Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Nu am pierdut războiul, încă putem trata majoritatea pacienților

Viața Medicală
Dr. Aurel F. MARIN vineri, 4 decembrie 2015

Prof. dr. Ron Dagan a înființat unitatea de boli infecțioase pediatrice de la Centrul Medical Soroka, pe care a condus-o timp de peste 25 de ani. Este profesor de pediatrie și boli infecțioase la Universitatea „Ben Gurion“ din Beer Șeva (Israel). Este membru fondator și fost președinte al Societății mondiale de boli infecțioase pediatrice (WSPID), a fost președinte fondator al Societății europene de boli infecțioase pediatrice (ESPID), și în 2016 își va începe mandatul de președinte al Societății internaționale de boli infecțioase. A primit numeroase premii și granturi, a publicat peste 450 de lucrări științifice și capitole de carte și a susținut peste 500 de comunicări la reuniuni de specialitate. Este președinte de onoare al Cursului ESPID organizat anual în România, la Brașov.

 

 

 
 
 
     – Frecvența tot mai mare a infecțiilor produse de bacterii cu multiple rezistențe la antibiotice a devenit o problemă tot mai greu de rezolvat. Ce poate face medicul practician?    
   – Este o problemă foarte dificilă, pentru că – dacă iei o extremă și spui: nu vreau ca rezistența la antibiotice să crească, deci nu mai administrez antibiotice – nu ajungi nicăieri, fiindcă lași pacienții netratați. La cealaltă extremă, dacă vrei să tratezi orice infecție cu antibiotice, vei rămâne fără medicamente eficace. Ar trebui deci ca medicul să răspundă la o serie de întrebări. Atunci când văd un pacient, cât de sigur sunt sau cât de mult suspectez că acesta ar avea o infecție bacteriană? Dacă este o infecție bacteriană și în anumite condiții nu administrez tratament, care vor fi consecințele? Dacă vreau să tratez, sunt toate antibioticele la fel sau unele sunt mai puțin asociate cu apariția rezistenței microbiene? Dacă deja am administrat tratament cu antibioticul corect, trebuie să tratez pe termen lung sau pe termen scurt? Sunt deci multe etape ale raționamentului pe care trebuie să le urmezi și din păcate oamenii au ajuns să prescrie automat, nu parcurg toate aceste etape pentru că nu au timp, au prea mulți pacienți, consideră că pacienții doresc antibiotice.
 
În primul rând să nu faci rău
 
     – Există vreun model care se potrivește în toate situațiile?
     – Nu, cu siguranță nu. Problema cu pediatrii este că, în majoritatea cazurilor în care administrează antibiotice, o fac pentru a trata infecții respiratorii. Majoritatea acestor infecții respiratorii apar iarna, anotimpul în care medicul este cel mai ocupat, nu are timp să vorbească cu pacientul, dar trebuie să o facă. De exemplu, vezi un copil care poate să aibă sau nu pneumonie. Tușește, are febră, starea lui e ok, dar nu e sănătos. Și începi să pui întrebări. Cât de sigur poți să fii că este o infecție bacteriană? Nu ești sigur. Ce se va întâmpla dacă pacientul-copil are o infecție bacteriană și eu nu încep să administrez antibiotic? Dacă nu e foarte bolnav, nu are febră înaltă și poți urmări copilul, atunci probabil că, în majoritatea cazurilor, nu se va întâmpla nimic. Și poți păstra legătura cu părinții. Dar asta înseamnă să depui un efort și să-ți asumi niște responsabilități. Apoi, să spunem că vezi copilul mai târziu, se simte mai rău, febra a crescut și decizi să începi tratamentul. Cu ce? Mulți pediatri încep cu eritromicină, pentru că se administrează o dată pe zi, trei zile. Dar este cel mai puțin potrivit medicament. Cele mai bune sunt betalactaminele, penicilinele – amoxicilina cu acid clavulanic este cel mai potrivit antibiotic în infecțiile de tract respirator inferior. Deja mulți copii nu au avut simptome care să sugereze o infecție bacteriană și nu îi tratezi ori s-au simțit mai bine a doua zi și nu îi tratezi. Iar când tratezi, folosești medicamentul potrivit. Și cât timp? În trecut se spunea că două săptămâni sau zece zile. Acum nu mai spunem asta, avem date care arată că, în pneumonie, dacă răspunsul e foarte rapid, poți trata doar cinci zile. Cu cât e mai scurtă perioada în care tratezi, cu atât efectul asupra florei intestinale este mai redus.

 

     – Dar dacă durata tratamentului nu este suficient de lungă, există riscul să selectezi tulpini rezistente.
     – Corect, acesta este reversul medaliei. În cea mai mare parte a cazurilor, selectarea tulpinilor rezistente se face la nivelul florei. Cu cât tratezi pe durată mai mare, cu atât presiunea pe care o pui asupra florei este mai mare și cu atât riscul de rezistență este mai mare. Deci nu vrei să tratezi prea puțin ca timp, pentru că vrei să vindeci boala, dar nu vrei nici să tratezi prea mult timp. De obicei, când este nevoie de antibiotic, sunt suficiente între trei și șapte zile. De cele mai multe ori nu e nevoie deloc de ele. Și nu, nu există un model valabil pentru orice situație. Dar trebuie să faci în așa fel încât să-ți amintești prima și singura promisiune a medicului: în primul rând, să nu faci rău. Deci la fiecare caz pe care-l vezi, te întrebi: îi fac bine sau rău acestui copil dându-i antibiotic? Este mai bine să tratez timp îndelungat sau un timp scurt? Și trebuie să ne amintim, ca medici, că acest copil se va întoarce la noi și peste două luni și peste un an și trebuie să ne gândim, dacă epuizez acum antibioticele pe care le am la dispoziție pentru el, mai târziu ce îi dau?

 

     – Dar există și presiune din partea părinților, dacă un medic nu îi dă copilului antibiotic, se duc la alt medic.
     – Asta doar dacă nu depui efortul să vorbești cu părinții. Ești în cabinetul tău și spui: „Următorul!“. Ei intră. „Da, cred că este o infecție virală. Nu e nevoie de antibiotic. Asta e tot, la revedere!“ – atunci se vor duce la alt medic. Dacă mai vorbești cu ei zece minute și le explici toate problemele cu antibioticele și rezistența microbiană și le recomanzi să vină și mâine dacă în continuare copilul nu se simte bine, ei vor spune: „Uite un medic foarte bun, vorbește cu noi, înțelege problema, nu vrem să mergem la alt medic, avem încredere în el“. Este nevoie de timp și de efort pentru a construi o relație de încredere cu părinții. Dar asta va da rezultate în timp.
 
Cum să fii un medic bun
 
     – Dar ce facem cu părinții care caută pe internet și vin în cabinet și spun: „Copilul meu are asta, are nevoie de acest tratament, vă rog să i-l prescrieți!“?
     – Din nou, ai de ales. Poți să spui: „Ați citit asta pe internet, dar dv. nu știți cum stau lucrurile, eu știu mai bine“. Sau poți să spui: „E bine că sunteți interesat să căutați informații pe net, mă bucur mult că ați vrut să înțelegeți boala copilului dv. Ce ați citit, mai exact?“. „Că în pneumonie se dă antibiotic.“ „Bun, dar internetul nu poate să pună un diagnostic copilului dv. Iar eu nu cred că este pneumonie. Dacă era pneumonie, îi dădeam copilului antibiotic. Am examinat copilul și nu este pneumonie, nu este o bacterie. Căutați pe internet dacă în infecțiile cu virus se dau antibiotice.“ Deci ideea este că părinții fac bine ce fac, sunt inteligenți și curioși, dar eu, ca medic, pot pune un diagnostic mai bine decât o poate face internetul. Pentru că am examinat copilul.

 

     – Dar trebuie să convingi părinții că ai pus un diagnostic mai bun.
     – Vorbești cu părinții, ai răbdare cu ei, te cunosc, urmărești evoluția copilului, vrei ca părinții să te sune a doua zi să-ți spună cum se simte copilul – aceasta este relația pe care o construiești cu părinții. Nimic nu ține locul unei bune relații între medic și părinți. Dacă nu știi cum să o faci, nu ești un medic bun.

 

     – Iar asta mai presupune și ca medicul să lucreze la un cabinet, nu se aplică pentru un spital de urgență.
     – Se aplică și în spital. Am lucrat în spital toată viața. Și când văd un copil la urgențe...

 

     – Aveți timp să vorbiți cu părinții?
     – Fie am timpul necesar să vorbesc cu părinții, fie sun medicul curant. Îi întreb cine le este medic. Dacă îl cunosc, le spun părinților că îl susțin în ceea ce face, că este un medic bun și am încredere în el. Sunt în spital și cunosc medicii din comunitatea mea. Dacă medicul lor nu este unul bun, le spun să aștepte un pic și găsesc timpul să le explic. Și există un mecanism prin care să urmăresc acel pacient. Chiar și în scrisoarea de externare, scriem clar – în următoarele situații, vă rugăm să vă întoarceți la spital și să vă prezentați la medic, fără cheltuieli suplimentare. Mecanisme sunt multe, dar am descoperit că nu există vreun mecanism care să-i motiveze pe medici. Și mulți medici sunt demotivați. Alt punct pe care l-ați adus în discuție și care este important este următorul: mulți medici sunt supărați că părinții caută informații pe net. „Adică nu sunt suficient de bun, de se uită pe internet?“ Trebuie să învățăm că timpurile s-au schimbat. Trebuie să-i încurajăm pe părinți să caute pe internet, pentru că asta înseamnă că se vor întoarce la noi să pună întrebări și noi îi vom ghida.

 

     – Dar aveți exemplul mișcării antivaccinare, unde majoritatea informațiilor pe care le găsesc pe internet sunt gunoi.
     – Aici e puțin diferit, dar rămâne ideea aceasta: ei se vor uita oricum pe net, nu-i așa? Să le spunem că noi știm mai bine? Știm că în cazul vaccinurilor, 90% din părinții care ezită să-și vaccineze copiii sunt confuzi, ei nu au decis încă să nu-și vaccineze copilul. De obicei, abordarea mea, dacă părinții spun că nu vor să-și vaccineze copilul, este să îi întreb de ce. „Pentru că sunt convins că vaccinurile sunt nocive pentru mine sau pentru copilul meu.“ Încerc să le explic, să îi conving, dar dacă insistă că nu vor, atunci să nu-l facă. Dacă îmi spun că nu sunt siguri, pentru că au citit pe internet... Mulți medici se enervează foarte tare la replica asta: „Dar ce motive ai să fii nesigur?“. Problema e că mulți medici nu cunosc vaccinurile. Și asta este problema noastră azi, mai ales în țări unde vaccinarea a fost obligatorie și acum nu mai e, că medicii nu știu suficient și se stresează atunci când vorbesc cu părinții, de aceea nu le place ca părinții să se uite pe net, nu știu să le răspundă întrebărilor ridicate de internet și creează o atmosferă negativă, încât părinții ajung chiar să spună că medicul habar nu are ce trebuie să facă. Pentru mine, este foarte importantă educarea medicilor în ceea ce privește vaccinurile. Și la fel, în legătură cu antibioticele.
 
Fără profilaxie
 
     – Revenind la antibiotice, există abordări empirice diferite în funcție de vârsta copilului, de exemplu în infecțiile de tract respirator inferior. S-au schimbat lucrurile la acest capitol? Sunt mai multe tablouri clinice atipice?
     – Înțelegem acum că bacteriile sau virusurile nu sunt ori una, ori alta. Lucrează împreună. Deci, dacă văd un copil azi, nu ar trebui să mă mai întreb dacă este infecție bacteriană sau virală. Mai toate infecțiile respiratorii bacteriene încep cu una virală. Deci întrebarea devine: „Am aici o bacterie sau nu?“. Chiar dacă am confirmat virusul, asta nu exclude prezența bacteriei.

 

     – Dar putem folosi un antibiotic pentru a preveni suprainfecția bacteriană?
     – Nu. Dacă te gândești la floră și folosești un antibiotic preventiv, sunt prea multe tulpini nesusceptibile la tratament. Dacă dau macrolide, poți să ai pneumococ rezistent la macrolide. Faci prevenția doar în cazuri specifice. Nu există un model valabil pentru toate situațiile.

 

     – În imunodeficiență?
     – Chiar și în imunodeficiență, prefer să văd cu ce este infecția. De exemplu, în febra reumatică, știu că trebuie să previn un singur lucru: infecția cu streptococ de grup A. E mai ușor, e un spectru îngust. Dacă debutează o infecție, pot iniția și eu tratamentul. Sunt câteva situații – în splenectomie, de exemplu. Dar altfel, prefer să nu fac profilaxie pentru că nu știu ce să administrez.
 
Nu poți grăbi lucrurile
 
     – Acum începem să înțelegem mai bine rolul florei intestinale. Cum schimbă felul în care administrăm antibioticele?
     – N-ar trebui să o schimbe.

 

     – Au fost studii care arătau că acei copii care primesc antibiotice la vârstă mică sunt mai predispuși la astm sau pot deveni obezi mai târziu în viață.
     – Corect, încă un motiv pentru folosirea judicioasă a antibioticelor, pentru tratarea doar a celor care au nevoie. A fost o corelație între obezitate și administrarea a mai mult de șapte tratamente antibiotice. Dacă este nevoie să administrez acele șapte tratamente, deci, dacă vine copilul cu infecții grave de cinci-șase ori, trebuie să-i dau tratamentul, dar trebuie să mă întreb de ce face acele infecții severe. Dacă sunt foarte riguros și gândesc corect fiecare caz, voi reduce numărul lor.

 

     – Ar trebui medicii să fie proactivi în prevenirea disbiozei prin administrarea de bacterii pe cale orală, odată cu antibioticele?
     – Nu știu. Avem o uriașă diversitate de bacterii și mai adăugăm și altele. Nu știm cum stau lucrurile, este ca la magia neagră. Nu cred că poate dovedi cineva că știm prea mult. Cred că avem date că unele probiotice pot ajuta în diaree, avem rezultate și că iaurtul făcut în casă poate ajuta în diaree, dar avem și date care arată că pentru unii copii pot crea probleme. Când pui totul în balanță, nu avem suficient pentru o concluzie clară.

 

     – Și mai există exemplul infecției cu Clostridium difficile, tratată prin transplant de materii fecale.
     – Dar asta nu înseamnă probiotice. Transplantul de materii fecale înseamnă o abordare științifică, trebuie să sterilizezi intestinul cât de bine poți și să pui flora normală în mod corect, altfel poți face rău. Este prima intervenție care încearcă să găsească o rezolvare științifică, dar nu e ca și cum ai da niște iaurt. Este o intervenție care necesită multă atenție și specialiști care studiază asta. Și nu sunt sigur că e cea mai bună soluție, este doar începutul, pare promițător, dar nimeni nu a luat-o ca pe un tratament standard.

 

     – Asta era următoarea întrebare: credeți că va fi standardizată în curând?
     – Depinde de succesul ei și de cât de ușor e de făcut. Dacă este complicată și scumpă, chiar dacă dă rezultate, nu o poți face pentru fiecare copil. Toate aceste tratamente care la început sunt foarte complicate se pot dovedi a fi eșecuri, cu un succes moderat sau cu adevărat excelente, dar nu poți grăbi lucrurile.
 
Putem dormi „liniștiți“
 
     – Referindu-ne la rezistența microbiană, în trecut aveam infecții nosocomiale și infecții intracomunitare și o diferență clară între ele. Acum, această separare nu mai este atât de strictă.
     – Așa este, nu mai există o linie de demarcație atât de clară. Totuși, spitalul rămâne un loc special. Secțiile de terapie intensivă sunt speciale, sunt adevărate laboratoare pentru crearea unor germeni rezistenți. În comunitate, cu toate antibioticele pe care le iau copiii, cu antibioticele administrate animalelor, mai ales pentru microorganismele fecale – pentru că dai multe antibiotice vacilor, vițeilor, puilor etc. – lucrurile s-au schimbat. Sunt multe relatări de rezistență la antibiotice din partea fermierilor și la oamenii care au mâncat mere căzute din pomi, intrate în contact cu solul pe care au trecut animalele, apa este mereu contaminată, nu există apă complet curată. Și mâncarea este mereu contaminată cu materii fecale. Când mâncăm la restaurant, nu căutăm mâncare sterilă, ci mâncare în limite acceptabile. Și comunitatea este un mediu propice, dar spitalul rămâne principalul rezervor pentru bacteriile rezistente la antibiotice.

 

     – Se schimbă în vreun fel abordarea unui pacient cu o infecție intracomunitară? Trebuie să iei în considerare că infecția nu va răspunde la antibioticele uzuale?
     – Da, dar depinde de situație. De exemplu, în Israel, unde administrăm vaccinul pneumococic conjugat, 99% din tulpinile circulante vor fi susceptibile la amoxicilină, pentru că de serotipurile „rele“ am scăpat prin vaccinare. Și nu mai avem Haemophilus influenzae B. Acum, când tratezi, poți să administrezi amoxicilină. Dacă suspectezi o betalactamază, dai amoxicilină plus acid clavulanic. Trebuie să iei în considerare ce tip de rezistență există în comunitate și în funcție de asta să alegi tratamentul.

 

     – Cred că acesta este un mesaj-cheie. În România, cum probabil știți, s-au făcut foarte puține studii și nu se cunoaște situația la nivel național.
     – În România puteți dormi „liniștiți“: este una dintre țările cu cea mai mare rezistență la antibiotice și toate aceste puține studii spun invariabil același lucru. Salariul mic nu este o scuză

 

     – Ce ar trebui făcut în acest sens?
     – Uneori nu este nimic de făcut, pentru că ești deja într-o situație gravă. Dar nu există situație gravă care să nu se poată agrava. Deci, în primul rând, trebuie lucrat pentru a preveni agravarea situației. Cred că viitorul va aduce noi antibiotice, pentru că am descoperit acum noi mecanisme. Dar nu în anii imediat următori.

 

     – Și acestea vor fi probabil scumpe.
     – Ieftine sau scumpe, important este că vom avea noi antibiotice. Ideea este că peste trei-patru ani, aceste noi antibiotice vor putea fi folosite. Și revin la ideea că majoritatea bolilor sunt autolimitante și în majoritatea cazurilor nu trebuie să dai antibiotice. Acesta cred că este mesajul cel mai important.

 

     – Practic, ne întoarcem la educarea medicilor.
     – Majoritatea infecțiilor respiratorii, chiar și în România, răspund încă la antibiotice betalactamice – amoxicilină sau amoxicilină plus acid clavulanic. Foarte puține sunt diferite. Dar cel mai frecvent la copii sunt autolimitante. Din nou, când ne gândim la a nu face rău copilului, problema rezistenței microbiene în creștere trebuie să cântărească pentru decizia de a nu trata. Totuși, la un copil cu otită medie foarte gravă, antibioticele pot fi de ajutor. Trebuie să analizezi situația. Iar situația nu se va schimba în bine dacă noi nu ne schimbăm în bine.

 

     – Nu știu cum este în Israel, dar în România, în principiu, nu poți cumpăra antibiotice de la farmacie, dar în realitate poți face asta, fără rețetă.
     – Asta ține din nou de relația cu medicul, de încrederea că el știe ce face. Și nici nu trebuie să te duci la farmacie, mulți părinți păstrează antibioticele în frigider și le dau și celuilalt copil, sunt multe feluri prin care poți să procedezi dacă nu ai încredere în medic. Dar dacă medicul este disponibil...

 

     – Asta este o problemă, cu disponibilitatea, pentru că de multe ori copiii fac febră seara, iar părinții nu se pot adresa decât urgențelor sau ambulanței.
     – În Israel, de câțiva ani avem locuri în care poți merge seara pentru consult, nu la medicul tău curant, dar contează cel mai mult cât are grijă de tine medicul tău curant și cât de mult îl placi. Când eram medic practician, familia mea se plângea mereu, pentru că primeam o mulțime de apeluri telefonice de la pacienți. Dar nu le poți cere asta tuturor medicilor. Sincer să fiu, nu am soluții care să nu implice efortul medicilor. Chiar și soluțiile limitate trebuie să vină cu mult efort și multă motivație din partea medicilor. Deci medicii trebuie să fie mai disponibili, să fie acolo pentru pacienții lor, să se gândească la ei, să comunice mai mult.

 

     – Dar asta devine tot mai greu în România, unde medicii sunt prost plătiți.
     – Și în Israel sunt prost plătiți. Medicul are salariul aproape la fel ca un șofer de autobuz. Dar nu asta e problema. Nu vrei să fii medic, nu te face medic! Dacă vrei să fii medic, atunci fii unul! Salariul mic nu este o scuză pentru a nu face ceea ce trebuie să faci ca medic. Cunosc o mulțime de oameni care sunt medici și care fac altceva – lucrează în companii, studiază altceva, au devenit avocați, cunosc un medic care a devenit maestru bucătar. Salariul mic nu este o scuză să nu-ți faci datoria. După părerea mea, dacă folosești asta ca scuză ești un criminal.
 
Continuitate și consecvență
 
     – Cât de important este, în lupta împotriva rezistenței microbiene, să ai o bună supraveghere epidemiologică?
     – Ajută întotdeauna. Oamenii se întreabă de ce, pentru că știm că rezistența microbiană există, ce mai contează dacă e 40 sau 80%. Dar medicul care încearcă să înțeleagă epidemiologia va ști să aleagă mai bine pentru pacientul copil. Sunt și medici care nu citesc, cărora nu le pasă, care nu fac nimic, și medici care încearcă să înțeleagă situația, să pună gândurile cap la cap atunci când tratează copilul.

 

     – Este important să ai un plan național pentru a lupta cu infecțiile nosocomiale și să încurajezi medicii să declare aceste infecții?
     – Este foarte important și în același timp foarte dificil să ai un plan național, să ai mijloacele necesare. Cineva din guvern trebuie să înțeleagă că trebuie să aloce bani, resurse, forță de muncă.

 

     – Mai ales că un astfel de program se dovedește o investiție bună în perspectivă.
     – Da, dar acei politicieni nu vor mai fi acolo când se va dovedi profitabil. Și nu e doar problema politicienilor. Chiar dacă ai banii, este foarte dificil să ai un plan și să știi ce trebuie făcut, pentru că trebuie ca toată lumea să respecte acest plan. În Israel, de exemplu, am avut un conflict important în legătură cu cine decide cum trebuie pus planul în aplicare în spitale. Poate cineva din guvern să-ți spună ce trebuie să faci cu pacienții tăi în propriul spital? Știți cum se spune: doi medici, trei opinii. Pentru a lupta cu infecțiile nosocomiale cu politici de sistem, trebuie ca toată lumea să le respecte. Și asta e foarte dificil cu medicii.

 

     – Există exemple pozitive de stewardship la antibiotice în spitale. Ar trebui să existe peste tot?
     – Stewardshipul la antibiotice este foarte important. V-ați gândit vreodată că dacă vedeți un document despre politici de succes înseamnă că majoritatea celorlalte nu sunt de succes? E ca problema educației evoluționiste în școli. La fiecare doi-trei ani, o școală în România sau în Israel face ceva excepțional și toți copiii sunt foarte entuziasmați și fac un program și ajung pe prima pagină a ziarelor. În primul rând, dacă e atât de special, nu e bine, pentru că înseamnă că restul nu sunt speciale, iar în al doilea rând, după doi ani de program, poate că individul din spatele lui este prea obosit să îl ducă mai departe. Deci, mentenanța, continuitatea, consecvența sunt foarte importante.
 
Teoria e întotdeauna frumoasă
 
     – Eu văd studiile ca pe o probă că principiul funcționează.
     – Dar pentru mine, faptul că principiul funcționează, pentru orice fel de intervenție, nu înseamnă că ești în stare să faci acel lucru și să îl continui. Iar menținerea lui pe zece ani sau mai mult este ceva foarte obositor. Ca multe lucruri. Avem anual 30 de noi vedete rock. După zece ani, doar una mai este încă faimoasă. A făcut ceva pentru asta, a trebuit să revină cu idei noi, cu piese noi, a muncit foarte mult, cu PR, trebuie să fii creativ ca oamenii să continue să creadă că ai cel mai bun cântec. Este exact ce trebuie să facă și un stewardship. Pot avea un program de stewardship foarte bun: mă duc mâine la spital și spun: „Toate rețetele să vină la mine“, le citesc pe toate, nu le aprob decât pe cele corecte și într-o săptămână totul merge bine. OK? Întrebarea este: ce se întâmplă când obosesc? Pentru că la un moment dat obosesc și totul revine la situația anterioară.

 

     – Dar dacă ar fi o politică națională pentru un program de stewardship?
     – Politica nu este suficientă. Trebuie să fii capabil să pui politica în practică. În țara mea, probabil că și în a dv., la fiecare două zile, Parlamentul votează o lege nouă. Cele mai multe legi nu ajung să fie puse în aplicare pentru că nu sunt suficienți oameni. Politica nu e suficientă. Trebuie să ai politici bune, o bună punere în practică, dar o mentenanță excelentă.

 

     – Abordarea dvs. este de la bază la vârf.
     – Totul se reduce la educație. Câte facultăți de medicină fac educație despre rezistența la antibiotice și stewardship la antibiotice? Și ce fel de exemplu primesc studenții în timpul instruirii în spital?

 

     – În teorie, lucrurile arată foarte bine. Studenții învață că trebuie să fie atenți cu antibioticele, dar, când ajung în spital, văd că aproape toți pacienții primesc același tratament.
     – Poate că nu e politically correct, dar teoretic, trebuie să te însori cu o fată frumoasă, bogată, deșteaptă și delicată. Iar doamnele trebuie să își aleagă soții pe principii similare. Asta, în teorie. Câți oameni aplică aceste principii? Principiile sunt frumoase, dar punerea în practică a unui principiu este foarte dificilă și cere multă energie, voință, eforturi reunite, iar medicii nu dispun întotdeauna de ele.
 
Vina ne aparține
 
     – Mai este și posibilitatea amplasării de mesaje în spațiile de așteptare care să explice pacienților că antibioticele nu sunt întotdeauna bune.
     – Corect, dar este nevoie de timp și de efort. De când oamenii au descoperit factorii de risc pentru bolile cardiovasculare până când unii au început să țină cont de ei au trecut 40–50 de ani. Deci avem un drum lung de parcurs. Oamenii vorbesc acum despre asta, ceea ce este bine, medicii încearcă să administreze mai puține antibiotice, ceea ce e bine, vaccinurile ajută și ele în reducerea nevoii de antibiotice, alt lucru bun, dar bacteriile își cresc rezistența exponențial. Oricum, vorbim despre o luptă în desfășurare, nu am pierdut războiul, încă putem trata majoritatea pacienților.

 

     – Este un efort care implică nu doar medici și politicieni, ci și pacienți, este nevoie de efortul tuturor.
     – Pacienții nu pot ajunge la această concluzie singuri. Din nou, este vorba de cei care fac politicile, Ministerul Sănătății, media, dar presa trebuie să primească lucrurile potrivite. De fapt, e vorba de noi. Nu pot da vina pe pacienți. Pot să dau vina pe un pacient anume că a greșit, dar nu pot da vina pe toți pacienții. Dacă pacienții nu înțeleg, înseamnă că nu le explic eu bine. Ca la facultate: le predai studenților și nimeni din clasă nu înțelege, toți răspund greșit la o întrebare la examen. Dacă 70–80% nu au răspuns corect, computerul nostru elimină acea întrebare, pentru că sistemul spune că nu poți să acuzi toată clasa de prostie. Fie nu am pus întrebarea potrivită, fie nu le-am explicat cum trebuie. Deci cred că, dacă pacienții nu sunt educați, vina ne aparține.

 
 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC