Profesorul Paolo Maria Rossini, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică, este un reputat cercetător şi clinician, prolific autor de literatură de specialitate (autor sau coautor la cca 800 de articole, pentru a le menţiona doar pe cele indexate în PubMed), dar şi un foarte citat specialist. Vă propunem un interviu acordat în exclusivitate pentru „Viaţa medicală“, realizat de dr. Aurel F. Marin, cu sprijinul Societăţii de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER).

 "> Neurofiziologia clinică: partea mai puţin vizibilă a aisbergului - Viața Medicală
Interviuri

Neurofiziologia clinică: partea mai puţin vizibilă a aisbergului

de Dr. Aurel F. MARIN - ian. 11 2012
Neurofiziologia clinică: partea mai puţin vizibilă a aisbergului

Profesorul Paolo Maria Rossini, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică, este un reputat cercetător şi clinician, prolific autor de literatură de specialitate (autor sau coautor la cca 800 de articole, pentru a le menţiona doar pe cele indexate în PubMed), dar şi un foarte citat specialist. Vă propunem un interviu acordat în exclusivitate pentru „Viaţa medicală“, realizat de dr. Aurel F. Marin, cu sprijinul Societăţii de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER).

 

Paolo Maria Rossini

   Preşedintele Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică (IFCN) 2010–2014;
   Profesor de neurologie la Università Cattolica del Sacro Cuore din Roma.
Domenii de interes
   Neuroplasticitatea cerebrală la subiecţii sănătoşi şi ca urmare a leziunilor cerebrale; utilizarea stimulării magnetice transcraniene în ştiinţele cognitive; neurofiziologia îmbătrânirii cerebrale şi a demenţei; imagistica funcţională cerebrală integrată.
Activitate editorială
   Autorul unui număr mare de articole ştiinţifice; dintre acestea, peste 400 indexate în PubMed, în domeniile neuroanatomiei, neurofiziologiei experimentale, neurofiziologiei clinice, neurologiei clinice şi neurofarmacologiei clinice, în peste 40 de jurnale indexate în PubMed;
   Cel mai citat articol ca prim autor (după Google Scholar): Rossini PM, Barker AT, Berardelli A, Caramia MD, Caruso G, Cracco RQ, Dimitrijevic˘ MR, Hallett M, Katayama Y, Lücking CH, et al. Non-invasive electrical and magnetic stimulation of the brain, spinal cord and roots: basic principles and procedures for routine clinical application. Report of an IFCN committee. Electroencephalogr Clin Neurophysiol. 1994 Aug;91(2):79-92;
   Redactor şef al revistei Electroencephalography and clinical neurophysiology (ulterior Clinical neurophysiology) în perioada 1995–2003;
   Membru în colectivul de peer-reviewing al mai multor jurnale: Brain, Neurology, Annals of neurology, Current biology, Journal of neuroscience, Neuroscience,European journal of neuroscience, Neuroscience letters, Experimental neurology, Brain research, NeuroImage, Human brain mapping, Muscle & nerve, Clinical neurophysiology, Stroke etc.
Experienţă profesională
   Asistent universitar de neurologie la Università G. d’Annunzio – Chieti e Pescara;
   Profesor asociat de neurologie la Università degli Studi di Roma „Tor Vergata“ (1984–1990);
   Visiting professor la University of Irvine (California) (1989);
   Directorul departamentului de neurologie la Ospedale „San Giovanni Calibita“ Fatebenefratelli Roma (din 1990);
   Profesor de neurologie clinică la Università Campus Bio-Medico di Roma (2000–2011);
   Profesor de neurologie la Università Cattolica del Sacro Cuore din Roma (din 2011).
Funcţii elective
   Preşedintele Società Italiana di Neurofisiologia Clinica (2001–2003);
   Preşedintele secţiunii europene IFCN (din 2005);
   Preşedintele International Federation of Clinical Neurophysiology (2010–2014).
 

interviu cu prof. dr. Paolo M. Rossini, preşedintele Federaţiei Internaţionale de Neurofiziologie Clinică

   Chiar dacă, pentru o vreme, neurofiziologia din România a existat pe scena internaţională aproape numai prin numele unor reputaţi specialişti născuţi aici – figură cu totul aparte fac profesorul Mircea Steriade, dar şi elevul său, profesorul Florin Amzică, familiar deja cititorilor noştri, care duce mai departe calea deschisă de maestru –, eforturile unui grup de tineri energici şi entuziaşti au făcut ca lucrurile să se îndrepte, în anii din urmă. De altfel, „Viaţa medicală“ a prezentat şi apreciat evoluţia tinerei Societăţi de Neurofiziologie Electrodiagnostică din România (ASNER), cea care a reuşit, într-un timp foarte scurt şi cu o durabilitate care încă trebuie probată, să repună ţara noastră pe „harta“ neurofiziologiei internaţionale. Că eforturile au fost apreciate, încurajate şi, într-un fel, confirmate, o dovedeşte şi prezenţa, în ani succesivi, la reuniunile organizate de ASNER, a secretarului general şi apoi a preşedintelui celui mai important for ştiinţific în domeniu – Federaţia Internaţională de Neurofiziologie Clinică (IFCN).
   Dl prof. dr. Paolo M. Rossini, preşedintele IFCN, este un reputat cercetător şi clinician, prolific autor de literatură de specialitate (autor sau coautor la cca 800 de articole, pentru a le menţiona doar pe cele indexate în PubMed), dar şi un foarte citat specialist. Profitând de prezenţa dsale în România, am realizat un interviu în exclusivitate pentru„Viaţa medicală“, dorind să aflăm nu doar cum contribuie forul internaţional la progresul domeniului, ci şi care sunt „punctele fierbinţi“ din neurofiziologia clinică modernă.

Un „război“ care nu ar avea sens

   Ce rol joacă Federaţia Internaţională de Neurofiziologie Clinică (IFCN) în privinţa aplicaţiilor neurofiziologiei în practica clinică?
   – IFCN a fost înfiinţată în 1949, la iniţiativa unui grup de medici din Europa şi SUA. În prezent, Federaţia cuprinde aproximativ 60 de societăţi naţionale şi 17.000–18.000 de membri din toată lumea. Misiunea noastră principală constă în promovarea excelenţei ştiinţifice în neurofiziologia clinică, în cercetare şi în aplicaţiile clinice. Termenul de neurofiziologie clinică nu se referă doar la metodele de tradiţie – electroencefalografia (EEG), electromiografia şi electroneurografia, ci şi toate tipurile de potenţiale evocate, magnetoencefalografia, stimularea magnetică transcraniană (TMS), TMS–EEG, dar şi acele tehnici care utilizează semnalul circulator metabolic – IRM funcţional, neurosonologia şi nu numai, toate constituie domeniul nostru de interes. În multe ţări europene, neurofiziologia clinică este o specialitate de sine stătătoare, în vreme ce în altele ţine de neurologie, dar domeniul acesta are propriile sale aplicaţii clinice şi de cercetare.
   – Există vreun punct de vedere oficial al IFCN, în privinţa statutului neurofiziologiei clinice ca specialitate de sine stătătoare?
   – Nu, nici nu s-ar putea, deoarece aceasta ar fi o decizie politică. Cum vă spuneam, sunt ţări în care neurofiziologia clinică este o specialitate şi lucrurile stau foarte bine, dar sunt şi alte ţări în care specialiştii nu vor să se separe de neurologie – un exemplu ar fi chiar Germania, cu una din cele mai mari societăţi naţionale din IFCN. Nu putem să intervenim, la nivel naţional, în astfel de decizii. Desigur, prin secţiunea europeană a IFCN, sprijinim politica dusă la nivelul Uniunii Europene, ca neurofiziologia clinică să fie o specialitate distinctă. În plus, după cum ştiţi, există tendinţa, în Europa, de a reduce numărul specialităţilor, iar neurofiziologia clinică este una din cele vizate. Nu avem intenţia de a duce un „război“ împotriva acestei idei, deoarece neurofiziologia clinică s-a născut fără a fi o specialitate, a crescut astfel şi poate prospera în continuare fără să fie neapărat o specialitate distinctă.
   Cum contribuie Federaţia la asigurarea unei formări optime a specialiştilor în domeniul neurofiziologiei clinice?
   – IFCN promovează organizarea de programe educaţionale, în special la nivelul secţiunilor în care este împărţită Federaţia: Europa, Orientul Mijlociu şi Africa; Asia-Oceania; America Latină; America de Nord. În plus, facilităm obţinerea de burse de pregătire sau de cercetare, pentru tineri, şi acordăm sponsorizări pentru participarea la congrese. De asemenea, IFCN are propria revistă ştiinţifică, o publicaţie cu istorie îndelungată. Iniţial numită Electroencephalography and clinical neurophysiology, revista a fost înfiinţată în acelaşi an în care s-au pus şi bazele IFCN, în 1949. În anii ’90, numele s-a schimbat în Clinical neurophysiology şi este, fără dubiu, publicaţia cea mai importantă din domeniul acesta şi una din revistele foarte bine cotate în neuroştiinţe1.
   Cum susţine IFCN dezvoltarea societăţilor naţionale de neurofiziologie clinică? În ce fel colaboraţi cu alte societăţi internaţionale din domeniul neuroştiinţelor?
   – O societate naţională se poate înfiinţa doar dacă are minimum zece membri, iar societăţile naţionale pot deveni membre ale IFCN. Dacă într-o ţară sunt mai puţini specialişti, ei pot deveni membri Societăţii Internaţionale de Neurofiziologie Clinică, parte a IFCN. În privinţa colaborărilor cu alte organizaţii internaţionale, ar fi de menţionat că noi participăm activ atât la reuniunile Federaţiei Mondiale de Neurologie, cât şi la cele ale Societăţii pentru Neuroştiinţe. Dar şi în cadrul federaţiei noastre, avem ca membri nu doar clinicieni, ci şi specialişti în cercetare fundamentală, experţi care vin din afara medicinii – psihologi, informaticieni... Interesul nostru comun este să studiem împreună funcţionarea creierului în situaţii normale şi patologice.

EEG, EMG şi...?

   Care sunt principalele arii de interes, în prezent, în neurofiziologia clinică? Vă întreb în ideea că multă vreme nu s-a pus decât problema EEG şi EMG...
   – Nu există un răspuns universal valabil pentru această întrebare, variază de la un centru la altul, chiar de la un specialist la altul... De exemplu, în zonele cu resurse financiare importante şi care dispun de tehnologie de vârf, practicianul din neurofiziologia clinică intră în competiţie cu IRM funcţional sau PET, şi atunci trebuie să dispui de magnetoencefalografie, high density EEG (HD-EEG), sisteme avansate de neuronavigaţie etc. În schimb, în, să zicem, unele ţări din America de Sud, unde nu dispun de IRM sau e, poate, un singur aparat în ţară, nu se pune problema IRM funcţional şi electroencefalografia tradiţională este, în continuare, foarte utilă, la fel ca şi celelalte metode tradiţionale – potenţialele evocate, electromiografie (EMG). Aceeaşi comparaţie se poate face între genetică vs. EMG. Dacă trebuie să intri în competiţie cu genetica, pentru diagnosticul unei miopatii sau neuropatii, atunci ai o problemă... Ce vreau să spun este că în practica neurofiziologiei clinice este nevoie de flexibilitate şi trebuie să atingem excelenţa atât în utilizarea tehnologiilor standard, cât şi a celor inovative.
   Aţi amintit diverse tehnici de vârf de investigare cerebrală funcţională. Pot fi ele utilizate în avantajul neurofiziologiei clinice?
   – De exemplu, în prezent este posibil să înregistrezi electroencefalograma în interiorul aparatului de IRM şi această metodă a devenit chiar larg utilizată, deoarece permite corelarea activării debitului cerebral cu modificările sincronicităţii sau ale coerenţei semnalului EEG.
   Cu alte cuvinte, noile achiziţii high tech nu exclud tehnicile deja în uz...
   – Cu siguranţă că nu. Dar, aşa cum vă spuneam: dacă dispunem de cele mai avansate aparate, atunci ar trebui să le folosim numai pe acelea. Motivul pentru care nu se întâmplă astfel este, desigur, faptul că nu există aparate perfecte... Dacă, de exemplu, la IRM funcţional imaginile achiziţionate pot face o discriminare de două secunde, poţi obţine o fotografie foarte frumoasă a reţelei, dar nu vei putea înţelege niciodată ierarhia acesteia, pentru că nu vei putea afla astfel dacă nodul A se activează înaintea nodului B, dacă domină nodul B sau dacă e vreo altă situaţie. Tehnicile neurofiziologice însă permit aflarea unor astfel de informaţii. Deci achiziţiile tehnologice cele mai recente şi neurofiziologia nu se limitează, ci se îmbogăţesc reciproc, prin detaliile pe care le obţin. TMS-EEG furnizează, de pildă, informaţii pe care altfel nu ai avea cum să le obţii, deoarece este vorba de lungimi de undă foarte mici. Stimulezi, de pildă, cortexul motor şi înregistrezi, cu un tip special de electroencefalograf, răspunsul produs. Ai astfel posibilitatea de a urmări conectivitatea zonei stimulate, milisecundă cu milisecundă – de exemplu, transferul prin corpul calos, activarea ariei premotorii etc. Metoda este una de mare fineţe şi nu ar putea fi înlocuită de IRM. Dar, dacă asociezi metoda cu imaginile obţinute prin rezonanţă magnetică, poţi chiar să înţelegi unde sunt situate fibrele de legătură, cât sunt de dense şi tehnicile neurofiziologice pot preciza ce fibre sunt direct sau indirect conectate cu o anumită zonă. Mai mult, se poate face o evaluare la distanţă, după un exerciţiu, un antrenament sau un program de reabilitare, dacă a survenit vreo modificare a conectivităţii.
   Dar este necesară o pregătire specială pentru aceste tehnici avansate...
   – Absolut. Aş spune că aici se distinge specializarea în neuroimagistică. Este nevoie de stăpânirea unor cunoştinţe avansate privind diversele tehnici imagistice, pentru a putea extrage maximum de informaţie din fiecare.

Neuroplasticitatea „bună“

   Unul din subiectele majore de cercetare, după cum reiese din lucrările pe care le-aţi publicat în reviste internaţionale de prestigiu, este neuroplasticitatea. De altfel, domeniul este unul de foarte mare interes, dat fiind că plasticitatea neuronală este procesul pe care se bazează neuroreabilitarea. Dar una dintre problemele din cercetare este tocmai evaluarea acestui proces. Cum contribuie neurofiziologia clinică la evaluarea şi cuantificarea neuroplasticităţii?
   – Neuroplasticitatea poate constitui obiectul cercetărilor neurofiziologice în mai multe moduri. Se poate face cartarea reprezentării topografice a unei funcţii anume, a reţelei care susţine funcţia respectivă, dar şi a conectivităţii specifice. Sunt, de altfel, şi mai multe tehnici prin care se pot evalua eventualele modificări plastice neuronale. Dar aş vrea să subliniez şi un alt aspect. Adesea, atunci când se vorbeşte despre plasticitate, procesul este greşit înţeles ca fiind întotdeauna pozitiv. Există, desigur, neuroplasticitate „bună“, dar – şi poate că e mai important – există şi un tip aberant de plasticitate, care produce simptome. O parte a cercetărilor vizează chiar găsirea de metode prin care să fie stimulată plasticitatea „bună“ şi să fie blocată cea aberantă. Rezultatele cele mai bune nu se pot obţine, probabil, decât prin echilibrul optim dintre cele două tipuri de plasticitate.
   – De fapt, în epilepsie...
   – Da! Epilepsia este un bun exemplu de neuroplasticitate aberantă. La fel, „membrul fantomă“2, distonia, dischinezia din boala Parkinson, durerea cronică – iată alte câteva exemple de neuroplasticitate aberantă.
   Şi poate neurofiziologia să găsească soluţii pentru astfel de probleme?
   – Neurofiziologia poate juca două roluri. Primul este acela de a cerceta modificările plastice şi de a urmări evoluţia acestora în timp. Al doilea, prin utilizarea diverselor tipuri de stimulare transcraniană – fie magnetică, fie utilizând curent continuu – se poate, probabil, favoriza tipul de neuroplasticitate „bună“, inhibându-l pe cel aberant. Această tehnică neurofiziologică are şi potenţial terapeutic.
   – Şi cum poate fi direcţionat acest proces de modulare a plasticităţii?
   – Cunoaştem, de exemplu, că stimularea transcraniană utilizând curent continuu este în special inhibitorie. Dacă ştim, deci, că un anumit tip de o

Notă autor:

1. Clinical Neurophysiology: factor de impact – 2,786; factor de impact pe cinci ani – 3,298; clasificarea Eigenfactor – 36 din 230 la categoria „neuroştiinţe“ şi 15 din 167 la categoria „neurologie clinică“.
2. „Membru fantomă“ (eng. phantom limb) este senzaţia pe care o are pacientul, că un membru amputat sau absent (chiar şi un organ, precum apendicele) ar fi încă ataşat corpului şi că s-ar mişca în coordonare cu celelalte segmente ale corpului.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe