din păcate, asistentele fac din ce în ce mai multă activitate birocratică. Trebuie să folosim resursele mult mai eficient.
Este necesară o lege care să impună obligativitatea vaccinării?
Acoperirea vaccinală nu este o problemă doar a individului, ci și a comunităţii locale. În momentul în care apare o epidemie, se îmbolnăvește atât individul care nu a vrut să se vaccineze, cât și cei care nu s-au putut vaccina din motive medicale sau care nu au apucat să se vaccineze – copii care nu au atins vârsta recomandată pentru respectivul vaccin. Este necesară o lege care să impună vaccinarea ca fiind obligatorie sau care să impună anumite restricţii de circulaţie ori de intrare în colectivitate pentru nevaccinaţi. Scăderea acoperirii vaccinale nu este o problemă doar a ţării noastre, ea există în toată Europa. În alte ţări, cum ar fi Germania, deja au fost luate măsuri.
Cum poate fi privit acest lucru din perspectiva părintelui?
Sigur că părintele este responsabil pentru copil, însă ar trebui să fie responsabil și faţă de ce i se întâmplă copilului dacă nu a fost vaccinat. Nu am un răspuns detaliat, acest aspect ar trebui și el studiat.
S-a schimbat relaţia medic-pacient?
Relaţia personal medical-pacient s-a schimbat. Revenind, ce aș dori să mai subliniez este că de reglementările cu privire la obligaţia vaccinării nu este responsabil doar Ministerul Sănătăţii. Și alte sectoare trebuie să se implice: sociologii, asistenţa socială, specialiștii în comunicare și autorităţile locale. Toţi trebuie să găsească mesajele adecvate. Pasarea responsabilităţii doar la Ministerul Sănătăţii nu cred că este benefică. Nu este o problemă doar a serviciilor de sănătate, este o problemă „globală”, a societăţii în general.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe