Newsflash
Interviuri

Nu putem face tot ce discutăm la congrese

de Alexandra NISTOROIU - mai 19 2017
Nu putem face tot ce discutăm la congrese

     Dr. Luminița Moisă lucrează ca medic neurolog în ambulatoriul de specialitate al Spitalului Județean de Urgență „Sfântul Pantelimon” din Focșani, încă din anul 2000. Face lunar cel puțin șase gărzi. Din 2004 e medic primar, iar în 2012 și-a luat atestatul pentru ultrasonografia Doppler. Neurologia a fost prima ei opțiune la absolvirea Facultății de medicină, fiindcă îi plăcea gândirea logică din fiecare etapă a diagnosticării și tratării afecțiunilor neurologice.

 

 

     Ce particularități are practica neurologiei în Focșani?
     Să faci neurologie într-un oraș atât de mic, fără posibilități la îndemână, cum au centrele universitare, e o provocare până la urmă. E adevărat că din 2000 până în 2017 s-au făcut pași, inclusiv în Focșani. Avem tomograf, avem RMN, avem acces la aparatura de ultimă generație, dar mai sunt multe de făcut. Accesul trebuie să fie mai larg, pacienții trebuie să fie programați mai repede. Au fost pacienți care au avut nevoie de o investigație și au fost temporizați și trei luni, și șase luni chiar. Însă eu am prins și vremea când în Focșani nu exista tomograf, nu exista RMN – în 2000.
     Cum suplineați această lipsă?
     În gardă, făceam o anamneză cât mai cuprinzătoare, discutam cu aparținătorii, făceam puncții lombare. Pe-atunci făceam mai des puncții lombare decât astăzi, pentru că nu aveam altă metodă de orientare. Secția de neurologie era o secție exterioară spitalului și nu beneficiam imediat de ajutorul colegilor de alte specialități. Mă descurcam cum puteam și, dacă era cazul, solicitam și ajutorul celor din spitalul județean. Între timp, secția s-a mutat în spital și asta ne-a ușurat foarte mult treaba. 
     Acum, de pildă, dacă primiți un caz de AVC acut, cum procedați?
     Dacă vine peste fereastra terapeutică de care tot vorbim între noi, neurologii, este clar că nu poate beneficia de tromboliză și rămâne pentru tratament în Focșani. Așa se întâmplă de cele mai multe ori, fiindcă pacienții nu vin de la început la spital. Le facem terapie anticoagulantă, antiagregantă, hipotensoare, antiedematoasă, conform ghidurilor. Eu regret că nu putem face tromboliza, despre care se tot vorbește pe la congrese. Noi încă nu o putem efectua.
     Aveți premisele să organizați o unitate de AVC acut?
     Deocamdată nu. Pentru că nu avem acces permanent la un tomograf. Există tomograf privat, există și tomograful spitalului. Dar nu avem suficienți specialiști de imagistică încât să acopere toate turele. Uneori suntem descoperiți.
     Neurologi sunt suficienți?
     Nu tocmai. Suntem două în ambulatoriu și două pe secție. Și toate patru facem gărzi. E destul de dificil. Până acum câțiva ani, făceam și opt-nouă gărzi pe lună. Acum fac în jur de șase.
     Dacă pacientul cu AVC ajunge în fereastra terapeutică, cum procedați?
     Iau legătura cu colegii de la București, de obicei. Uneori, cu cei de la Iași. Dacă e în fereastră terapeutică și sunt îndeplinite condițiile, îl trimitem cu elicopterul. Dar cazurile acestea sunt foarte rare. Din păcate, nu ajung în timp util sau nu îndeplinesc criteriile pentru tromboliză.
     Investigațiile se fac la Focșani sau în centrul universitar?
     Dacă pacientul este adus în fereastra terapeutică (maximum patru ore) se face tomograful și chiar atunci se discută și cu Bucureștiul. Dacă avem o suspiciune de accident ischemic, ca să nu pierdem timpul, deja vorbim.
     Se vorbește de extinderea la șase ore a ferestrei terapeutice. Încercați asta?
     Este foarte riscant. Am mai vorbit cu colegii din București și nu prea mai încearcă să facă la șase ore. Sunt foarte multe cazuri la care accidentul se transformă în hemoragic. Cei mai mulți din pacienții noștri rămân oricum în spital și fac tratamentul pe secție. Asta e perspectiva medicului de gardă, dar majoritatea timpului sunt medic în ambulatoriu. În ambulatoriu există posibilitatea să facem prevenție primară și secundară, să discutăm cu pacienții, să empatizăm cu ei, să îi ajutăm. Mie asta îmi place să fac.
     Cum se poate implica neurologul în prevenția primară?
     Să spunem că pacientul este hipertensiv, diabetic și nu a avut încă niciun AVC, dar ajunge cumva la mine. Acesta este terenul perfect să fac prevenție primară. Dacă nu a avut niciun eveniment vascular și ajunge la mine cu un tratament hipotensor mai puțin eficient, de exemplu, încerc să îl lămuresc care sunt riscurile, că trebuie să facă tratament continuu și că regimul igieno-dietetic este important. Aceasta este prevenția primară la care țin eu. Adică să nu ajungă în acea fază de dezastru.
     Cum e zona de management al demenței?
     De cele mai multe ori, pacienții sunt aduși de aparținători. Foarte puțini vin din proprie inițiativă. Vin și pacienți în stadii timpurii, pentru care, după investigații, se inițiază tratamentul, conform ghidurilor și stadiului de demență. Apoi, pacienții se împart în două categorii: cei complianți pe termen lung, care vin în continuare la control, însoțiți sau nu, și cei care pe parcurs nu mai sunt la fel de complianți. Ori abandonează tratamentul, ori îi abandonează familia: „Dacă tot nu se vindecă, de ce să mai venim la tratament?” Aici e o problemă de mentalitate, pe care încerc să o schimb. Le explic că una e să iei un tratament ca boala să avanseze foarte încet și să te bucuri multă vreme de persoana respectivă cu o personalitate așa cum era și înainte să apară boala. Și alta e să vezi că sub ochii tăi se schimbă ca om și că devine altceva.
     Există resurse la nivel local pentru demența în fază avansată?
     Pentru cei cu demență nu prea există centre specializate. Există doar centre de îngrijire a persoanelor vârstnice. Dar acolo familia îl duce și îl lasă, ceea ce nu e tocmai grozav. Exact suportul familial le lipsește acestor pacienți.
     Ce ați vrea să se schimbe la felul în care e organizată neurologia?
     Mi-ar plăcea să fim mai mulți colegi care să facem gărzi, pentru că în timp numărul de gărzi ne consumă. Aș vrea ca accesul la imagistică să fie mai larg și mai rapid pentru pacienți. Este greu să intri într-o gardă și să știi că noaptea respectivă nu ai acces la tomograf. Că exact atunci poate vine un pacient care are foarte mare nevoie de investigații de imagistică. Apoi, aș vrea să existe acces la medicație – să avem medicația de care tot vorbim pe la simpozioane și congrese. Sunt probleme cu multe medicamente care au fost trecute pe lista de gratuități – în boala Parkinson, demență și epilepsie – dar accesul în farmacie pentru un pacient cu rețetă gratuită este uneori greoi. Fie nu găsește medicamentul, fie pacientul nu își permite coplata, fie se aduce la comandă și rămâne câteva zile descoperit de tratament. Mi-ar plăcea să meargă lucrurile mai șnur. Pe pacienți încerc să îi câștig psihic, să înțeleagă că, deși mai există probleme, ei trebuie să își continue tratamentul. Îi rog să își facă uneori o rezervă de medicamente atunci când găsesc, pentru că se pot ivi probleme din acestea și trebuie să înțeleagă că sunt dependenți de schemele terapeutice.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe