Excelenţa este misiunea pe care şi-a asumat-o dl acad. Ioanel Sinescu, atunci când a devenit, la începutul anului, rectorul UMF „Carol Davila“ din Bucureşti. Despre eforturile pe care le presupune obiectivul de a aduce instituţia printre primele 500 de universităţi la nivel mondial, aflăm din interviul realizat de dl dr. Mihail Călin.

 "> Pregătiri pentru viitor - Viața Medicală
Interviuri

Pregătiri pentru viitor

de Dr. Mihail CĂLIN - oct. 4 2012
Pregătiri pentru viitor

Excelenţa este misiunea pe care şi-a asumat-o dl acad. Ioanel Sinescu, atunci când a devenit, la începutul anului, rectorul UMF „Carol Davila“ din Bucureşti. Despre eforturile pe care le presupune obiectivul de a aduce instituţia printre primele 500 de universităţi la nivel mondial, aflăm din interviul realizat de dl dr. Mihail Călin.

 

Anul universitar 2012–2013 este primul care începe cu dl acad. Ioanel Sinescu în poziţia de rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ Bucureşti şi aceasta-i şi ocazia aleasă pentru acest interviu. Problemele de rezolvat sunt multe şi complexe – cu spaţiul de desfăşurare a activităţilor, promovarea cadrelor didactice, apropiatul examen de rezidenţiat, tot felul de regulamente interne şi, nerostită de intervievator, dar cunoscută de toată lumea, exodul medicilor, şi mai ales a celor străluciţi, formaţi de instituţia pe care o conduce. Şi totuşi, dsa este optimist.

 

   – Aş face o apreciere personală: că următoarea generaţie va începe să demonstreze cu fapte palpabile valoarea acestei naţii în medicină şi cercetare. De fapt, şi-n alte domenii, dar eu pe acesta îl cunosc şi pot face comparaţii cu ce se întâmplă în Europa de Vest. Văd tendinţele şi rezultatele unora din cei pe care i-am cunoscut acum 15 ani în România ca absolvenţi, care au plecat din ţară şi au ajuns pe posturi-cheie în cercetare în universităţi din SUA. Ei poartă nume româneşti, s-au născut în România şi au absolvit „Carol Davila“. O să ziceţi că au plecat, că nu lucrează şi nu s-au consacrat aici, dar au gene româneşti, formaţia de început de la noi din ţară, şi, puşi în nişte condiţii mai favorabile decât le-ar fi avut aici, au rodit şi rodesc la vârf. N-am pretenţia ca unii care sunt în top acolo şi au nişte facilităţi extraordinare să se întoarcă prea curând în România, dar se va întâmpla aşa – şi se întâmplă şi acum: ei au nevoie de colaboratori tineri, unii dintre ei sunt români, şi nu toţi aceştia vor rămâne acolo, unii se vor întoarce şi vor face aici ceea ce făceau acolo. Este exemplul academicienilor Nicolae şi Maya Simionescu, elevi mai bine de zece ani ai lui George Emil Palade: s-au întors în ţară şi au convins că este necesară înfiinţarea unui institut de biologie celulară şi au dezvoltat aici ceea ce învăţaseră în SUA de la Palade, având de la început o dotare tehnică foarte bună. Este doar un exemplu, sunt şi altele: Thoma Ionescu a făcut facultatea la Paris, Bagdasar, fondatorul neurochirurgiei româneşti, s-a pregătit în America, Gr. T. Popa s-a şcolit în America şi Anglia, Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu în Franţa... La fel, unii dintre absolvenţii noştri, care au avut realizări acolo unde au plecat, vor putea să se întoarcă mai repede, mai tineri, şi să ocupe posturi didactice înalte şi cu ei se va îmbunătăţi şi nivelul nostru, pentru că vor veni cu instrucţia căpătată în instituţii prestigioase şi o vor transpune aici. În măsura în care ţara asta se va aşeza mai bine, iar învăţământului, sănătăţii, li se va recunoaşte rolul pe care trebuie să-l aibă într-o societate, se va găsi şi forţa de susţinere a acestora, fără îndoială că şi orientarea mentală ca naţiune va fi mai bună, realizările interne în toate domeniile vor fi mai bune, iar plecările vor continua, dar posibilitatea de a revenire va fi mai mare decât acum. Este o pierdere în acest moment, dar eu aştept şi perioada în care aceasta se va transforma în câştig. Acum suntem într-o etapă mai puţin prolifică a Universităţii, pentru că ţara trece printr-o criză căreia trebuie să-i facem faţă; pentru asta, trebuie să muncim mai mult şi mai performant, să surmontăm lipsurile, să menţinem ritmul, altminteri mâine, când greutăţile vor fi trecut, noi nu vom mai putea face faţă, pentru că ceilalţi n-au stat pe loc. În asemenea vremuri, vechiul dicton Labor improbus omnia vincit este mai actual ca niciodată.

Condiţiile prestigiului

   – Obiectivul principal al Universităţii este să formeze medici foarte bine pregătiţi. Noi nu ştim, nu putem să ştim şi nici nu vrem să ştim dacă nu cumva un absolvent de-al nostru va pleca din ţară, iar noţiunile pe care noi i le furnizăm nu vor folosi acestei naţii. Rolul nostru e să-i pregătim modern, complet, profund, astfel încât să obţinem un absolvent competitiv cu orice sistem medical din lume; şi am reuşit să demonstrăm acest lucru prin toţi cei care au plecat, pe care nu i-ar fi primit nimeni dacă nu erau performanţi. A doua condiţie a noastră e să-i formăm pe studenţi ca tineri cercetători, de asemenea perfect compatibili cu alte sisteme, o menire foarte pretenţioasă, dar în care nu se investeşte cât ne-am dori în momentul de faţă. Este un capitol în care trebuie să facem tot ce ţine de noi şi de sistemul nostru pentru a reduce diferenţele faţă de Occident.
   Apreciaţi, într-adevăr, în programul cu care aţi candidat, că trebuie încurajată cercetarea de calitate, în domeniile de vârf. Care ar fi acestea?
   – Fără îndoială că obiectivul este de a-i identifica pe cei care au valenţe pentru cercetare şi de a investi în ei. Domeniile de vârf sunt întâi de toate ştiinţele fundamentale, disciplinele preclinice: biologia celulară, histologia, biochimia, biofizica... Catedrele respective au deja o mulţime de proiecte cu colegi de la universităţi din Europa, fondurile europene se obţin mai uşor dacă depui proiecte în colaborare cu universităţi cunoscute, cu oameni care deja şi-au dovedit valoarea. O parte din această finanţare se revarsă către universitatea noastră şi cei care fac cercetare, apar lucrări de mare impact, apar rezultatele muncii de cercetare şi, cărămidă cu cărămidă, se clădeşte edificul universităţii, îi creşti prestigiul, atractivitatea pentru tinerii care vin să înveţe şi valoarea celor care devin absolvenţi, indiferent că vor face cercetare sau medicină aplicată.
   Deci disciplinele preclinice sunt cele cu şanse de afirmare...
   – Sunt în momentul de faţă în prim-plan. Pentru cei care practică medicina clinică aplicată, care, pe lângă formarea studenţilor şi rezidenţilor, se ocupă şi de îngrijirea bolnavului, activitatea de cercetare nu poate fi la fel de competitivă pe plan extern cu cea a unui om foarte bine instruit, aplecat către cercetare, care poate face în laborator o lucrare de biofizică, de pildă, cel puţin la fel de bine cu a unui coleg de-al său din Europa. Dar şi în specialităţile clinice se poate face cercetare, depinde de nivelul lor în România, de felul în care au lucrat în aceste două decenii, de cum s-au integrat în specialităţile lor la nivel european. Avem astfel de clinici, care, prin dorinţă proprie şi cu ajutor mai mult din exterior decât intern, au reuşit să-şi trimită oameni la specializare în străinătate, astfel încât un chirurg român să fie la fel de bun ca unul francez sau austriac. Şi chiar dacă nu se întorc toţi, cei care se întorc vin cu mentalitatea omului care trebuie să facă cercetare aprofundată, a alergătorului de cursă lungă, care îşi propune performanţa ca un obiectiv constant, nu sporadic. Sunt domenii şi specialităţi în care nu avem complexe, în care rezultatele noastre nu-s cu nimic mai prejos decât cele din Vest.

Noua casă a Medicinii

   Aţi identificat ca principal impediment pe termen lung supradimensionarea Facultăţii de Medicină şi aţi propus construirea unui campus universitar.
   – Clădirea Facultăţii de Medicină, construită acum mai mult de un secol, a fost gândită pentru 400 de studenţi, pe când numai primul an are acum vreo 1.300, iar acolo învaţă primii doi ani, când se studiază disciplinele preclinice, după care majoritatea pleacă în clinicile universitare din tot Bucureştiul. Asta înseamnă că se va lucra pe o perioadă mai mare din zi, studenţii vor face cursuri şi lucrări practice şi după-amiaza şi seara, iar cadrele didactice nevoite să le acopere vor fi suprasolicitate – este posibil să li se acorde o retribuţie suplimentară pentru munca suplimentară peste norma de bază. Una peste alta, trebuie să fim elastici şi să ne adaptăm cerinţelor. Analiza pe care am făcut-o ne-a arătat însă că nu mai putem continua aşa. Ne vom descurca, cu greutate, în acest an, probabil şi în anii următori, dar deja avem un studiu de fezabilitate, conform căruia trebuie să construim un campus universitar modern – numai pentru medicină, dacă s-ar putea, dar bine ar fi şi mixt, cu toate specialităţile universitare la un loc, cum este Sapienza din Roma, care are în total vreo 110.000 de studenţi. Sigur, România nu-şi poate permite probabil aşa ceva, dar în medicină vom putea cu ajutor extern, cu contracte de colaborare. Campusul universitar înseamnă toate spaţiile administrative şi obligatoriu toate spaţiile pentru un învăţământ decent – laboratoare, amfiteatre – pentru anii preclinici, unde să fie şi cămine, şi restaurante studenţeşti, aşa cum avem atâtea exemple în Europa de Vest sau America de Nord. După aceea, începând cu anul trei, nu ar fi neapărat nevoie ca studenţii să rămână în campus, ei vor fi cazaţi în alte spaţii, mai aproape de centrul oraşului, de spitalele sau clinicile universitare unde vor fi repartizaţi. Probabil că acest proiect ar urma să se materializeze undeva în jurul Bucureştiului, fiind nevoie de o suprafaţă imensă. Iar în clădirea actuală a medicinii, una foarte frumoasă, de patrimoniu, va exista fără îndoială în continuare un soi de activitate didactică şi se vor putea primi, cu o anumită prestanţă, mari personalităţi, cum s-a şi întâmplat de curând, la Sala de consiliu, cu profesorul Luc Montagnier, laureatul Nobel.
   V-aţi propus vreun termen?
   – Nădăjduiesc ca în următorul an să avem toate studiile de fezabilitate gata, ele sunt deja începute, după care să le prezentăm Ministerului Educaţiei şi Guvernului, să primim aprobarea lor, iar dacă ţara nu-şi poate permite să contribuie la acest proiect, să găsim investitori de mare anvergură şi calitate din afară, care prevăd că vor pune o condiţie: să şcolarizăm şi studenţi străini, cărora să le percepem taxe ca în Europa de Vest; astfel, ei îi îşi amortizează investiţia, iar noi ne facem mai cunoscuţi în lume ca universitate performantă, care produce absolvenţi capabili să practice în ţările vestice.
   Aveţi sprijinul dlui prof. dr. Sorin Oprescu?
   – Am vorbit şi cu primarul general, este total de acord şi se va implica cu siguranţă; şi dna ministru Andronescu doreşte să dezvolte un campus undeva în zona Politehnicii. Studiem toate aceste posibilităţi şi vom vedea care dintre ele se apropie cel mai mult de cerinţele unui campus universitar medical. În orice caz, acţiunea nu poate fi decât benefică pentru instituţie, Bucureşti, ţară şi, bineînţeles, studenţi.

Soluţii înţelepte

   V-aţi mai referit la dificultăţile derivate din faptul că un cadru didactic universitar trebuie să fie simultan pedagog, cercetător, profesionist şi publicist...
   – Legea educaţiei naţionale asta prevede, iar până la un punct toţi trebuie să îndeplinim aceste criterii. Mai sus, la vârf, la nivel de profesor, se ajunge tot mai greu, cu foarte multe realizări şi în funcţie de unde lucrezi. Dacă lucrezi în medicina aplicată, clinică, probabil că ai mai puţin timp şi disponibilităţi directe de a face cercetare fundamentală, pe când colegii noştri din specialităţile preclinice, după ce-şi ţin cursurile şi lucrările practice, se întorc în laborator şi fac cercetare. Cei care lucrează în specialităţile clinice, după ce îşi ţin cursurile şi lucrările practice, se ocupă de bolnavi, şi abia după ce termină şi această activitate, în funcţie de disponibilităţi, de formaţia proprie, valoarea intrinsecă şi dorinţa de a progresa, mai fac şi cercetare. Eu recunosc însă că este aproape imposibil să le faci pe toate foarte bine. Avem obligaţia acestei complexităţi în pregătirea şi practica noastră, dar diferenţiat. De aceea am şi spus că mai avantajaţi decât noi, pentru că au mai mult timp şi nu au alte obligaţii mai mari, sunt colegii din specialităţile preclinice.
   Consideraţi că este nedrept?
   – Aceste inserţii în lege sunt corecte, ele există peste tot în lumea civilizată, probabil însă că sunt un pic brutal introduse în legislaţia din România, nu putem dintr-o dată să aplicăm criteriile din Germania la noi în ţară, când noi, din păcate, nu ne-am născut în aceleaşi condiţii şi n-am evoluat până acum, ca şcoală şi pregătire, la coordonatele lor. Criteriile acestea trebuie introduse, dar gradual, pe o perioadă de 10–15 ani, ca să ne obişnuim cu faptul că nu vom putea avansa didactic decât dacă suntem performanţi, dacă îndeplinim nişte cerinţe. Probabil că, dacă privim la generaţiile din urmă, vom constata că le era mai uşor să promoveze decât celor de astăzi. Între timp, lucrurile s-au schimbat – în bine, dar prea brusc, prea repede, dintr-o dată. Nu pot să cer acum unui asistent, pentru a ajunge şef de lucrări, să aibă deja articole în reviste ISI, nu are de unde, n-a avut ce să facă în perioada în care a fost asistent ca să îndeplinească această condiţie, este exagerat; dar îi voi pretinde unui conferenţiar care vrea să devină profesor să le îndeplinească, fiindcă aceasta este ultima treaptă, pentru care trebuie să ai formarea, instrucţia şi rezultatele maxime.
   Aţi iniţiat vreun demers în acest sens?
   – Avem un program făcut la „Carol Davila“ în privinţa standardelor de promovare, un pic diferite faţă de lege în sensul celor spuse, pentru că dacă ar rămâne strict şi continuu aceste criterii, în zece ani n-o să prea mai avem cadre didactice, ştacheta este prea sus pentru a promova de la asistent la şef de lucrări şi apoi din ce în ce mai sus. Este, deocamdată, aproape imposibil să devii profesor, fiindcă trebuie să ai abilitarea, pe care nimeni n-o are deocamdată. Noi n-am ştiut acum 20 de ani, când ţara şi-a schimbat sistemul de învăţământ, că în 2011 va trebui să avem certificat de abilitare, astfel încât, cine îşi dorea, să muncească mai mult, mai devreme şi să îndeplinească acum aceste condiţii; dar s-au introdus brusc şi, iată, în ultimii doi ani n-a mai promovat nimeni la gradul de profesor, cel puţin în Bucureşti.
   Mai este şi problema pensionării cadrelor didactice...
   – Există, într-adevăr, prevederi legale privind pensionarea la 65 de ani, însă celor sănătoşi, care vor să lucreze şi merită să rămână în sistemul de învăţământ datorită valorii şi performanţei demonstrate, ar trebui să li se dea această posibilitate.
   În acelaşi regim în care...
   – În care au fost până la 65 de ani, da, atâta vreme cât evaluarea anuală arată o activitate foarte bună, este păcat, dacă ar putea să mai lucreze poate încă un deceniu, să fie ţinuţi pe o pensie foarte mică, în afara muncii, a specialităţii. Este bună o lege a pensionării, trebuie să existe nişte limite de vârstă, dar, cel puţin în unele domenii, trebuie să fie mult mai selectivă. Într-un domeniu ca al nostru, în care a ajunge la un nivel de performanţă este foarte greu şi necesită mulţi ani de investiţii, n-ar trebui să fim atât de drastici în a delimita vârsta maximă de pensionare la 65 de ani.
   Dar nu vin apoi tinerii şi se plâng că vârstnicii se ţin de scaune?
   – Şi acest lucru este real, tinerii trebuie să promoveze, fiecare tânăr motivat profesional asta îşi doreşte şi face tot ce poate pentru a obţine acest lucru. Cei trecuţi de 65 de ani nu trebuie să fie nici un obstacol pentru ei, dar nici trimişi imediat la pensie, lăsând, de pildă, ca şef de clinică un şef de lucrări, situaţie anormală. S-au sărit pe alocuri unele etape: uneori, cel care a ajuns profesor, ca să aibă linişte, n-a mai promovat pe nimeni, mizând pe faptul că nu va putea fi pensionat la 65 de ani, că va fi indispensabil – numai că un profesor bun, care se gândeşte la continuitate şi performanţă, n-ar trebui să fie indispensabil. Dar eu cred că este loc pentru toţi. Atâta vreme cât promovarea se face pe criterii ştiinţifice şi de performanţă, poţi avea într-o clinică şi cinci profesori – unul este şef, ceilalţi lucrează pe liniile lor, îşi dovedesc în continuare utilitatea în procesul didactic, de cercetare şi de formare a specialiştilor, fără să se jeneze unii pe alţii. În momentul de faţă suntem însă legaţi de nişte norme didactice, care înseamnă nişte ore pentru care suntem plătiţi de Ministerul Educaţiei, pe de o parte; dar, pe de altă parte, majoritatea dintre noi lucrăm în specialităţi clinice şi suntem plătiţi pentru acea jumătate de normă de către MS, a cărui reţea trebuie şi ea să fie performantă. Şi atunci, dacă în specialitate cineva a avut rezultate, nu trebuie ţinut şef de lucrări o viaţă întreagă, poate promova, poate fi profesor, să activeze cu jumătate de normă de profesor – şi iată, am doi dintr-o dată – şi cu normă întreagă în reţea. Deci cred că putem găsi soluţii înţelepte, care să însemne un plus, nu o întrerupere brutală a activităţii.
   Bănuiesc că este dificil de reglementat un asemenea domeniu fără a da naştere la abuzuri.
   – Nu este simplu, într-adevăr, noi suntem destul de aplecaţi, în această parte a Europei, spre astfel de lucruri. Trebuie un sistem de control extrem de riguros, ca într-adevăr să nu recurgem la nişte mijloace autohtone care să-i favorizeze pe unii şi să-i dezavantajeze pe alţii, trebuie lucrat după nişte norme clare, acceptate şi respectate de toată lumea. Se şi lucrează acum la o metodologie pentru prelungirea în condiţii de titular a profesorilor care au trecut de 65 de ani. Există o hotărâre de guvern din mai, în care, spre deosebire de legea educaţiei naţionale, se menţionează că acele cadre titulare – şi se referă mai ales la profesori şi conferenţiari – care împlinesc 65 de ani pot fi menţinute în activitate cu normă întreagă, pe baza unor criterii de performanţă stabilite de senatul universitar; acum, o comisie lucrează la aceste criterii şi cei care le vor îndeplini şi vor dori, vor rămâne în sistem.
   Este, de fapt, o problemă mare, aceasta a cadrelor trecute de 65 de ani?
   – Suntem în plin proces de evaluare, aşa că vă voi putea da aceste date cu o ocazie viitoare. Dar pot să vă spun că, după criteriile ARACIS, ca să poţi funcţiona trebuie ca minimum 70% din totalul posturilor să fie ocupate şi cel puţin 25% din cadrele didactice să fie profesori. La noi, acum, nu mai sunt aşa de mulţi profesori, unii s-au pensionat, alţii au contractat diverse afecţiuni şi activitatea lor este mai precară, dar condiţiile acestea vor trebui îndeplinite la următoarea evaluare, de peste vreo doi ani, pe care ARACIS o va face universităţii.

Responsabilitate maximă

   Cum vă pregătiţi pentru apropiata sesiune a exa­me­nului de rezidenţiat?
   – Este al doilea an când se organizează rezidenţiatul descentralizat, în cele şase centre tradiţionale: Bucureşti, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova; în plus, avem şi experienţa sesiunii din mai, organizate numai în Bucureşti, pentru o parte din cei care nu luaseră examenul în noiembrie. Urmează deci pentru noi o perioadă în care vom avea multe lucruri de îndeplinit, de la rigoarea subiectelor care se dau pentru fiecare din specialităţile care presupun rezidenţiatul şi secretul acestora, condiţiile din sălile de concurs şi corespondenţa între subiecte şi grilele de evaluare, până la clasificări şi repartizări pe locuri şi posturi – totul revine UMF „Carol Davila“. Este respon­sabilitatea noastră şi nu ne putem permite să organizăm un concurs prost, cu reclamaţii şi contestaţii, care eventual să fie şi reale.
   Are vreun rol UMF în stabilirea numărului de locuri, în special pentru specialităţile deficitare?
   – Nu direct, dar de la UMF-uri s-au cerut date de către MS, care integrează această categorie de medici, şi probabil că se va ţine cont de ele. Vor fi în jur de 4.000 de locuri şi se doreşte ca la acest examen să aibă posibilitatea să concureze cu şanse reale toţi absolvenţii de la universităţile acreditate din ţară. Ar fi un nonsens să avem un număr de absolvenţi, iar cel de rezidenţi să fie mult mai mic, ar însemna să producem şomeri. Dar deocamdată nu ştim exact nici numărul total, nici situaţia defalcată, lucrurile acestea vor fi rezolvate de către MS în baza datelor pe care le are, a deficitului pe specialităţi şi teritorial. Pentru că s-ar putea, de pildă, ca Bucureştiul să fie încadrat cu toate poziţiile necesare, dar să existe un deficit la nivel naţional. Desigur că nu te poţi aştepta ca un rezident să-şi aleagă cu predilecţie un loc în zone defavorizate, dar şi oamenii de acolo au nevoie de medici, acele locuri vor trebui încadrate cu specialişti, iar ca să-i poţi aduce acolo, trebuie să le oferi condiţii care să-i atragă. Aceasta este sarcina MS, iar obligaţia noastră este să furnizăm, după patru, cinci, şase ani de rezidenţiat, specialişti bine formaţi, cărora să li se ofere posibilitatea de a-şi exercita profesia în condiţii cât mai aproape de optim. Ştiu că anestezia-terapia intensivă este deficitară, la fel şi unele din specialităţile chirurgicale, din cauza plecărilor masive, chiar şi medicina internă este deficitară, pentru că mulţi au plecat din reţeaua noastră şi, chiar dacă au ajuns să lucreze ca medici de familie în Vest, au mulţumirea măcar materială, dacă nu profesională; sunt însă şi specialităţi bine încadrate, cum este şi urologia, care este căutată, chirurgia generală, cardiologia cred că are şi ea un număr corespunzător – dar s-ar putea să nu aibă centre de performanţă suficiente, de exemplu cardiologia invazivă. Dar şi atunci când specialităţile sunt numeric bine încadrate, repartiţia la nivelul ţării este heterogenă. Trebuie deci lucrat la omogenitate, la ridicarea zonelor defavorizate, astfel încât, dacă eşti cetăţean al acestei ţări, să ai acces la un act de sănătate competent, fără eşecuri datorate organizării deficitare, lipsei personalului medical sau dotării ultradeficitare.

Urgenţe amânate

   Aţi dedicat o întreagă secţiune din programul dv. transparenţei şi corectitudinii administrative. Puteţi da detalii?
   – Vă mărturisesc că am avut foarte multe lucruri de făcut de la zero. Legea educaţiei naţionale este complexă, cu o mulţime de prevederi, care sunt în unele capitole doar enunţate şi au nevoie de norme de aplicare, de regulamente şi metodologii care ar fi trebuit să fie concepute şi aprobate în cel mult şase luni de la intrarea ei în vigoare. N-a fost din păcate şi cazul nostru, astfel că avem multe de făcut şi toate sunt priorităţi; sunt o mulţime de reguli, şi în administraţie, şi în învăţământ – condiţiile de examen, de curs, de lucrări practice la fiecare specialitate şi facultate, baremul de noţiuni furnizate studenţilor, rigoarea pe care trebuie s-o ai, controalele care se fac din punct de vedere al calităţii – de către comisia specială de evaluare... Ele nu au apărut în termenul prevăzut în lege şi apar acum într-un ritm alert, astfel că suntem mereu în priză, pe lângă activitatea curentă trebuie să plătim datoriile trecutului şi să ajungem la zi. Şi în aceste condiţii, nu pot fi decât adeptul transparenţei totale, nici nu mi-aş permite altfel ca rector al acestei universităţi prestigioase, trebuie să agreăm regulamente şi metodologii care să fie întâi înţelese de toată lumea, acceptate de toată lumea şi apoi obligatoriu aplicate de toată lumea, în ce priveşte atât beneficiile pentru comunitatea academică, cât şi rigoarea, muncă mai susţinută şi performantă. Studenţii sunt informaţi cu tot ce se întâmplă în universitate, la fel şi cadrele didactice. Aşa poţi păstra încrederea comunităţii academice în cei cu poziţii de răspundere şi conducere.
   Vă referiţi şi la corectitudine academică, îndeosebi la descurajarea plagiatului, un subiect foarte la modă. Există o problemă în această privinţă?
   – Există nu neapărat fapte reale, cât mai ales sesizări care trebuie dovedite. În mediul universitar există o concurenţă colegială, corectă, dar şi una pornită din invidie – invidia medicorum pessima –, care urmăreşte discreditarea altuia. Există persoane care provoacă astfel de rumori, depăşind mediul universitar, care ajung în presă şi se dezbat la nivel naţional. Astfel de lucruri nu pot merge mai departe, o universitate nu se poate confrunta constant cu acest fenomen. După anumite interpretări, ar însemna că plagiatori suntem cu toţii! Pot fi originale un articol, o idee, o metodă de diagnostic sau tratament, un studiu, dar un curs nu poate fi original, nici un tratat n-are multe elemente de originalitate, ci adună ceea ce specialitatea recunoaşte ca fiind de valoare la un anumit moment. Lucrările scrise în scop didactic nu sunt plagiat nicăieri, rinichiul se descrie ca un bob de fasole, cu dimensiuni de 13/6/3 cm, asta face parte din fondul comun de noţiuni, cancerul de prostată nu poate fi descris altfel decât aşa cum este el recunoscut ca entitate patologică în toată lumea, cu metodele de diagnostic şi stadializarea pe care le-a agreat lumea urologică, cu metodele de tratament recunoscute. Dacă scriu deci o carte în scop didactic şi preiau chiar şi o iconografie, nu se aplică legea dreptului de autor, pentru că originalul nici nu se mai ştie în unele situaţii cine l-a emis deoarece de sute de ani lucrurile sunt aşezate şi la ele se mai adaugă câte puţin. Trunchiul comun şi ramurile există, în plus mai apare câte o frunză, progresul nu se face brusc. Avem însă antidot pentru aceste lucruri, există reguli şi fiecare instituţie de învăţământ superior are o comisie de etică a cercetării ştiinţifice. Aceasta, în baza unei reclamaţii obligatoriu semnate, verifică acele sesizări, iar dacă ele se dovedesc reale, sunt multe modalităţi prin care le rezolvă, inclusiv prin desfacerea contractului de muncă de către instituţia respectivă şi nerecunoaşterea poziţiei obţinute incorect. Însă dacă reclamaţia este nefondată, pedepsit este cel care a făcut-o, fiindcă altfel ar apărea poate tot felul de reclamagii, care prin manifestările lor discreditează persoane, instituţii, induc o atmosferă de nesiguranţă şi de relativitate distrugătoare, care ne fac să pierdem bani, timp, imagine, verificând lucruri nereale. Este însă mult mai mare proporţia reclamaţiilor neconfirmate decât a celor confirmate, fenomenul, dacă există, nu e general, ci izolat. Sunt mai multe speţe în lucru în prezent, comisia de etică le analizează. În orice caz, şi în această privinţă este nevoie de transparenţă totală, nu putem construi şi merge mai departe nici cu falsuri, care nu au ce căuta în viaţa academică, dar nici negând orice doar fiindcă cuiva nu-i place de altcineva.

Nobel moştenit

   L-aţi menţionat mai devreme pe George Emil Palade. Cum va marca Universitatea cei 100 de ani de la naşterea sa?
   – Profesorul Palade, care este un întemeietor al biologiei celulare pe plan mondial, a plecat la vârsta de 36 de ani de la „Carol Davila“, unde ajunsese conferenţiar. Şi, deşi a adus glorie unor instituţii de peste ocean – Institutul Rockefeller, Yale University sau Universitatea din San Diego –, el trăia şi simţea româneşte, simţea că rădăcinile lui sunt la „Carol Davila“, unde a fost influenţat decisiv de profesorii Francisc Rainer, André Bovin şi Gr. T. Popa, care l-au sfătuit să continue să se formeze în lumea anglo-saxonă. Aşa că Palade a lăsat Universităţii o bogată moştenire, care urmează să ne parvină în curând, inclusiv medalia şi diploma Nobel, dar şi multe alte distincţii primite peste tot în lume. El a vrut să le ofere instituţiei în care s-a format, gândindu-se mai ales la studenţii care, impresionaţi şi de însemnele respective şi de realizările cărora li se datorează, vor simţi chemarea pentru cercetare şi-i vor putea păşi pe urme. Vom amenaja aşadar în Sala de consiliu, cu ajutorul specialiştilor, un fel de muzeu dedicat profesorului Palade, în care toate acele obiecte să fie expuse la anumite standarde. Evident, vom organiza şi un simpozion omagial, datoria noastră de onoare la împlinirea a o sută de ani de la naşterea celui care a făcut atât de multe pentru medicină, şi-a afirmat filiaţia şi a lăsat totul Medicinii din Bucureşti.
   La final, aţi dori să transmiteţi un mesaj studenţilor la începerea anului universitar?
   – Le transmit că voi încuraja, din poziţia în care mă aflu, continuitatea performanţei şi lucrului bine făcut, că voi face totul pentru ca standardele şi rigoarea să crească, astfel încât eticheta de absolvent al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ să însemne o mândrie reală.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe