Interviu cu Florin Chirculescu
Deunăzi am fost prezent
la lansarea volumului Greva păcătoșilor, cel mai recent roman al
doctorului Florin Chirculescu și primul semnat cu numele adevărat și nu
cu pseudonimul SF-ist Sebastian A. Corn. După laudele sincere ale criticilor
(„roman global” i-au zis ei cărții), însuși Florin ne-a explicat că e un roman
care încearcă să caute o soluție la „dihonia” dintre noi, dintre oameni în
general, la dificultatea tot mai mare de a comunica fără să ne aneantizăm
reciproc. Privind încăperea arhiplină, în care am văzut reprezentanți de la
ambele capete ale spectrelor, atât ideologice, cât și literare, aș zice că
romanul se dovedește a fi un succes chiar înainte să fie citit. Aglomerația a
fost așa de mare încât m-am bucurat că am avut prevederea de a-i lua cu câteva
zile înainte un mic interviu autorului.
–
Cititorii din lumea mare, care sunt mai mulți decât medicii, îl cunosc poate
mai bine pe Sebastian A. Corn și nu știu prea bine ce e cu acest Florin
Chirculescu. Cum de s-a hotărât în sfârșit să scrie o carte?
– Păi, s-a hotărât uite-așa, pur și simplu! Subiectul era în cea
mai mare parte realist, românesc. De fapt, inițial am dorit să scriu un
reportaj amplu despre mișcarea revendicativă din 2013, numai că personajele au
căpătat o viață distinctă față de modelele lor. Colac peste pupăză, în 2015 a
mai avut loc o mișcare în lumea medicală, cu alte personaje, așa că n-am mai
avut de ales: a trebuit să reinventez personajele cu totul, astfel încât să
facă față pățaniilor pe care le trăiau în carte. Și-atunci mi-am zis: bun, sunt
prea nedisciplinat ca să scriu un reportaj, mai bine scriu ceea ce știu să scriu,
așa c-a ieșit un roman despre zilele noastre, din România în primul rând, dar
și despre românii trăitori în Europa. De aici și până la problemele care mă
preocupă, și anume acceptarea „celuilalt”, n-a fost decât un pas, așa că a
trebuit să creez o „contrapoveste” care se petrece în Madina, în ultimele zile
de viață ale profetului Mahomed, pacea fie cu el. Contrapovestea este despre
islam, despre evreii din Madina și despre medicina acelor vremuri. Nu te
speria, am reușit să leg cele două fire narative – îi sunt dator lui Bulgakov
pentru asta...
– Încă n-am citit cartea, dar știu că e cu doctori. Cine sunt
păcătoșii? Mi-e cam frică. Dacă om fi și noi printre ei?
– Suntem și noi printre ei, cum să nu. Ne aflăm la răscruce, iar
cultura organizațională a medicilor din România traversează o tranziție care
pare să nu se mai termine. Gândim în două moduri distincte, acționăm atât în
maniera anilor trecuți (și nu mă refer numai la perioada comunistă), cât și în
maniera contemporană, cu bunele și cu relele lor. Acesta a fost un alt motiv
pentru care am inventat „contrapovestea” – eu cred că există o esență a artei
medicale, indiferent de perioada istorică, și mai cred că această esență (mă
refer la umanitarism) trebuie să persiste, indiferent cât de „păcătoși” am fi
și indiferent cât de mult „industrializăm” practica medicală. „Contrapovestea”
se referă tocmai la această esență a medicinei și este un fel de arbitru al
păcatelor medicinei contemporane.
– E SF-ul de domeniul trecutului?
– În această carte, da. Pe de altă parte, literatura mainstream
e pe cale de fuziune cu celelalte genuri – locurile comune din SF se apropie
din ce în ce mai mult de cele din realismul magic, devin un acquis al
literaturii standard și o îmbogățesc. Sper să fi câștigat acest pariu în „Greva
păcătoșilor”.
– Am apucat să frunzăresc puțin volumul. Am regăsit acel exotic
foarte puternic al tuturor cărților dumitale: sunt pe loc transportat
altundeva, de regulă foarte departe – în Africa, în jungla amazoniană, în
Neolitic, pe Everest, iar acum în Orientul Mijlociu al secolului VII. Te lasă
vreodată acest foarte contagios dor de ducă?
– Dorul de ducă nu mă lasă niciodată, numai că vine la pachet cu
incertitudinile lui. Îmi amintesc, de pildă, de un personaj din „Un veac de
singurătate”, de Garcia Marquez. Insul era spaniol și trăia în Macondo cu
nostalgia Spaniei natale. A făcut el ce-a făcut și s-a dus înapoi în Spania,
numai că acolo l-a năpădit nostalgia față de Macondo, așa că și-a trăit restul
vieții între două nostalgii paralele. Când ești nomad, ca mine, și te ia dorul
de ducă, gândește-te mereu c-o să-ți fie dor de casă – eu așa pățesc tot
timpul.
– În același timp, peste tot unde ne duci, regăsim niște lucruri
adânci și foarte familiare. E vreo șansă să scăpăm de noi înșine sau asta e tot
ce căutăm?
– Dar de ce, Doamne iartă-mă, trebuie să scăpăm de noi înșine?
Și așa n-o să aflăm niciodată cine suntem exact. Umblăm după noi înșine cu
disperare, măcar ca să vedem ce anume ne face păcătoși și să nu repetăm
greșelile pe care le-am făcut. Știu că anii în curs sunt extrem de pragmatici
și că nu ne lasă timp să reflectăm. Cu toate astea, sper să nu uităm că n-am
venit pe lume doar ca să semnăm contractul social. Avem și alte lucruri de
făcut, într-o ordine omenească discret mai înaltă.
– Grevă. Când aud cuvântul ăsta, sângele meu latin prinde a
fierbe. Cartea apare exact în mijlocul unei perioade de noi frământări sociale,
inclusiv (și mai ales) în sănătate. Coincidență?
– A fost și este o coincidență năstrușnică. Dacă-mi spuneai acum
câțiva ani că voi lansa „Greva păcătoșilor” într-o asemenea perioadă, aș fi
râs, dar uite-te și tu: soarta ne joacă feste. Ce să spun, nu suntem noi șefi
peste destin. Și asta e o lecție la care ar trebui să luăm mai multă aminte. Mă
refer la păcatul trufiei, ce credeai?
– Așteptăm o transformare de atâția ani. Dincolo de
vicisitudinile externe, crezi că medicului român îi lipsește sau nu mai găsește
ceva anume, înăuntrul lui, ca să își schimbe soarta? Și care ar fi lucrul ăla
misterios?
– Cred că sunt două lucruri misterioase: educația și curajul,
iar când vorbesc de educație nu mă refer doar la buna creștere. În general
medicii nu sunt ființe gregare – cea mai mare parte a activității lor se
desfășoară într-un cerc închis, care, deși se articulează cu fenomenele
sociale, nu face din medici niște stâlpi ai societății, așa cum se spunea
odinioară. Întrebarea e: cum facem să ne reluăm rolul social? Pentru asta e
nevoie atât de înțelegere a rolului real al medicului în societate, adică de
educație, dar și de curaj, ca să ne asumăm acest rol, fără compromisuri.
– Un studiu proaspăt anunțat chiar de colegiul nostru al
medicilor anunță că puțin peste jumătate dintre doctorii români dau semne
serioase de burnout. Cum faci tu să te aperi de el?
– Ce bine ar fi să știu! Spun asta pentru că nu prea reușesc să
mă apăr de burnout. Cred că nici nu e treaba mea să mă apăr, e treabă de
organizare a sistemului. Cu alte cuvinte, nu prea văd cum am scăpa de burnout
din moment ce fiecare dintre noi avem de împlinit, în spitale cel puțin, două
norme în loc de una. Cum s-ar zice, am început cariera ca generație de
sacrificiu și o să ies la pensie, absolut logic, tot ca membru al unei
generații de sacrificiu. Pacostea e că generațiile de sacrificiu nu se mai
termină odată, iar asta nu poate fi pus în cârca medicilor, sub nici o formă.
Prea mulți miniștri, prea puține viziuni...
– Pe mine m-au ajutat adesea cărți venite, misterios, chiar la
momentul potrivit. În afară de ultima dumitale carte, recomandă-ne una pe care
ai citit-o.
– Am citit recent „Cai în galop” de Yukio Mishima, al doilea
volum al tetralogiei „Marea fertilității”. Ce aflăm noi de acolo? Aflăm că
tranziția de după Era Meiji, din Japonia, a fost la fel de cumplită ca cea pe
care o trăim noi aici, în România. Mi s-a părut un semn de speranță: avem și
noi șansa noastră.
.jpg)
