Noua casă a Medicinii
– Aţi
identificat ca principal impediment pe termen lung supradimensionarea Facultăţii
de Medicină şi aţi propus construirea unui campus universitar.
– Clădirea Facultăţii de Medicină, construită
acum mai mult de un secol, a fost gândită pentru 400 de studenţi, pe când numai
primul an are acum vreo 1.300, iar acolo învaţă primii doi ani, când se studiază
disciplinele preclinice, după care majoritatea pleacă în clinicile universitare
din tot Bucureştiul. Asta înseamnă că se va lucra pe o perioadă mai mare din
zi, studenţii vor face cursuri şi lucrări practice şi după-amiaza şi seara, iar
cadrele didactice nevoite să le acopere vor fi suprasolicitate – este posibil să
li se acorde o retribuţie suplimentară pentru munca suplimentară peste norma de
bază. Una peste alta, trebuie să fim elastici şi să ne adaptăm cerinţelor.
Analiza pe care am făcut-o ne-a arătat însă că nu mai putem continua aşa. Ne
vom descurca, cu greutate, în acest an, probabil şi în anii următori, dar deja
avem un studiu de fezabilitate, conform căruia trebuie să construim un campus
universitar modern – numai pentru medicină, dacă s-ar putea, dar bine ar fi şi
mixt, cu toate specialităţile universitare la un loc, cum este Sapienza din
Roma, care are în total vreo 110.000 de studenţi. Sigur, România nu-şi poate
permite probabil aşa ceva, dar în medicină vom putea cu ajutor extern, cu
contracte de colaborare. Campusul universitar înseamnă toate spaţiile
administrative şi obligatoriu toate spaţiile pentru un învăţământ decent –
laboratoare, amfiteatre – pentru anii preclinici, unde să fie şi cămine, şi
restaurante studenţeşti, aşa cum avem atâtea exemple în Europa de Vest sau
America de Nord. După aceea, începând cu anul trei, nu ar fi neapărat nevoie ca
studenţii să rămână în campus, ei vor fi cazaţi în alte spaţii, mai aproape de
centrul oraşului, de spitalele sau clinicile universitare unde vor fi repartizaţi.
Probabil că acest proiect ar urma să se materializeze undeva în jurul Bucureştiului,
fiind nevoie de o suprafaţă imensă. Iar în clădirea actuală a medicinii, una
foarte frumoasă, de patrimoniu, va exista fără îndoială în continuare un soi de
activitate didactică şi se vor putea primi, cu o anumită prestanţă, mari
personalităţi, cum s-a şi întâmplat de curând, la Sala de consiliu, cu
profesorul Luc Montagnier, laureatul Nobel.
– V-aţi
propus vreun termen?
– Nădăjduiesc ca în următorul an să avem
toate studiile de fezabilitate gata, ele sunt deja începute, după care să le
prezentăm Ministerului Educaţiei şi Guvernului, să primim aprobarea lor, iar
dacă ţara nu-şi poate permite să contribuie la acest proiect, să găsim
investitori de mare anvergură şi calitate din afară, care prevăd că vor pune o
condiţie: să şcolarizăm şi studenţi străini, cărora să le percepem taxe ca în
Europa de Vest; astfel, ei îi îşi amortizează investiţia, iar noi ne facem mai
cunoscuţi în lume ca universitate performantă, care produce absolvenţi capabili
să practice în ţările vestice.
– Aveţi
sprijinul dlui prof. dr. Sorin Oprescu?
– Am vorbit şi cu primarul general, este
total de acord şi se va implica cu siguranţă; şi dna ministru Andronescu doreşte
să dezvolte un campus undeva în zona Politehnicii. Studiem toate aceste
posibilităţi şi vom vedea care dintre ele se apropie cel mai mult de cerinţele
unui campus universitar medical. În orice caz, acţiunea nu poate fi decât
benefică pentru instituţie, Bucureşti, ţară şi, bineînţeles, studenţi.
Soluţii înţelepte
– V-aţi
mai referit la dificultăţile derivate din faptul că un cadru didactic
universitar trebuie să fie simultan pedagog, cercetător, profesionist şi
publicist...
– Legea educaţiei naţionale asta prevede,
iar până la un punct toţi trebuie să îndeplinim aceste criterii. Mai sus, la
vârf, la nivel de profesor, se ajunge tot mai greu, cu foarte multe realizări şi
în funcţie de unde lucrezi. Dacă lucrezi în medicina aplicată, clinică,
probabil că ai mai puţin timp şi disponibilităţi directe de a face cercetare
fundamentală, pe când colegii noştri din specialităţile preclinice, după ce-şi ţin
cursurile şi lucrările practice, se întorc în laborator şi fac cercetare. Cei
care lucrează în specialităţile clinice, după ce îşi ţin cursurile şi lucrările
practice, se ocupă de bolnavi, şi abia după ce termină şi această activitate,
în funcţie de disponibilităţi, de formaţia proprie, valoarea intrinsecă şi
dorinţa de a progresa, mai fac şi cercetare. Eu recunosc însă că este aproape
imposibil să le faci pe toate foarte bine. Avem obligaţia acestei complexităţi
în pregătirea şi practica noastră, dar diferenţiat. De aceea am şi spus că mai
avantajaţi decât noi, pentru că au mai mult timp şi nu au alte obligaţii mai
mari, sunt colegii din specialităţile preclinice.
– Consideraţi
că este nedrept?
– Aceste inserţii în lege sunt corecte, ele
există peste tot în lumea civilizată, probabil însă că sunt un pic brutal
introduse în legislaţia din România, nu putem dintr-o dată să aplicăm
criteriile din Germania la noi în ţară, când noi, din păcate, nu ne-am născut
în aceleaşi condiţii şi n-am evoluat până acum, ca şcoală şi pregătire, la
coordonatele lor. Criteriile acestea trebuie introduse, dar gradual, pe o
perioadă de 10–15 ani, ca să ne obişnuim cu faptul că nu vom putea avansa
didactic decât dacă suntem performanţi, dacă îndeplinim nişte cerinţe. Probabil
că, dacă privim la generaţiile din urmă, vom constata că le era mai uşor să
promoveze decât celor de astăzi. Între timp, lucrurile s-au schimbat – în bine,
dar prea brusc, prea repede, dintr-o dată. Nu pot să cer acum unui asistent,
pentru a ajunge şef de lucrări, să aibă deja articole în reviste ISI, nu are de
unde, n-a avut ce să facă în perioada în care a fost asistent ca să
îndeplinească această condiţie, este exagerat; dar îi voi pretinde unui
conferenţiar care vrea să devină profesor să le îndeplinească, fiindcă aceasta
este ultima treaptă, pentru care trebuie să ai formarea, instrucţia şi
rezultatele maxime.
– Aţi
iniţiat vreun demers în acest sens?
– Avem un program făcut la „Carol Davila“ în
privinţa standardelor de promovare, un pic diferite faţă de lege în sensul
celor spuse, pentru că dacă ar rămâne strict şi continuu aceste criterii, în
zece ani n-o să prea mai avem cadre didactice, ştacheta este prea sus pentru a
promova de la asistent la şef de lucrări şi apoi din ce în ce mai sus. Este,
deocamdată, aproape imposibil să devii profesor, fiindcă trebuie să ai
abilitarea, pe care nimeni n-o are deocamdată. Noi n-am ştiut acum 20 de ani,
când ţara şi-a schimbat sistemul de învăţământ, că în 2011 va trebui să avem
certificat de abilitare, astfel încât, cine îşi dorea, să muncească mai mult,
mai devreme şi să îndeplinească acum aceste condiţii; dar s-au introdus brusc şi,
iată, în ultimii doi ani n-a mai promovat nimeni la gradul de profesor, cel puţin
în Bucureşti.
– Mai
este şi problema pensionării cadrelor didactice...
– Există, într-adevăr, prevederi legale
privind pensionarea la 65 de ani, însă celor sănătoşi, care vor să lucreze şi
merită să rămână în sistemul de învăţământ datorită valorii şi performanţei
demonstrate, ar trebui să li se dea această posibilitate.
– În
acelaşi regim în care...
– În care au fost până la 65 de ani, da,
atâta vreme cât evaluarea anuală arată o activitate foarte bună, este păcat,
dacă ar putea să mai lucreze poate încă un deceniu, să fie ţinuţi pe o pensie
foarte mică, în afara muncii, a specialităţii. Este bună o lege a pensionării,
trebuie să existe nişte limite de vârstă, dar, cel puţin în unele domenii,
trebuie să fie mult mai selectivă. Într-un domeniu ca al nostru, în care a
ajunge la un nivel de performanţă este foarte greu şi necesită mulţi ani de
investiţii, n-ar trebui să fim atât de drastici în a delimita vârsta maximă de
pensionare la 65 de ani.
– Dar
nu vin apoi tinerii şi se plâng că vârstnicii se ţin de scaune?
– Şi acest lucru este real, tinerii trebuie
să promoveze, fiecare tânăr motivat profesional asta îşi doreşte şi face tot ce
poate pentru a obţine acest lucru. Cei trecuţi de 65 de ani nu trebuie să fie
nici un obstacol pentru ei, dar nici trimişi imediat la pensie, lăsând, de pildă,
ca şef de clinică un şef de lucrări, situaţie anormală. S-au sărit pe alocuri
unele etape: uneori, cel care a ajuns profesor, ca să aibă linişte, n-a mai
promovat pe nimeni, mizând pe faptul că nu va putea fi pensionat la 65 de ani,
că va fi indispensabil – numai că un profesor bun, care se gândeşte la continuitate
şi performanţă, n-ar trebui să fie indispensabil. Dar eu cred că este loc
pentru toţi. Atâta vreme cât promovarea se face pe criterii ştiinţifice şi de
performanţă, poţi avea într-o clinică şi cinci profesori – unul este şef,
ceilalţi lucrează pe liniile lor, îşi dovedesc în continuare utilitatea în
procesul didactic, de cercetare şi de formare a specialiştilor, fără să se
jeneze unii pe alţii. În momentul de faţă suntem însă legaţi de nişte norme
didactice, care înseamnă nişte ore pentru care suntem plătiţi de Ministerul
Educaţiei, pe de o parte; dar, pe de altă parte, majoritatea dintre noi lucrăm
în specialităţi clinice şi suntem plătiţi pentru acea jumătate de normă de către
MS, a cărui reţea trebuie şi ea să fie performantă. Şi atunci, dacă în
specialitate cineva a avut rezultate, nu trebuie ţinut şef de lucrări o viaţă
întreagă, poate promova, poate fi profesor, să activeze cu jumătate de normă de
profesor – şi iată, am doi dintr-o dată – şi cu normă întreagă în reţea. Deci
cred că putem găsi soluţii înţelepte, care să însemne un plus, nu o întrerupere
brutală a activităţii.
– Bănuiesc
că este dificil de reglementat un asemenea domeniu fără a da naştere la
abuzuri.
– Nu este simplu, într-adevăr, noi suntem
destul de aplecaţi, în această parte a Europei, spre astfel de lucruri. Trebuie
un sistem de control extrem de riguros, ca într-adevăr să nu recurgem la nişte
mijloace autohtone care să-i favorizeze pe unii şi să-i dezavantajeze pe alţii,
trebuie lucrat după nişte norme clare, acceptate şi respectate de toată lumea.
Se şi lucrează acum la o metodologie pentru prelungirea în condiţii de titular
a profesorilor care au trecut de 65 de ani. Există o hotărâre de guvern din
mai, în care, spre deosebire de legea educaţiei naţionale, se menţionează că
acele cadre titulare – şi se referă mai ales la profesori şi conferenţiari –
care împlinesc 65 de ani pot fi menţinute în activitate cu normă întreagă, pe
baza unor criterii de performanţă stabilite de senatul universitar; acum, o
comisie lucrează la aceste criterii şi cei care le vor îndeplini şi vor dori,
vor rămâne în sistem.
– Este,
de fapt, o problemă mare, aceasta a cadrelor trecute de 65 de ani?
– Suntem în plin proces de evaluare, aşa că
vă voi putea da aceste date cu o ocazie viitoare. Dar pot să vă spun că, după
criteriile ARACIS, ca să poţi funcţiona trebuie ca minimum 70% din totalul
posturilor să fie ocupate şi cel puţin 25% din cadrele didactice să fie
profesori. La noi, acum, nu mai sunt aşa de mulţi profesori, unii s-au
pensionat, alţii au contractat diverse afecţiuni şi activitatea lor este mai
precară, dar condiţiile acestea vor trebui îndeplinite la următoarea evaluare,
de peste vreo doi ani, pe care ARACIS o va face universităţii.
Responsabilitate maximă
– Cum
vă pregătiţi pentru apropiata sesiune a examenului de rezidenţiat?
– Este al doilea an când se organizează
rezidenţiatul descentralizat, în cele şase centre tradiţionale: Bucureşti,
Cluj, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova; în plus, avem şi experienţa sesiunii
din mai, organizate numai în Bucureşti, pentru o parte din cei care nu luaseră
examenul în noiembrie. Urmează deci pentru noi o perioadă în care vom avea
multe lucruri de îndeplinit, de la rigoarea subiectelor care se dau pentru
fiecare din specialităţile care presupun rezidenţiatul şi secretul acestora,
condiţiile din sălile de concurs şi corespondenţa între subiecte şi grilele de
evaluare, până la clasificări şi repartizări pe locuri şi posturi – totul
revine UMF „Carol Davila“. Este responsabilitatea noastră şi nu ne putem
permite să organizăm un concurs prost, cu reclamaţii şi contestaţii, care
eventual să fie şi reale.
– Are
vreun rol UMF în stabilirea numărului de locuri, în special pentru specialităţile
deficitare?
– Nu direct, dar de la UMF-uri s-au cerut
date de către MS, care integrează această categorie de medici, şi probabil că
se va ţine cont de ele. Vor fi în jur de 4.000 de locuri şi se doreşte ca la
acest examen să aibă posibilitatea să concureze cu şanse reale toţi absolvenţii
de la universităţile acreditate din ţară. Ar fi un nonsens să avem un număr de
absolvenţi, iar cel de rezidenţi să fie mult mai mic, ar însemna să producem şomeri.
Dar deocamdată nu ştim exact nici numărul total, nici situaţia defalcată,
lucrurile acestea vor fi rezolvate de către MS în baza datelor pe care le are,
a deficitului pe specialităţi şi teritorial. Pentru că s-ar putea, de pildă, ca
Bucureştiul să fie încadrat cu toate poziţiile necesare, dar să existe un
deficit la nivel naţional. Desigur că nu te poţi aştepta ca un rezident să-şi
aleagă cu predilecţie un loc în zone defavorizate, dar şi oamenii de acolo au
nevoie de medici, acele locuri vor trebui încadrate cu specialişti, iar ca să-i
poţi aduce acolo, trebuie să le oferi condiţii care să-i atragă. Aceasta este
sarcina MS, iar obligaţia noastră este să furnizăm, după patru, cinci, şase ani
de rezidenţiat, specialişti bine formaţi, cărora să li se ofere posibilitatea
de a-şi exercita profesia în condiţii cât mai aproape de optim. Ştiu că
anestezia-terapia intensivă este deficitară, la fel şi unele din specialităţile
chirurgicale, din cauza plecărilor masive, chiar şi medicina internă este
deficitară, pentru că mulţi au plecat din reţeaua noastră şi, chiar dacă au
ajuns să lucreze ca medici de familie în Vest, au mulţumirea măcar materială,
dacă nu profesională; sunt însă şi specialităţi bine încadrate, cum este şi
urologia, care este căutată, chirurgia generală, cardiologia cred că are şi ea
un număr corespunzător – dar s-ar putea să nu aibă centre de performanţă
suficiente, de exemplu cardiologia invazivă. Dar şi atunci când specialităţile
sunt numeric bine încadrate, repartiţia la nivelul ţării este heterogenă.
Trebuie deci lucrat la omogenitate, la ridicarea zonelor defavorizate, astfel
încât, dacă eşti cetăţean al acestei ţări, să ai acces la un act de sănătate
competent, fără eşecuri datorate organizării deficitare, lipsei personalului
medical sau dotării ultradeficitare.
Urgenţe amânate
– Aţi dedicat o întreagă secţiune din
programul dv. transparenţei şi corectitudinii administrative. Puteţi da
detalii?
– Vă mărturisesc că am avut foarte multe
lucruri de făcut de la zero. Legea educaţiei naţionale este complexă, cu o mulţime
de prevederi, care sunt în unele capitole doar enunţate şi au nevoie de norme
de aplicare, de regulamente şi metodologii care ar fi trebuit să fie concepute şi
aprobate în cel mult şase luni de la intrarea ei în vigoare. N-a fost din păcate
şi cazul nostru, astfel că avem multe de făcut şi toate sunt priorităţi; sunt o
mulţime de reguli, şi în administraţie, şi în învăţământ – condiţiile de
examen, de curs, de lucrări practice la fiecare specialitate şi facultate,
baremul de noţiuni furnizate studenţilor, rigoarea pe care trebuie s-o ai,
controalele care se fac din punct de vedere al calităţii – de către comisia
specială de evaluare... Ele nu au apărut în termenul prevăzut în lege şi apar
acum într-un ritm alert, astfel că suntem mereu în priză, pe lângă activitatea
curentă trebuie să plătim datoriile trecutului şi să ajungem la zi. Şi în
aceste condiţii, nu pot fi decât adeptul transparenţei totale, nici nu mi-aş
permite altfel ca rector al acestei universităţi prestigioase, trebuie să agreăm
regulamente şi metodologii care să fie întâi înţelese de toată lumea, acceptate
de toată lumea şi apoi obligatoriu aplicate de toată lumea, în ce priveşte atât
beneficiile pentru comunitatea academică, cât şi rigoarea, muncă mai susţinută şi
performantă. Studenţii sunt informaţi cu tot ce se întâmplă în universitate, la
fel şi cadrele didactice. Aşa poţi păstra încrederea comunităţii academice în
cei cu poziţii de răspundere şi conducere.
– Vă
referiţi şi la corectitudine academică, îndeosebi la descurajarea plagiatului,
un subiect foarte la modă. Există o problemă în această privinţă?
– Există nu neapărat fapte reale, cât mai
ales sesizări care trebuie dovedite. În mediul universitar există o concurenţă
colegială, corectă, dar şi una pornită din invidie – invidia medicorum pessima –, care urmăreşte discreditarea altuia.
Există persoane care provoacă astfel de rumori, depăşind mediul universitar,
care ajung în presă şi se dezbat la nivel naţional. Astfel de lucruri nu pot
merge mai departe, o universitate nu se poate confrunta constant cu acest
fenomen. După anumite interpretări, ar însemna că plagiatori suntem cu toţii!
Pot fi originale un articol, o idee, o metodă de diagnostic sau tratament, un
studiu, dar un curs nu poate fi original, nici un tratat n-are multe elemente
de originalitate, ci adună ceea ce specialitatea recunoaşte ca fiind de valoare
la un anumit moment. Lucrările scrise în scop didactic nu sunt plagiat nicăieri,
rinichiul se descrie ca un bob de fasole, cu dimensiuni de 13/6/3 cm, asta face
parte din fondul comun de noţiuni, cancerul de prostată nu poate fi descris
altfel decât aşa cum este el recunoscut ca entitate patologică în toată lumea,
cu metodele de diagnostic şi stadializarea pe care le-a agreat lumea urologică,
cu metodele de tratament recunoscute. Dacă scriu deci o carte în scop didactic şi
preiau chiar şi o iconografie, nu se aplică legea dreptului de autor, pentru că
originalul nici nu se mai ştie în unele situaţii cine l-a emis deoarece de sute
de ani lucrurile sunt aşezate şi la ele se mai adaugă câte puţin. Trunchiul
comun şi ramurile există, în plus mai apare câte o frunză, progresul nu se face
brusc. Avem însă antidot pentru aceste lucruri, există reguli şi fiecare
instituţie de învăţământ superior are o comisie de etică a cercetării ştiinţifice.
Aceasta, în baza unei reclamaţii obligatoriu semnate, verifică acele sesizări,
iar dacă ele se dovedesc reale, sunt multe modalităţi prin care le rezolvă,
inclusiv prin desfacerea contractului de muncă de către instituţia respectivă şi
nerecunoaşterea poziţiei obţinute incorect. Însă dacă reclamaţia este nefondată,
pedepsit este cel care a făcut-o, fiindcă altfel ar apărea poate tot felul de
reclamagii, care prin manifestările lor discreditează persoane, instituţii,
induc o atmosferă de nesiguranţă şi de relativitate distrugătoare, care ne fac
să pierdem bani, timp, imagine, verificând lucruri nereale. Este însă mult mai
mare proporţia reclamaţiilor neconfirmate decât a celor confirmate, fenomenul,
dacă există, nu e general, ci izolat. Sunt mai multe speţe în lucru în prezent,
comisia de etică le analizează. În orice caz, şi în această privinţă este
nevoie de transparenţă totală, nu putem construi şi merge mai departe nici cu
falsuri, care nu au ce căuta în viaţa academică, dar nici negând orice doar
fiindcă cuiva nu-i place de altcineva.
Nobel moştenit
– L-aţi
menţionat mai devreme pe George Emil Palade. Cum va marca Universitatea cei 100
de ani de la naşterea sa?
– Profesorul Palade, care este un
întemeietor al biologiei celulare pe plan mondial, a plecat la vârsta de 36 de
ani de la „Carol Davila“, unde ajunsese conferenţiar. Şi, deşi a adus glorie
unor instituţii de peste ocean – Institutul Rockefeller, Yale University sau
Universitatea din San Diego –, el trăia şi simţea româneşte, simţea că rădăcinile
lui sunt la „Carol Davila“, unde a fost influenţat decisiv de profesorii
Francisc Rainer, André Bovin şi Gr. T. Popa, care l-au sfătuit să continue să
se formeze în lumea anglo-saxonă. Aşa că Palade a lăsat Universităţii o bogată
moştenire, care urmează să ne parvină în curând, inclusiv medalia şi diploma
Nobel, dar şi multe alte distincţii primite peste tot în lume. El a vrut să le
ofere instituţiei în care s-a format, gândindu-se mai ales la studenţii care,
impresionaţi şi de însemnele respective şi de realizările cărora li se datorează,
vor simţi chemarea pentru cercetare şi-i vor putea păşi pe urme. Vom amenaja aşadar
în Sala de consiliu, cu ajutorul specialiştilor, un fel de muzeu dedicat
profesorului Palade, în care toate acele obiecte să fie expuse la anumite
standarde. Evident, vom organiza şi un simpozion omagial, datoria noastră de onoare
la împlinirea a o sută de ani de la naşterea celui care a făcut atât de multe
pentru medicină, şi-a afirmat filiaţia şi a lăsat totul Medicinii din Bucureşti.
– La
final, aţi dori să transmiteţi un mesaj studenţilor la începerea anului
universitar?
– Le transmit
că voi încuraja, din poziţia în care mă aflu, continuitatea performanţei şi
lucrului bine făcut, că voi face totul pentru ca standardele şi rigoarea să
crească, astfel încât eticheta de absolvent al Universităţii de Medicină şi
Farmacie „Carol Davila“ să însemne o mândrie reală.