Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Prof. dr. Dan Mircea Enescu: „Toţi cei care lucrează aici sunt produsul dorinţei mele de a face ceva pentru copii”

Viața Medicală
Dr. Alexandra GUȚĂ vineri, 12 aprilie 2019

Prof. dr. Dan Mircea Enescu este cel care a pus bazele chirurgiei plastice pediatrice în ţara noastră. Membru al Academiei de Știinţe Medicale, a format echipa Clinicii de Chirurgie Plastică, Estetică și Microchirurgie Reconstructivă a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore Alexandrescu”(SCUC). VM 15, p.15În cele ce urmează, profesorul Enescu ne oferă explicaţii privind chirurgia plastică a secolului trecut, dar și cea din prezent. Chirurgia plastică a secolului XXI este și tema de anul acesta a Congresului Asociaţiei Chirurgilor Plasticieni din România, care va avea loc la București, în perioada 18–20 aprilie.
De ce aţi ales să lucraţi cu copiii?
Mai devreme am văzut niște copii aduși de părinţi care au sau nu anumite preconcepţii. Copiii nu le au. Ei stau, se uită la tine și îţi cer un sprijin. Ești avocatul lor în discuţia cu părinţii. Copiii nu au nici înălţimea, nici forţa necesară să poată să facă pentru ei înșiși ce au nevoie.
De ce este nevoie atunci când lucrezi cu ei?
Trebuie să iubești ceea ce faci. Și educatorii, și învăţătorii trebuie să iubească copiii, dar mai ales doctorul, pentru că el este cel care îţi provoacă și durere. Trebuie să te întorci la doctor cu plăcere.
Cum v-aţi început cariera?
După terminarea facultăţii de pediatrie am ajuns la un dispensar unde am lucrat cu adulţi și copii. În clipa în care ești singur cu stetoscopul și pixul, într-un cabinet dotat doar cu un cântar, ai responsabilitatea copiilor, simţi că viaţa lor depinde de tine. Atunci aveam în grijă 50 de sugari și nou-născuţi. Dintr-odată, am realizat că am ajuns din atmosfera de relaxare a mediului universitar într-un dispensar. Nici nu mai știi ce ai acumulat, dacă ţi-a rămas ceva. Acolo trebuie să supravieţuiești.
Ce încercări aţi avut?
Erau momente grele, pentru că în 1977, dacă murea un copil, venea procuratura, completai 40 de pagini despre cum și când l-ai văzut, multe amănunte din care trebuia să rezulte că nu aveai nicio vină. Era ceva teribil. Pe vremea aceea, copiii erau urmăriţi foarte atent. Fiecare medic știa fiecare copil de pe teritoriul său. Eu am avut mortalitate zero. An de an veneau să mă controleze ca să vadă dacă nu cumva era o nebunie. Am reușit asta pentru că am organizat o reţea prin care știam tot timpul ce se întâmplă cu copiii din teritoriul meu. Nu așteptam să li se întâmple ceva, interveneam imediat.
Cum erau urmăriţi acești copii?
Copii reprezintă patrimoniul, tezaurul unei ţări. Contează să cunoști fiecare genă în parte. De exemplu, era programul de recuperare a malnutriţiei protein-calorice pentru copii până la vârsta de patru ani. Aveai un dosar pentru fiecare copil care depășise vârsta de un an și nu avea greutate corespunzătoare.

Unde s-a ajuns

Cum este acum?
Imaginaţi-vă nisipul din deșert, unde nu există apă sau formă de viaţă, ci doar câte o oază din loc în loc. Asta înseamnă că tot ce se află în deșert moare. Așa este acum. Sunt copii care mor fără asistenţă medicală, fără să le dea cineva o pastilă. Nu au unde, nu au cui să se adreseze. Pentru a ajunge la un medic, trebuie să ia căruţa și trenul. În clipa de faţă este o lipsă de urmărire a naţiunii fără precedent. Nimeni nu mai are în proiect copilul sau urmărirea fiecărei fiinţe de cetăţenie română din patria noastră. S-a ajuns la o populaţie analfabetă și neurmărită.
A cui este vina?
Toate partidele trebuie să participe prin experţii lor și să decidă ce se va întâmpla cu naţiunea în viitor. Să încetăm să mai numărăm că peste nu știu câţi ani vom fi 14 milioane. Ce faci până ajungi acolo? Eu am dragoste pentru acest popor, drept dovadă că am rămas aici, mă preocupă în continuare. Eu așa mă văd, muncind și urmându-mi inima. Inima mea îmi spune că trebuie făcut ceva pentru fiecare fiinţă și trebuie să încep cu copiii.
Cine v-a călăuzit drumul?
Am făcut echipă cu profesorul Agrippa Ionescu. El a avut generozitatea de a vedea în mine un prieten. Mi-a dat un mare elan. Mergeam împreună și operam în ţară. Mi-a dat încredere. Să poţi să mergi să operezi și în afara săliţei tale de operaţii. Atunci nu era cu rezidenţiat de cinci ani. Când mi-a venit hârtia, mi-a pus-o deoparte, nu mi-a dat nici măcar parafa. A spus că trebuie să fac cinci ani, pentru că încă nu m-am format. Era muncă. Toate orele erau ocupate de operaţii. Tot timpul era ceva de făcut. Locul tău era în spital.
Cum aţi ales SCUC „Grigore Alexandrescu”?
După ce am făcut cei cinci ani, mi-am dat seama că, dacă vreau să fac ceva, trebuie să schimb locul. Am auzit că la acest spital mureau foarte mulţi copii – aproape 100 pe an – , apoi am ajuns aici și am văzut că era dezastru: cinci saloane și gândaci. Nu am suportat. Am renovat, am schimbat circuite, am reușit să fac operaţiile la timpul potrivit, că trebuia să ai anestezist. Întotdeauna mă simt bine unde este o cauză pierdută din care pot să fac ceva. Este o senzaţie extraordinară. Te absoarbe atât de mult, încât pierzi legătura cu mediul. O bună parte din existenţă mi-am petrecut-o la spital.
Care este situaţia spitalului în prezent?
Acum avem echipă, avem acest spital pe care l-am făcut cu mâinile mele. Am obţinut bani de la Banca Mondială să facem un centru nou de arsuri. VM 15, p.15 -2Dacă cel actual nu mai corespunde, să trecem mai departe la unul care corespunde standardelor. Toţi cei care lucrează aici sunt produsul dorinţei mele de a face ceva pentru copii. Am fost sigur că reușesc. În timp ce alţii puneau botox, eu lucram cu cei mai săraci pacienţi care aveau speranţa că vin și scapă. Am început să facem protocoale, am devenit cunoscuţi, am ajuns în boarduri internaţionale. Îi privesc pe rezidenţi ca pe niște nou-născuţi. În clipa în care „se nasc”, ei trebuie să privească „cerul”, să vadă cât mai mult din ce se poate, ca apoi să muncească pentru a ajunge acolo. Întotdeauna am mers pe un criteriu simplu, că vreau maximumul. Vrând totul, iau cât pot. Din păcate, a rămas numai o opinie personală.

În afara zonei de confort

Cum a decurs îngrijirea nou-născuţilor răniţi la maternitatea Giulești?
Aici am făcut ce nu se face nicăieri. Să ai un copil de 900 grame cu 60% suprafaţă corporală arsă și afecţiuni concomitente și să îl salvezi. Au ajuns la noi opt pacienţi, din care trei au decedat în primele 24–48 de ore. A fost un mare șoc naţional, o maternitate care să explodeze. Televiziunile erau în jurul spitalului, 24 de ore din 24. Era o presiune extraordinară, însă atunci m-am simţit în largul meu. Am organizat echipa, mi-am luat un psihiatru de armată, pe dr. Gabriel Diaconu. Începeam și terminam ziua cu el. Vorbea cu mamele, cu asistentele, cu doctorii. Trebuia să mă asigur că eu și întreg personalul îi putem trata pe copii.
Cât de importantă este latura psihologică?
Foarte importantă. La „Colectiv” am îngrijit zece pacienţi aduși în stare gravă, niciunul nu a murit. Știam ce urmează, așa că i-am dat iar telefon doctorului Diaconu. Am fost la minister și am spus că trebuie făcută o echipă de criză. Orice accident trebuie prelucrat obligatoriu psihologic. A lucrat ani întregi, dacă nu cumva mai lucrează și acum cu acești pacienţi. Important este că, discutând despre aceste lucruri, știm ce trebuie să facem pe viitor.
Cum este chirurgia plastică astăzi?
Patologia se schimbă, iar noi învăţăm constant. De mult, erau accidentele de muncă sau rutiere severe. Dispărând uzinele, totul s-a modificat. Arsura nu este un semn de civilizaţie. Avem mult mai des malformaţii de buză și de palat. În această intervenţie îţi trebuie niște abilităţi și echipă care să urmărească bolnavul. A face ceva nou te scoate din zona de confort. Noi lucrăm acum cu alte organisme decât acum zece ani. Mâncarea, căldura, iradierea etc. sunt diferite acum. Înainte scoteam firele pe la 5–7 zile, acum le scot la 10, pentru că nu se mai declanșează procesul de cicatrizare, este vorba de proteine, de calitatea lor. Contează foarte mult cum simţi „materialul”, esenţa meseriei este de a reuși să intri în contact cu el.
Ce vă doriţi pentru viitor?
Acum m-am trezit ca dintr-un vis lung. După atâta vreme, vreau să îmi trăiesc viaţa, să văd soarele, o floare, o frunză. Nu aveam timp pentru asta. Totul se desfășura acolo, în spital.

Etichete: Prof. dr. Dan Mircea Enescu Chirurgie plastică

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC