Nimeni nu cunoaşte mai bine medicina de la
sate decât cineva care a lucrat acolo 25 de ani. Dr. Ileana Pelizaru a ajuns în comuna Oniceni (Neamţ) în 1989, prin
repartiţie guvernamentală, dar, spre deosebire de predecesorii săi, a ales să rămână.
Azi are în grijă peste 3.200 de pacienţi. De dragul lor a deschis, în urmă cu
jumătate de an, un centru de permanenţă în cadrul cabinetului, convingând cinci
colegi să vină aici să facă gărzi. Dispensarul e dotat cu strictul necesar, dar
medicul nemţean visează la un defibrilator şi la un electrocardiograf, chiar
dacă momentan nu sunt bani. După ce plăteşte salariile angajaţilor, taxele şi
impozitele, rata la creditul făcut pentru amenajarea cabinetului, utilităţile şi
lemnele pentru încălzit, nu îi rămâne mare lucru, aşa că adesea i se pare că
munceşte, de fapt, pentru supravieţuirea propriului cabinet.
– Care
sunt problemele pe care le întâmpinaţi în activitatea de zi cu zi?
– Probleme sunt multe. Prima este distanţa,
faţă de oraş şi faţă de cabinetul medical, pentru pacientul situat în cele mai
îndepărtate puncte ale comunei, pentru că Oniceni are 11 sate întinse pe 11
km2. Unii pacienţi trebuie să străbată şi 11 kilometri ca să ajungă de la casa
lor la cabinetul medical, după care ar mai avea încă 38 de kilometri, dacă este
nevoie să ajungă la o unitate spitalicească, la Roman.
– Până
la Roman cu ce îi puteţi trimite? Vine ambulanţa de transport, dacă e cazul?
– Sigur că da, acum, da. Vine fără niciun
fel de probleme, drumul este asfaltat între Oniceni şi Roman, atâta tot că este
o distanţă mare.
– Cât
de repede ajunge la Oniceni?
– 40–45 de minute.
– Nu e prea mult pentru situaţiile de urgenţă?
–
Sunt urgenţe pentru care nu este destul de repede. Totuşi, m-am adaptat locului
şi am deschis şi un centru de permanenţă, astfel că pacienţii au acces la
servicii medicale nonstop. Am reuşit, cu greu, să fac o echipă, alături de alţi
cinci medici de familie şi asigurăm permanenţa. Asta de o bucăţică de vreme,
din octombrie 2013. Până atunci, programul meu de lucru pe hârtie a fost de opt
ore pe zi, dar în realitate era atât cât era necesar.
Nu
e voie să apară urgenţe mari
– Ce fel de urgenţe puteţi trata în cadrul
centrului de permanenţă?
–
Rezolvăm puseurile hipertensive, colici biliare, renale, crize de angor, plăgi,
traumatisme...
– Spuneaţi că durează cel puţin 40 de minute
pentru ca ambulanţa să ajungă. Iarna poate întârzia şi mai mult?
– Da,
există şi perioade de iarnă în care nu se poate ajunge deloc. Au existat multe
situaţii în care drumul s-a înzăpezit şi nu a putut pătrunde ambulanţa. Şi-atunci
am căpătat sprijin de la autorităţile locale, primăria a adus utilaje.
– Dar asta durează destul de mult.
–
Sigur că durează, dar ne suflecăm mânecile, punem umărul şi rezolvăm problema.
Sunt lucruri pe care le pot rezolva. De exemplu, dacă ambulanţa nu poate să
ajungă pentru o naştere precipitată, lucrez acolo de 25 de ani şi am asistat
multe naşteri precipitate, aşa că a moşi nu este o problemă pentru mine.
– Au fost cazuri în care accesul greu a făcut
diferenţa între viaţă şi moarte?
–
Uitându-mă în urmă, sunt doar câteva cazuri. Îmi place să cred că, în aproape
un sfert de secol de când lucrez aici, mi-am ordonat şi educat pacienţii.
Practic, în afară de un accident casnic sau rutier, nu prea e voie să apară
urgenţe mari. Gravidei îi este precizată, la fiecare control prenatal, data
probabilă a naşterii şi nu are voie să fie luată pe nepregătite. Sau
hipertensivul: nu prea are voie să facă puseuri hipertensive în condiţiile în
care el are asistenţă medicală permanentă, găseşte la orice oră un medic la
centru care îi controlează tensiunea. Cardiacul, în condiţiile în care ia
coronarodilatatoarele, îşi organizează un regim de viaţă pe măsura puterilor
sale. Un octogenar anginos nu o să taie lemne, vă imaginaţi. Asta este situaţia
acum, dar, ca să ajungem aici, în urmă sunt 25 de ani de muncă.
Medicii
veneau toamna şi plecau primăvara
– Aşadar, v-aţi educat pacienţii. Cum erau
oamenii din comună acum 25 de ani?
– În
urmă cu 25 de ani, oamenii erau plini de înţelepciune şi bun-simţ, dar, medical
vorbind, nu erau foarte educaţi, pentru că în Oniceni medicii veneau toamna,
prin repartiţie, şi plecau primăvara. Eu am ajuns tot prin repartiţie
guvernamentală, nu am avut de ales, dar am spus: îmi suflec mânecile şi rămân.
Efortul de educaţie s-a desfăşurat zi după zi, an după an. De exemplu, mi-am
compus regim alimentar pentru ulceroşi, regim alimentar pentru hipertensivi
etc. Cred că jumătate din cronici au acasă scris un regim alimentar, adaptat de
mine posibilităţilor lor, cu alimente pe care ştiu că le au în gospodăria lor.
Încet-încet, s-au obişnuit. Am învăţat pacienţii şi mămicile să vină ordonat la
vaccinare. Nu le-am învăţat pe toate, că mai sunt şi rebele, dar noi continuăm
munca.
– Pe ce motiv refuză vaccinul?
– Nu
ştiu nici ele exact pe ce motiv. Probabil că la „radio şanţ“ aud nişte informaţii
sau privesc la televizor emisiuni nepotrivite, înţeleg distorsionat informaţiile
şi rămân cu impresia că acel vaccin este nesigur sau chiar că le face rău. An
după an, procentul prezentării la vaccinare scade îngrijorător. Există un
proces de „emancipare“ a pacientului, prost înţeles şi foarte dăunător.
– Ce puteţi face ca să contracaraţi fenomenul?
– Să
insist şi să fac educaţie sanitară. Să le explic ce înseamnă acel vaccin,
împotriva căror boli acţionează. Să le explic că unele boli nu mai există de
zeci de ani tocmai datorită vaccinurilor şi să le dau exemple de situaţii în
care nu s-au vaccinat copiii şi au izbucnit nişte focare – de rujeolă, de
exemplu. Ia timp, energie, dar merită. Dacă la fiecare explicaţie de genul ăsta,
din zece mămici am convins trei, la următoarea explicaţie conving alte trei, eu
zic că totuşi este un câştig.
– În prezent, dacă ar fi să estimaţi
procentual, câte mame nu îşi aduc copiii la vaccin?
–
25% nu se prezintă.
– Destul de mult.
–
Da, iar cu trei-patru ani în urmă, aveam procent pe vaccinare 95–97%.
– De unde credeţi că a apărut problema?
–
Pur şi simplu din comoditate. Cu 20–25 de ani în urmă, erau bucuroşi dacă aveau
o căruţă cu care să ajungă la cabinet. Acum, la mobilizarea pentru vaccinare,
dar şi la mobilizarea pentru un control prenatal al unei gravide, primesc
nejustificat de des răspunsul „A, nu cred că pot să vin, pentru că nu am maşină“.
Sfârşitul lunii e
sfârşitul lumii
– Cum colaboraţi cu direcţia de sănătate
publică? Cum vă sprijină pe programele naţionale?
– Relaţia cu angajaţii instituţiei este foarte
bună, dar sunt o mulţime de lucruri care mă nemulţumesc zilnic. Există disfuncţionalităţi
mari în aprovizionarea cu vaccinuri. Sunt perioade destul de lungi în care nu
există preparatul X. Am primit doze ridicol de mici de vaccin antigripal şi au
fost aduse mult prea târziu. De exemplu, anul acesta, am primit 30 de doze, deşi
eu am în evidenţă 500 de cronici. Am primit vaccinurile abia în decembrie,
ceea ce mi se pare extrem de târziu.
– Cum decurge relaţia cu CJAS Neamţ? Reuşiţi să
fiţi la zi cu toate hârtiile?
– În
prezent, peste programul SIUI am suprapus un alt program pe calculator, prin
contract cu o firmă privată, iar acesta îmi permite să fac din mers raportările
către CAS. Sunt însă multe alte raportări la final de lună, ca să nu mai vorbim
de finalul de trimestru sau de an. Cum glumim noi, medicii de familie, sfârşitul lunii e sfârşitul lumii. Peste
raportările la CAS vin cele pentru Sanepid, DSP, cu laptele praf, programele naţionale,
carnetul gravidei, raportările statistice, triajele epidemiologice etc. Pentru
aceste hârtii sacrific un weekend în fiecare lună.
– Cu implementarea SIUI aţi avut probleme?
– Mă
ajută firma cu programul pe calculator. Chiar şi-aşa sunt probleme, în sensul că
întâlnesc în listele mele pacienţi care figurează ca neasiguraţi, deşi ei sunt
asiguraţi. Eşti legat de mâini într-o situaţie ca asta. Nu pot să îi cer bani
pacientului pentru serviciile prestate, dar nici nu îi pot elibera actele
necesare ca asigurat (reţetă compensată, bilet de trimitere). Nu este vorba de
puncte transformate în bani aici, ci de felul în care acest lucru îmi afectează
relaţia cu pacientul. Unii poate au probleme grave şi nu îi pot ajuta. Ca să
ajungă la Piatra Neamţ, să îşi valideze asigurarea, ei fac 100 de kilometri
numai dus. Cel puţin o dată sau de două ori pe săptămână apar astfel de situaţii.
Şi invers, sunt pacienţi care apar ca asiguraţi, deşi sunt neasiguraţi. Există
o multitudine de pedepse, de ameninţări pentru medici în contractul nostru cu
CAS, dar asta se ştie deja. În urmă cu câteva luni, Curtea de Conturi a
verificat casele de asigurări şi noi, medicii, am primit liste cu pacienţi care
figurau că primesc servicii şi de la noi şi de la spital. Dacă priveşti
problema superficial, s-ar părea că ori medicul, ori spitalul minte. În
realitate, sunt o serie de situaţii care nu sunt luate în calcul. De exemplu, o
mămică a unui nou-născut. Să zicem că se externează azi, la prânz, deci
figurează ca spitalizată, cu CNP-ul aferent. Pleacă spre casă şi trece pe la
medicul de familie, că e în calea ei, cabinetul fiind la şosea. Vine să lase
biletele de externare, certificatul de naştere al sugarului. O consulţi, îi dai
o reţetă, mai ales dacă o ştii anemică, hipercalcemică. În această situaţie,
CNP-ul ei apare şi la spital şi la medicul de familie. Noi am fost penalizaţi
pentru aceste lucruri şi chiar numiţi mincinoşi. Am avut 15 astfel de cazuri,
de CNP-uri dublate.
.jpg)
