– Să faci neurologie într-un oraș
atât de mic, fără posibilități la îndemână, cum au centrele universitare, e o
provocare până la urmă. E adevărat că din 2000 până în 2017 s-au făcut pași,
inclusiv în Focșani. Avem tomograf, avem RMN, avem acces la aparatura de ultimă
generație, dar mai sunt multe de făcut. Accesul trebuie să fie mai larg,
pacienții trebuie să fie programați mai repede. Au fost pacienți care au avut
nevoie de o investigație și au fost temporizați și trei luni, și șase luni
chiar. Însă eu am prins și vremea când în Focșani nu exista tomograf, nu exista
RMN – în 2000.
– Cum suplineați această lipsă?
– În gardă, făceam o anamneză cât
mai cuprinzătoare, discutam cu aparținătorii, făceam puncții lombare. Pe-atunci
făceam mai des puncții lombare decât astăzi, pentru că nu aveam altă metodă de
orientare. Secția de neurologie era o secție exterioară spitalului și nu
beneficiam imediat de ajutorul colegilor de alte specialități. Mă descurcam cum
puteam și, dacă era cazul, solicitam și ajutorul celor din spitalul județean.
Între timp, secția s-a mutat în spital și asta ne-a ușurat foarte mult treaba.
– Acum, de pildă, dacă primiți un caz
de AVC acut, cum procedați?
– Dacă vine peste fereastra
terapeutică de care tot vorbim între noi, neurologii, este clar că nu poate
beneficia de tromboliză și rămâne pentru tratament în Focșani. Așa se întâmplă
de cele mai multe ori, fiindcă pacienții nu vin de la început la spital. Le
facem terapie anticoagulantă, antiagregantă, hipotensoare, antiedematoasă,
conform ghidurilor. Eu regret că nu putem face tromboliza, despre care se tot
vorbește pe la congrese. Noi încă nu o putem efectua.
– Aveți premisele să organizați o
unitate de AVC acut?
– Deocamdată nu. Pentru că nu avem
acces permanent la un tomograf. Există tomograf privat, există și tomograful
spitalului. Dar nu avem suficienți specialiști de imagistică încât să acopere
toate turele. Uneori suntem descoperiți.
– Neurologi sunt suficienți?
– Nu tocmai. Suntem două în
ambulatoriu și două pe secție. Și toate patru facem gărzi. E destul de dificil.
Până acum câțiva ani, făceam și opt-nouă gărzi pe lună. Acum fac în jur de
șase.
– Dacă pacientul cu AVC ajunge în
fereastra terapeutică, cum procedați?
– Iau legătura cu colegii de la
București, de obicei. Uneori, cu cei de la Iași. Dacă e în fereastră
terapeutică și sunt îndeplinite condițiile, îl trimitem cu elicopterul. Dar
cazurile acestea sunt foarte rare. Din păcate, nu ajung în timp util sau nu
îndeplinesc criteriile pentru tromboliză.
– Investigațiile se fac la Focșani sau
în centrul universitar?
– Dacă pacientul este adus în
fereastra terapeutică (maximum patru ore) se face tomograful și chiar atunci se
discută și cu Bucureștiul. Dacă avem o suspiciune de accident ischemic, ca să
nu pierdem timpul, deja vorbim.
– Se vorbește de extinderea la șase ore
a ferestrei terapeutice. Încercați asta?
– Este foarte riscant. Am mai
vorbit cu colegii din București și nu prea mai încearcă să facă la șase ore.
Sunt foarte multe cazuri la care accidentul se transformă în hemoragic. Cei mai
mulți din pacienții noștri rămân oricum în spital și fac tratamentul pe secție.
Asta e perspectiva medicului de gardă, dar majoritatea timpului sunt medic în
ambulatoriu. În ambulatoriu există posibilitatea să facem prevenție primară și
secundară, să discutăm cu pacienții, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm. Mie asta
îmi place să fac.
– Cum se poate implica neurologul în
prevenția primară?
– Să spunem că pacientul este
hipertensiv, diabetic și nu a avut încă niciun AVC, dar ajunge cumva la mine.
Acesta este terenul perfect să fac prevenție primară. Dacă nu a avut niciun
eveniment vascular și ajunge la mine cu un tratament hipotensor mai puțin
eficient, de exemplu, încerc să îl lămuresc care sunt riscurile, că trebuie să
facă tratament continuu și că regimul igieno-dietetic este important. Aceasta
este prevenția primară la care țin eu. Adică să nu ajungă în acea fază de
dezastru.
– Cum e zona de management al demenței?
– De cele mai multe ori, pacienții
sunt aduși de aparținători. Foarte puțini vin din proprie inițiativă. Vin și
pacienți în stadii timpurii, pentru care, după investigații, se inițiază
tratamentul, conform ghidurilor și stadiului de demență. Apoi, pacienții se
împart în două categorii: cei complianți pe termen lung, care vin în continuare
la control, însoțiți sau nu, și cei care pe parcurs nu mai sunt la fel de complianți.
Ori abandonează tratamentul, ori îi abandonează familia: „Dacă tot nu se
vindecă, de ce să mai venim la tratament?” Aici e o problemă de mentalitate, pe
care încerc să o schimb. Le explic că una e să iei un tratament ca boala să
avanseze foarte încet și să te bucuri multă vreme de persoana respectivă cu o
personalitate așa cum era și înainte să apară boala. Și alta e să vezi că sub
ochii tăi se schimbă ca om și că devine altceva.
– Există resurse la nivel local pentru
demența în fază avansată?
– Pentru cei cu demență nu prea
există centre specializate. Există doar centre de îngrijire a persoanelor
vârstnice. Dar acolo familia îl duce și îl lasă, ceea ce nu e tocmai grozav.
Exact suportul familial le lipsește acestor pacienți.
– Ce ați vrea să se schimbe la felul în
care e organizată neurologia?
– Mi-ar plăcea să fim mai mulți
colegi care să facem gărzi, pentru că în timp numărul de gărzi ne consumă. Aș
vrea ca accesul la imagistică să fie mai larg și mai rapid pentru pacienți.
Este greu să intri într-o gardă și să știi că noaptea respectivă nu ai acces la
tomograf. Că exact atunci poate vine un pacient care are foarte mare nevoie de
investigații de imagistică. Apoi, aș vrea să existe acces la medicație – să
avem medicația de care tot vorbim pe la simpozioane și congrese. Sunt probleme
cu multe medicamente care au fost trecute pe lista de gratuități – în boala
Parkinson, demență și epilepsie – dar accesul în farmacie pentru un pacient cu
rețetă gratuită este uneori greoi. Fie nu găsește medicamentul, fie pacientul
nu își permite coplata, fie se aduce la comandă și rămâne câteva zile
descoperit de tratament. Mi-ar plăcea să meargă lucrurile mai șnur. Pe pacienți
încerc să îi câștig psihic, să înțeleagă că, deși mai există probleme, ei
trebuie să își continue tratamentul. Îi rog să își facă uneori o rezervă de
medicamente atunci când găsesc, pentru că se pot ivi probleme din acestea și
trebuie să înțeleagă că sunt dependenți de schemele terapeutice.