În medicină,
toate intențiile bune și planurile ambițioase nu te pot duce mai departe decât
îți permit resursele de care dispui. Radioterapia nu face excepție. După mai
bine de două decenii de radioterapie oncologică la Spitalul Județean de Urgență
„Sf. Ioan cel Nou“ Suceava, dr. Constanța Dăneasa a învățat această
lecție mai bine ca nimeni altcineva. Dar nu-i pare rău că s-a dedicat unei
specialități care a fost aproape de la bun început o cenușăreasă a dotărilor.
Chiar și așa, a putut ajuta sute de pacienți oncologici.
– Ce v-a
atras la radioterapie?
– În
primul rând, noi nu făcusem în facultate, suna foarte bine radioterapia
oncologică, mai ales că posturile respective erau întotdeauna în capitale de
județ, specialitatea se construia atunci, acestea au fost criteriile de
început. Nu știam foarte multe despre radioterapia oncologică, dar am trăit
încă din perioada aceea și pe parcursul anilor consecințele lipsei de dotări și
de echipă pentru a face radioterapie la anumite standarde. Echipamentele pentru
radioterapie, de iradiere convențională, achiziționate prin 1960, au ieșit din
uz în anii ’90, așa că am făcut numai curieterapie, cu sursă de cesiu, până în
2007. În 2007, compartimentul de curieterapie nu a mai putut fi autorizat de
Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare, întrucât sursele
respective, pentru a fi folosite în iradiere în zona genitală feminină,
trebuiau să fie introduse într-un așa-numit port-sursă. Or, acelea nu erau
niște porturi-sursă standardizate, pentru care spitalul să aibă autorizația de
securitate nucleară.
– Sistemul
nu s-a adaptat cerințelor?
– Da,
așa că nu am putut face ce ne propuneam. După revoluție, sigur că noi am făcut
toate demersurile pentru a achiziționa echipamente de radioterapie externă și
de curieterapie sau radioterapie de contact. În schimb, resursele financiare
erau întotdeauna epuizate repede. În 2007, mai era în discuție o posibilă
identificare a unor surse de finanțare și să începem totuși măcar cu
achiziționarea unui echipament de curieterapie ghidată ecografic, l-am fi
folosit pentru prostată. Am zis că, dacă vom avea un echipament, chiar dacă se
adresează unui număr mai restrâns de bolnavi, e totuși ceva și poate de-aici
atrag altceva și altceva. Până la urmă, demersurile au eșuat, ne-au amânat de
pe un an pe celălalt. Am ajuns în 2010, când am luat hotărârea pentru mine,
întrebându-mă: cât pot să mai lucrez în specialitate fără niciun fel de
echipament? Acesta a fost principalul motiv pentru care m-am pensionat. Până în
2010, am continuat să lucrez la spital, într-un laborator de imagistică, făcând
ecografii.
– Ce soluții
ați găsit pentru pacienții care aveau nevoie de radioterapie?
– I-am
trimis la Iași, București, Cluj, mai târziu la Bacău.
– În anii în
care chiar ați făcut radioterapie, care au fost cele mai mari satisfacții?
– A
ținut mult și de formarea mea într-un liceu de matematică-fizică, mi-a plăcut
foarte mult fizica. Ca să practici radioterapie, trebuie să știi fizică foarte
bine. Și aceasta mi-a dat posibilitatea să controlez dozarea iradierii, de
care, de obicei, se ocupă fizicianul. Eu preferam să fac singură asta, ca să
controlez foarte bine, să nu fac supradozare sau subiradiere. Și am avut
rezultate bune. Nu excelente însă. Chiuriterapia merge foarte bine dacă ai cum
să faci, simultan sau în etape, radioterapie externă, curieterapie, apoi
chirurgie sau chimioterapie. Ideal e să parcurgi tot protocolul pentru bolnava
respectivă, cu două secvențe de iradiere. N-am avut două secvențe de iradiere,
aveam doar chiuriterapia, însă, din bolnavele iradiate prin curieterapie, s-au
convertit tumori din stadiul III sau II în stadiul II, respectiv I, care au
permis intervenția chirurgicală în condiții de securitate oncologică. Și sunt
bolnave cu care mă întâlnesc și acum, vin la ecografie după ce au fost iradiate
cu ani în urmă. Sigur, au fost și cazuri de stadiul III sau IV, cărora le-am
făcut curieterapie și care au avut măcar condiții de viață mai bune, adică nu
aveau hemoragii, iar unora li s-au putut face operații paliative. De exemplu,
dacă aveau hidronefroză, se putea face ureterostomie direct la perete. Sigur,
astea erau extremele intervențiilor, neavând altă posibilitate. Era dificil să
obții reconversia tumorii din stadiul IV într-un stadiu operabil printr-o
singură metodă de iradiere, cea de contact, fără iradiere externă prin
telecobalt sau prin accelerator de particule. Stadiile mici puteau fi
controlate bine și operate ulterior. Deci, mici satisfacții pentru cât aș fi
putut să fac, limitarea fiind cauzată de dotare.
– Ați
regretat vreodată că v-ați îndreptat spre radioterapia oncologică?
– În
momentul în care am început specialitatea, m-am implicat atât de mult încât nu
regretam. Dimpotrivă, voiam să o aduc la un nivel la care bolnavii să
beneficieze de ceea ce se poate face prin radioterapie. După cum vedeți acum,
n-am avut sprijinul, poate nici forța necesară, să duc o campanie privind
necesitatea dezvoltării acestei radioterapii, cum se face acum destul de bine
și, chiar dacă eu nu voi mai beneficia de posibilele dotări ale serviciilor de
radioterapie, mă bucur că demersurile pe care le-am făcut la Spitalul Județean
Suceava au fost în același sens.
– Sunteți
optimistă cu privire la viitorul specialității?
– Da,
atâta timp cât sunt clinici private de radioterapie și pot să lucreze cu casele
de asigurări, să deconteze serviciile, cu siguranță va fi mai bine.
– Care au
fost cele mai grele decizii medicale pe care a trebuit să le luați?
– Cel
mai greu era când te aflai în fața unei bolnave cu cancer în stadiu avansat și
căreia radioterapia i-ar fi asigurat, dacă nu o vindecare, cel puțin
prelungirea vieții, dar persoana respectivă nu avea posibilități să meargă
pentru a continua radioterapia la Iași sau Bacău. Atunci era cel mai dureros.
Încercam să îi ajutăm, puteai să mai ajuți câte o persoană, dar uneori se
întâmpla să fie și două-trei în același timp și era dificil, aveau nevoie de
bani ca să ajungă în serviciile respective. În toată Moldova, ani la rândul,
n-a fost decât centrul de la Iași, apoi a apărut Bacăul. Și an de an am depus
memorii la conducerea spitalului. Mă gândeam că putem să ne folosim de faptul
că Suceava a fost un centru de radioterapie foarte bun până prin anii ’80. Avea
câte două aparate de radioterapie cu iradiere externă, aparat pentru leziunile
superficiale, curieterapie. Sigur că acele aparate au cedat. Nu s-au mai găsit
piese de schimb, nu s-au mai fabricat. Și în radioterapie s-a produs o evoluție
importantă a tuturor echipamentelor și, bineînțeles, trebuie să beneficiezi de
ultimele echipamente. Am adus de la București, de la Cantacuzino, un aparat,
care fusese dezafectat acolo, dar nu a mers.