Dr. Elena
Sburlan
este în anul II de rezidențiat în oftalmologie, la Spitalul
Universitar de Urgență din București. Anii clinici din facultate
i-a petrecut coordonând proiectul de voluntariat al mediciniștilor
„Împreună pentru sănătatea rurală”.
– De
ce oftalmologia?
– A fost o pasiune a mea, aproape
de la începutul facultății. Am avut ca profesor de anatomie, în
anul II, un medic oftalmolog și de la el am luat această pasiune.
Și acum sunt foarte mulțumită, nu aș alege altceva. Pacienții au
de la 1 an până la 91 de ani, întâlnești o gamă foarte largă
de situații. Nici nu am vrut o specialitate cu stresul multor
pacienți care mor, care riscă să nu supraviețuiască.
Oftalmologia este o specializare liberă, are o parte de chirurgie și
una clinică – mai mult mă atrage partea chirurgicală. Încă din
anul I am intrat în sala de operații. Medicul la care am fost
repartizată este pe boli de pol posterior, sunt printre cele mai
complicate operații din oftalmologie. Sunt rezidentul principal al
medicului cu care lucrez.
– Veți
rămâne acolo după rezidențiat?
– Aș vrea să rămân, dar cel mai
probabil nu o să pot. Cei mai mulți suntem rezidenți pe loc, doar
pe perioada rezidențiatului sunt încadrată la SUUB. După, voi fi
șomeră. Am început colaborarea cu o rețea privată, încă din
anul întâi de rezidențiat, și mi-e foarte bine în acest moment,
inclusiv din punct de vedere financiar. Dar, dacă nu lucram și în
privat, nu era așa de bine. Dimineața sunt la spital și
după-amiaza la cabinet. De luni până duminică. Și mă descurc.
Trebuie să mai plătesc o facultate, sunt studentă la Drept, în
anul II, la frecvență redusă, merg în weekenduri și la examene.
De exemplu, intru în sesiune peste două săptămâni, îmi iau
concediu de la spital și merg să dau examenele.
– De
ce ați ales să faceți și Dreptul?
– Pentru perspectivele mele de
viitor. Eu voi rămâne sigur medic, dar am vrut să îmi deschid
puțin orizontul în ceea ce privește comunicarea cu oamenii și să
cunosc legislația. E importantă în cariera unui medic: să știi
cum să te aperi, ce trebuie să faci, cum să nu faci.
– Nu
se poate și fără facultatea de Drept?
– Nu la fel de bine. Și a fost și
o pasiune a mea. În spațiul occidental, există o specializare
numită dreptul medical și cred că va ajunge și la noi. Fiecărui
medic îi pot folosi aceste informații, mai ales că există această
hăituială a medicilor, din păcate. Apoi, sunt foarte multe
proceduri, foarte multe documente de semnat. Și, chiar dacă eu aș
vrea să rămân în București, cel mai probabil nu o să pot face
asta, deși sunt de-aici și tot aici am făcut și facultatea. Nu
există posturi pentru noi. Oricât de mult încerc să îmi fac loc,
sunt aproape convinsă că nu o să rămân aici. Și poate altundeva
nu voi avea parte de ce tot ce are un spital mare din București,
precum un departament juridic bine pus la punct.
– Vreți
să mergeți în țară sau în străinătate?
– Nu o să plec din țară. Pe mine
mă ține aici familia și nu aș putea. Și, la urma urmei, și la
noi este bine. Se vede că, încet-încet, o să fie bine. Și cred
că, atâta vreme cât am primit de la facultate, din țara asta, o
educație, am ce să dau mai departe și eu.
– Chiar
au început să meargă mai bine lucrurile?
– Nu vreau să intru în politică
sub nicio formă, dar mă pot referi la salarii, ca să dau un
exemplu real. Acum opt ani, un rezident câștiga șapte-opt sute de
lei. Nu zic că acum este fenomenal. Am fost încadrată cu 1.400 de
lei în primul an. Dar acum există o bursă și am ajuns la 2.100.
Și mai avem și niște bonuri, ajungi la 2.300. Este o diferență.
Iar mie, câtă vreme am avut ocazia să lucrez și într-o firmă
particulară și să îmi dublez salariul, îmi este bine. Prietenul
meu însă este cardiolog, tot în anul II de rezidențiat.
Într-adevăr, are altă perspectivă: pleacă de-acasă la șase și
jumătate și mai vine acasă la nouă seara, lucrând pe același
salariu ca al meu, într-un loc în care mereu mor oameni, trebuie
resuscitat cineva, ești într-un stres continuu – face cardiologie
intervențională. Da, acolo nu cred că merită. Și eu nu aș fi
putut. Și înțeleg frustrările colegilor mai mari.
– Ce
fel de cazuri vedeți la spital, la oftalmologie?
– Eu lucrez pe patologie
vitro-retiniană, văd foarte multe dezlipiri de retină,
degenerescențe maculare, operăm cataractă. Ca în majoritatea
spitalelor universitare. Dar la noi vine și partea de traumatologie,
accidente rutiere, corpi străini intraoculari. Însă pe mine cel
mai mult m-a impresionat cazul unui domn care a venit acuzând că
„are ceva în ochi”. Și, când m-am uitat, avea un parazit în
ochi. Un viermișor de șapte centimetri. A fost un caz extraordinar
de ușor de rezolvat, dar foarte impresionant. Când m-am pus la
biomicroscop și am aprins lumina, viermele a început să se miște,
am sărit și eu de pe scaun.
– Cât
de rapid aveți acces ca rezidenți în sala de operații?
– Pe mine m-au implicat foarte
repede. Dacă vrei să fii implicat, la noi pe secție ești
implicat. În anul I de rezidențiat, în a doua săptămână, am
intrat în sală: aici stai, asta înveți. Am învățat foarte
multe de la medicii cu care lucrez, pe doi dintre ei în special îi
consider mentorii mei. Au avut curaj să mă lase să învăț. Și,
alături de ei, cu îndrumarea lor, am făcut și intervenții, am
făcut și prima mea operație cap-coadă. Nu pot să mă plâng de
partea asta. Poate mi-aș fi dorit să fac mai multe, știu cum sunt
programele din afară, că din primul an te pun să ai zece
intervenții făcute pe pol anterior, zece pe polul posterior. Nu pot
să zic că am făcut așa de mult, dar nici că aș fi fost
capabilă. Una e să citești, alta e să faci în practică. Eu sunt
recunoscătoare că mai am încă trei ani de rezidențiat în care
să învăț de la ei.
– La
o bursă în străinătate v-ați gândit?
– Da, m-am gândit și am căutat.
Există un program în India, foarte bun pentru oftalmologie, dar aș
pleca strict ca să mă specializez, să adun informație și din
alte părți, nu pentru că aș vrea să plec și să rămân acolo.
Dar chiar și aceste programe costă mult. Să pleci în India trei
luni – cinci mii de euro. Ca rezidenți nu ne-am permite. Poate nu
toată lumea știe, dar ca rezident investești mult în pregătirea
ta. Din 2.000 de lei, cât e până la urmă salariul meu, a trebuit
să îmi cumpăr, ca să pot consulta, oftalmoscop și lentilă, care
au costat împreună 5.000 de lei. Dacă nu ar fi fost părinții mei
să mă susțină, nu aș fi putut. Și sunt dotările minime, pe
viitor vreau să îmi achiziționez și restul lucrurilor.
– A
fost nevoie pentru cabinet, nu?
– Nu, și la spital. Dacă vrei să
vezi fundul de ochi, ai nevoie de un oftalmoscop. Sigur, pot să
împrumut oftalmoscopul medicului cu care lucrez, e adevărat, dar la
un moment dat am nevoie de oftalmoscopul meu, că fac urgențe jos în
gardă și ce o să fac? O să mă plimb cu oftalmoscopul cuiva? Pe
secție există unul singur al spitalului.
– Ce
a însemnat proiectul „Împreună pentru sănătatea rurală”?
– Am început ca voluntar în anul
II de facultate și anul următor am devenit coordonatorul
proiectului și l-am ținut până în anul VI. Iar acum colaborez în
continuare cu studenții. E un proiect de voluntariat desfășurat la
inițiativa studenților facultății de medicină, menit să ofere
consultații medicale cât mai multor persoane din mediile
defavorizate. Într-o caravană merg ca voluntari în jur de 20 de
medici, din toate specializările, și 20 de studenți. Împreună
consultă cel puțin trei sute de oameni. Am participat la cel puțin
20 de caravane. Cam astea au fost weekendurile mele din facultate,
când învățam pentru examene. Era destul de greu să strângem
fonduri: o caravană poate implica niște costuri de până la 20.000
de lei. Poți să te duci și cu 3.000 de lei, dar nu faci mai nimic.
Cu 20.000 de lei poți să oferi analize gratuite pacienților,
tuturor pacienților, nu trebuie să îi selectezi, poți să le
oferi copilașilor periuțe și pastă de dinți. În foarte multe
din satele în care am fost nu exista medic de familie. Foarte mulți
din copii și tineri nu mai văzuseră niciodată un medic, până la
caravană. Bine, alegeam satele cu nevoile cele mai mari.