După un stagiu de ginecologie în București,dr. Anca Constantinescu și-a urmat soțul în comuna doljeană Argetoaia.
În cei 26 de ani în care a lucrat aici, a fost medic de familie pentru mai
multe generații de localnici din cele douăsprezece sate care alcătuiesc comuna
din lunca Dunării. La început erau șase medici în dispensar, dar în 1998
rămăsese singură deja de cinci ani.
–
Din bugetari ne-am trezit pe propriile noastre picioare destul de fragile și
prea puțin obișnuiți cu tot ceea ce presupunea o profesie liberală la început.
Eu locuiam aici și majoritatea consultațiilor din afara orelor de program le
făceam în casă, ceea ce nu prea era corect. Am avut curajul să îmi construiesc
un cabinet nou în curtea casei. A fost o idee formidabilă. Locuind aici, pot
răspunde tuturor solicitărilor oricând. Astăzi am 3.100 de pacienți. Există și
un centru de permanență la vreo 25 de kilometri de Argetoaia, dar majoritatea
urgențelor trec pe la cabinetul meu. Sunt oricând pregătită. Concediu de odihnă
nu mi-am mai luat de vreo 17 ani. Nu am greșit că am ales medicina de familie.
Am 53 de ani și nu vreau să mă gândesc la pensie, nu aș putea trăi fără să fac
asta. Familia mea spune că sunt prea dependentă de profesie. Poate uneori se
simt neglijați, dar trăiesc pentru asta. Sunt atât de bucuroasă când pot să ajut
pe cineva. Suntem doar doi medici în toată comuna, eu și colega de la fostul
dispensar, iar comuna este risipită pe diverse dealuri și coclauri și are o
populație cu un nivel socioeconomic foarte scăzut. Sunt oameni pentru care
medicina de familie este extrem de importantă.
– De ce v-ați dorit propriul cabinet și cum l-ați dezvoltat?
–
Dispensarul era un fost sediu CAP, nu prea corespundea ca dimensiuni și
structură. Când am început să construiesc, m-am interesat cum trebuie să fie o
sală de așteptare, un cabinet de consultații, sala de tratamente. Am luat-o de
la zero și consider că n-am greșit. Anul acesta fiica mea a luat rezidențiatul
și a ales medicina familiei, deși putea lua orice altceva la un spital mare din
București. Dar așa de mult a îndrăgit profesia asta că a vrut medicina
familiei. Așadar, în curând, vom fi două persoane. Sper să obțin o finanțare
prin fonduri europene să extind cabinetul, să fac un fel de policlinică, să
aduc măcar o dată pe săptămână un cardiolog, o dată pe lună un dermatolog și
așa mai departe, în funcție de patologiile mai frecvente. Pentru o mai bună
colaborare, pentru urmărirea cronicilor. Pentru că majoritatea pacienților mei
nu-și permit să meargă la medicul specialist la oraș. Momentan, în afară de
electrocardiograful primit de la o organizație nonguvernamentală, tensiometru
și pulsoximetru, nu prea sunt dotări. La noul cabinet aș vrea să putem să
intrăm pe un sistem de telemedicină pentru ecografie. Dacă am putea obține o a
doua opinie de la un specialist mare, de la Craiova, atunci când la ecografie
am descoperi ceva ce ne-ar depăși cunoștințele, ar fi minunat. Practic, ar fi
mâna ta, dar patru ochi.
– Cum diferă medicina rurală de cea de la oraș?
–
Medicina de familie din rural este cu totul deosebită de cea din urban, unde
pacienții se pot duce lejer la urgență. Aici este mai greu, stăm la distanță și
de spitalul din Filiași și de cel din Craiova. În plus, medicina din rural
implică mult mai mult partea umană. Sunt pacienții singuri, bătrânii care au
nevoie de ajutorul comunității, sunt cei pe care trebuie să îi ajuți dincolo de
profesia de medic. Sunt situațiile cu pacienți în stadiu terminal, unde,
dincolo de compasiunea noastră și de faptul că trebuie să le dăm un tratament
ca să le mai ușurăm puțin durerea, trebuie să fim alături de familiile lor. Cu
ani în urmă, am avut ca pacientă o fetiță de 12 ani, în metastază. A murit de
sfânta Maria, când se făcuse un bâlci în sat pentru copii. Toată lumea era
acolo. M-a rugat să stau lângă ea, să o țin de mână și să nu las bătrânele din
sat să aprindă lumânările până când nu va fi gata. E foarte dureros să te
desparți de pacienți. Ajungi să le fii alături în momentele cele mai importante
din viață.
– Cum colaborați cu asistenta comunitară?
–
Din cauza faptului că satele sunt așa dispersate, mă ajută destul de mult, pe
anumite tratamente care trebuie urmărite sau în situații specifice. De exemplu,
am unele gravide care neglijează să vină la control. Le iau în evidență și
gata, eventual vor să mai vină la mine când se apropie să nască. Or, nu așa se
urmărește o gravidă. Și atunci îi spun asistentei comunitare: „Mi le trimiți la
cabinet pe cutare și pe cutare”. Sau, dacă aud că o mamă nu se îngrijește
suficient de bine de un copil și eu nu ajung imediat să văd ce se întâmplă, o
rog să meargă ea. Chiar colaborăm foarte bine. De fapt, acesta e specificul
medicinii de familie, în centrul activității este pacientul văzut în cadrul
familiei din care face parte, în comunitate. Pacientul merge la un specialist
în oraș. Acel specialist nu știe nici cum locuiește acasă, ce condiții are,
dacă poate să respecte un regim igieno-dietetic sau dacă acel pacient își
permite acea rețetă scumpă. De multe ori, mă văd nevoită, ca să nu-l las
descoperit pe acea patologie, să înlocuiesc cu medicamente mai ieftine.
– Fiica dumneavoastră vrea să practice tot în Argetoaia?
–
Da. Asta n-am înțeles nici eu. Mă simțeam puțin vinovată: cu așa punctaj,
copilul ăsta să aleagă medicină de familie? Dar asta a vrut. Și i-am spus:
„dacă vrei să preiei un praxis în oraș...”, că sunt 40 km de Craiova. A început
să plângă: „Cum poți să îmi spui lucrul ăsta?”.
– Ați făcut aceeași alegere acum 26 de ani.
–
Când am terminat facultatea, am luat repartiție la Spitalul Municipal din
București și am făcut stagiatura de patru ani, că a venit Revoluția. Însă m-am
mutat în Dolj pentru că m-am căsătorit cu cineva de-aici din sat. Făcusem doi
ani sală de naștere și urma să fiu ginecolog. Culmea e că am avut aici așa de
multe nașteri la domiciliu în primii ani... Uneori nici măcar la domiciliu. S-a
întâmplat și să fug cu pacienta către maternitate, să mă urc cu ea în mașina
soțului și până la următorul sat să vină momentul să nască. Să o așez pe
marginea șanțului și să rog mamele de-acolo: „dă-mi prosopul de popă, că e mai
mare, să primesc copilul”. Știu că depășește imaginația, dar s-a întâmplat des
în primii ani aici. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că aveam atâta experiență pe
sala de nașteri. Oamenii de-aici nu înțelegeau riscul unei nașteri la
domiciliu. Am dus multă muncă de convingere ca să le scot din cap ideea că e
mai bine să nască acasă.
– Sunt probleme cu copiii?
–
Nu. Îi cunosc foarte bine și merg foarte mult la ei acasă. Sunt importante
vizitele la domiciliu. Am luptat destul de mult ca mamele să realizeze cât de important
este să aibă grijă, să facem profilaxia rahitismului, a anemiei etc. Le învăț
cum se face diversificarea alimentației, nu fiecare când și cum dorește. Și am
promovat mult alăptarea, le-am dat și exemplul meu. Am alăptat 14 luni, după un
an mă întorsesem la serviciu, dar soțul meu a venit timp de două luni cu fetița
la cabinet zilnic. Mă duceam în mașină, alăptam și veneam iar la cabinet. Vreau
să înțeleagă cât de important este pentru copii și pentru sănătatea lor.
– Participați la programele de screening și prevenție?
–
Am intrat pe programul de screening pe cancerul de col uterin. La mine cred că
a fost rată de acoperire de 100%, n-a rămas nicio femeie care să nu fi făcut.
Am participat și la un screening pe boli endocrine, coordonat de un profesor
din Craiova, am fost singurul cabinet din județ unde s-a făcut. Am mai încercat
și altele, dar, fiind vorba de finanțare, nu am reușit să fac mai nimic. Pe de
o parte, mă bucur când pot să depistez cât pot eu de precoce bolile grave, dar
mă întristez în egală măsură. O fată de 27 de ani, deja diagnosticată cu altă
afecțiune gravă, s-a prezentat cu un nodul la sân. Eu direcționez pacientul
imediat, vorbesc cu specialiștii, îi sun, sun laboratorul, toți au adresa mea
de email, îmi trimit rezultatul direct. Nu stau să se ducă pacientul peste nu
știu câte zile să-mi aducă. Fata asta a mers la un cabinet particular la
ecografie și două zile mai târziu la chirurgie. Când a venit rezultatul –
adenocarcinom mamar –, m-am dus întâi în sala de tratament, am plâns, ca să îmi
iau curajul să îi spun ce are. Nu aveam cum să o mint. Normal că o trimiteam la
oncolog, normal că își dădea seama unde o trimit și cât de repede o trimit.
Fiecare astfel de caz te doare.
.jpg)
