Preocupat
de o serie de tendinţe noi în abordarea pacientelor, de utilizarea excesivă a
unora dintre opţiunile terapeutice şi de investigaţie în defavoarea altora, dl prof. dr. Dimitrie Nanu a dorit să îşi
exprime public opiniile, prin intermediul unui interviu acordat în
exclusivitate publicaţiei noastre. Examene paraclinice şi imagistice
sofisticate, consultaţia medicală preconcepţie, considerarea fătului ca
„pacient intrauterin“ – iată câteva dintre noile direcţii instalate în practica
obstetricală în ultimii ani, cu efecte benefice asupra sănătăţii mamei şi
copilului. Pe de altă parte, interlocutorul nostru trage un semnal de alarmă
legat de numărul foarte mare de operaţii cezariene efectuate în România şi de
riscurile ce derivă din acestea, precum şi legat de alte particularităţi ale
modului în care este înţeleasă şi practicată obstetrica-ginecologia în ţara
noastră.
Evoluţia metodelor de supraveghere intrauterină
– Domnule profesor, lumea medicală este în
continuă schimbare, în toate specialităţile. Şi în domeniul obstetricii şi
ginecologiei sunt, în ultima perioadă, multe noutăţi. Ce ne puteţi spune despre
acestea?
–
Obstetrica-ginecologia sau sănătatea reproducerii reprezintă ştiinţe deosebit
de importante pentru sănătatea unei populaţii. În aceste condiţii, toate
progresele apărute în ultima vreme – în ceea ce este mai bine să numim sănătatea reproducerii – sunt în slujba
sănătăţii mamei, căreia nu trebuie să i se mai întâmple nimic în timpul
sarcinii sau naşterii şi, foarte important, în ceea ce priveşte nou-născutul.
Copiii care se nasc în prezent trebuie să fie nou-născuţi perfect sănătoşi,
ceea ce înseamnă că specialităţii noastre îi revine obligaţia de a scoate un
produs de concepţie de cea mai bună calitate. În acest sens, supravegherea
intrauterină a fătului se face mult mai bine decât înainte. Conceptul actual
vede fătul ca pe un pacient intrauterin,
el este pacientul nostru începând din primele săptămâni de la concepţie până când
trec 40 de săptămâni şi se naşte. Acest nou concept obligă specialistul să
supravegheze fătul cu toate mijloacele pe care le are la dispoziţie. Unele
dintre acestea sunt cele vizuale: ecografia, eco Doppler etc., unele dintre ele
extrem de performante, permiţând, de exemplu, să fie observate inclusiv vasele
sanguine care merg la creier sau la celelalte organe. Avem astfel o imagine
morfologică asupra fătului. Dar aceasta nu este tot. Fătul are o serie de
anexe, impropriu denumite astfel – placenta, lichidul amniotic –, din care se
pot recolta fragmente foarte mici, fără ca această manevră să presupună vreun
risc; aceste anexe fetale sunt recoltate sub control ecografic, pentru a vedea
ce se întâmplă cu nutriţia, cu creşterea fătului, în legătură cu placenta şi cu
lichidul amniotic. Aceste investigaţii sunt amniocenteza şi biopsia de vilozităţi
choriale. Şi explorarea nu se opreşte aici. Există şi bolile genetice. În
prezent, unele boli precum sindromul Down şi altele de acelaşi tip trebuie să
fie cât mai puţine, ceea ce înseamnă că ar trebui să depistăm din timp feţii la
care există riscul apariţiei unui asemenea sindrom şi, eventual, să întrerupem
sarcina. În acelaşi timp, sunt şi markerii infecţioşi. Dacă femeia respectivă
este purtătoarea unei infecţii care nu este vizibilă, dar care este totuşi
prezentă, şi această infecţie se repercutează asupra fătului, trebuie să ştim
acest lucru şi să acţionăm în consecinţă. Anecdotic, legat de acest aspect,
putem aminti că, în urmă cu câţiva ani, România avea cea mai bună echipă de
fotbal a surdomuţilor, copii născuţi cu acest handicap din cauza unei boli
transmise de la mamă: toxoplasmoză, infecţie cu citomegalovirus ş.a.m.d. Iată
deci cum s-au schimbat lucrurile. Înainte aveam stetoscopul şi centimetrul, şi
cam atât. Acum ne putem folosi în continuare de ele, dar avem în plus o
extraordinară gamă de investigaţii, costisitoare însă, în marea lor majoritate,
dar care ne permit să ne dăm seama ce se întâmplă cu fătul, pe care îl
supraveghem de la primele săptămâni, până când se naşte. Dacă această supraveghere
este foarte bună, va rezulta şi un produs de concepţie foarte bun.
– Ce se întâmplă în momentul în care, cu
ajutorul acestor investigaţii, se constată prezenţa unor anomalii?
–
Este o chestiune foarte interesantă, deoarece ne pune pe noi, ginecologii, în
faţa unor soluţii etice, morale deosebite. În cazul copiilor la care se
depistează o afecţiune, aceasta poate fi gravă sau mai puţin gravă. Sunt afecţiuni
în care sarcina poate să urmeze un curs normal sau sunt alte afecţiuni, la care
trebuie să întrerupi sarcina. Când avem de-a face cu sarcini în care fătul nu
este viabil, atunci aceasta poate să fie întreruptă. Atunci când totuşi fătul începe
să fie viabil, chiar dacă prezintă o anumită afecţiune, se pune problema dacă
sarcina este lăsată să ajungă la termen şi să se nască un copil cu o patologie
importantă, sau să întrerupi această sarcină. Prin urmare, chestiunea care se
ridică este până la ce vârstă de sarcină se poate face avortul. Înainte,
reperele pentru avort erau vârsta de 27 de săptămâni şi greutatea de 1.000 de
grame, dar acum sunt copii care încă nu au atins aceste valori şi care, dacă se
nasc mai devreme, pot să trăiască. În trecut, mijloacele pe care la aveam la
dispoziţie, atât în ţară cât şi în străinătate, erau limitate şi o mare parte
din aceşti copilaşi nu reuşeau să supravieţuiască. În prezent, chiar dacă se
nasc mai devreme, în condiţiile existenţei unui serviciu de neonatologie foarte
bine organizat – care însă este extrem de costisitor –, este posibil ca aceşti
copii foarte mici să trăiască. Acesta este un lucru important. Dar ei reprezintă
o cheltuială foarte mare pentru societate, atât material, cât şi moral şi, de
asemenea, în ceea ce priveşte urmărirea lor ulterioară, pentru a-i integra în
colectivitate şi în societate. Şi aceste lucruri reprezintă aspecte care s-au
schimbat în ultima vreme şi despre care se discută foarte mult. O altă problemă
este limita avortului: până la ce vârstă de sarcină şi la ce greutate se
consideră avort şi de unde considerăm că este naştere prematură? Este o
chestiune importantă, iar obstetricienii – şi nu numai ei, ci şi opinia publică
– ar trebui să dezbată şi să ajungă la un acord în această privinţă.
– Înţeleg că acest subiect este încă în
dezbatere…
–
Da, am publicat chiar în „Viaţa medicală“
un articol de genul acesta, pe care l-am transmis şi la Ministerul Sănătăţii,
la comisiile parlamentare de sănătate, pentru a privi în faţă acest subiect
tergiversat: cât este avort şi cât naştere prematură. Dacă se naşte un copil
care este foarte mic şi nu avem posibilităţi să îl îngrijim, atunci nu ar
trebui să îl scoatem.
– În străinătate acest aspect este standardizat,
este pus la punct?
–
Fiecare ţară are politica ei. Sunt specialişti care au stabilit limita la 24 de
săptămâni, alţii, din zone cu posibilităţi materiale mai reduse, merg până la
26–27 de săptămâni. În România, limita este în jur de 25–26 de săptămâni,
deoarece credem că feţii născuţi la această vârstă pot fi recuperaţi. Totul
depinde de sistemul sanitar din ţara respectivă şi de abilitatea medicilor de a
îngriji un astfel de copil.
– Mai există limita referitoare la greutate?
– De
la 1.000 de grame s-a ajuns la 500–600 de grame, greutăţi la care unele
servicii de nou-născuţi fac faţă, altele nu.
Statutul social – factor în prognosticul matern şi fetal
– Îmi spuneaţi că există o serie întreagă de
investigaţii noi. Câte dintre femeile însărcinate beneficiază de aceste
investigaţii?
–
Aici se pune punctul pe „i“. Medicina se face cu bani. Cine îi are, se poate îngriji,
cine nu – nu poate avea acces la toate facilităţile. În aceste condiţii
politica statului pentru mamă şi copil ar trebui să ofere fonduri mai
generoase, căci este vorba de viitorul populaţiei şi al ţării, până la urmă.
Dacă se pot face toate acele investigaţii, ecografii performante, dublu test,
triplu test (care, în paranteză fie spus, costă în jur de 400 de lei), de la început,
este urmărită toată sarcina, va rezulta o supraveghere eficientă a gravidei şi
un produs de concepţie de bună calitate. Însă populaţia României este
stratificată, există viitoare mame care merg la cabinete particulare şi care
urmează fără abateri întregul protocol de urmărire a sarcinii, după cum există
gravide din alte medii sociale care nu îşi fac nici un fel de analiză, sau doar
o mică parte din ele fac doar unele dintre investigaţii, şi urmarea este că
descoperim sifilis, malformaţii, probleme grave de sănătate, eclampsie,
convulsii la naştere, ceea ce duce la complicaţii şi la un nivel crescut de morbiditate,
având o conotaţie socială cu totul şi cu totul deosebită. Aş putea spune, după
mulţi ani de practică în domeniu, factorul social este extrem de important
pentru prognosticul matern şi fetal.
– S-ar putea stabili, la nivelul Ministerului
Sănătăţii, un pachet minim de investigaţii în timpul sarcinii, care să fie
acoperite prin asigurările obligatorii de sănătate?
–
Este o problemă foarte bine pusă. Pachetul de investigaţii pentru analize în
timpul sarcinii este unul minimal. Însă chiar şi acesta, care înseamnă sifilis,
SIDA, hemoleucogramă, este redus în momentul actual. Medicina s-a schimbat, se
afirmă că este un sector care costă din ce în ce mai mult, ceea ce este adevărat,
pentru că în prezent nu ne mai limităm la stetoscop şi tensiometru. Dacă dorim
un copil sănătos, trebuie făcute toate investigaţiile, care sunt, într-adevăr,
foarte costisitoare. Trebuie să existe un pachet de servicii pentru gravidă înainte
de naştere, şi în ideea de a nu avea complicaţii, căci este mai scump să le
tratăm pe acestea, decât să le prevenim. Acest pachet ar trebui să se respecte şi
chiar, în anumite sarcini cu risc, să existe posibilitatea ca el să fie lărgit,
la indicaţia medicului. Ar trebui să fie o politică naţională, de care se ţine
seama în toate ţările: se fac investigaţii prenatale mai costisitoare, dar
rezultă un produs de concepţie mai bun. Şi este mai ieftin decât ceea ce înseamnă
apoi îngrijirea, integrarea şi susţinerea pe termen lung a unui copil cu
handicap.
– În legătură cu consultaţia prenatală, ce
modificări au apărut?
–
Consultaţia prenatală reprezintă conceptul clasic. Femeia a rămas însărcinată şi
se prezintă la medic cu soţul sau cu partenerul şi atunci se fac investigaţiile.
În străinătate, lucrurile s-au schimbat. S-a dovedit că şi aici trebuie să se
facă profilaxie. Când cuplul îşi doreşte un copil, îşi fac ambii parteneri
toate analizele, iar medicul vede dacă femeia, dar şi bărbatul, au sau nu boli
(fie ele genetice sau de altă natură) care se pot transmite la copil. În aceste
condiţii, cuplul este prevenit în legătură cu afecţiunile pe care copilul le-ar
putea moşteni. O altă situaţie este atunci când femeia are o anumită patologie
instalată, pe care putem fie să o tratăm, fie să facem ca aceasta să fie
echilibrată înainte de a rămâne însărcinată. Exemple de astfel de boli sunt
diabetul zaharat, lupusul sau bolile cardiace. Dacă suferă de o afecţiune
valvulară cardiacă, femeia poate să se opereze, ceea ce va avea drept consecinţă
o hemodinamică diferită, iar când este echilibrată cardiac poată să facă un
copil. În aceste condiţii, este mult mai bine să existe o consultaţie preconcepţională
decât una prenatală. Este mai ieftin, mai bine, iar efectele asupra copilului şi
asupra mamei sunt mai bune. Acest concept ar trebui să intre în obişnuinţă şi
la noi, chiar dacă implică totuşi nişte costuri, dar este mai ieftin decât să
tratezi aceste boli decât complicaţiile lor în timpul sarcinii.
– În afară de aspectul legat de costuri, ceea
ce ne spuneţi ţine foarte mult şi de educaţie, deoarece populaţia ar trebui să ştie
că se poate şi că este bine să facă aşa ceva.
–
Bineînţeles, totul ţine de educaţie, informaţie şi comunicare. Acestea sunt
chestiuni de interes naţional, pentru care ar trebui să fie bani. Consider că
obţinerea unui produs de concepţie de bună calitate justifică folosirea unor
sume pentru educaţie în această direcţie. Înainte, dorinţa era de a avea cât
mai mulţi copii. Acum este important numărul, dar şi calitatea acestora şi, în
acest sens, trebuie utilizate toate mijloacele posibile şi disponibile.
Cezarienele – procente oscilând între extreme
– A avut loc consultaţia preconcepţie, a apărut
o sarcină, vine şi momentul naşterii. Care sunt noutăţile legate de acest
moment?
– Am
o îndelungată experienţă în specialitate, ceea ce îmi dă posibilitatea să
analizez o perioadă destul de mare şi să am o privire de ansamblu asupra evoluţiei
obstetricii din ultimii ani, atât la noi, cât şi în străinătate. Până în anul
1990, procentul de cezariene permis în România era de 4–5%, ceea ce era aberant
şi aproape imposibil de realizat. Şi pentru că în România sărim de la o extremă
la alta, după 1990, acest procent a crescut extraordinar de mult, ajungând în
unele clinici până la 70–80%. Este o situaţie care mi se pare la fel de aberantă,
mai ales prin prisma cazurilor cu care m-am confruntat de-a lungul carierei.
Operaţia cezariană – şi fac această afirmaţie conştient de faptul că unii
colegi nu vor fi de acord – este o intervenţie chirurgicală serioasă, cu riscul
anestezic pe care îl implică, cu riscul intraoperator, postoperator imediat şi
cu riscul la distanţă asupra sănătăţii reproducerii femeii, care va avea
ulterior un risc mai mare de a face placenta praevia, avort spontan şi multe
altele. Motivele pentru care s-a ajuns să se facă atât de multe operaţii
cezariene sunt şi ele numeroase: este o obstetrică grăbită, şi medicul şi
viitoarea mamă vor să finalizeze sarcina cât mai repede, să nu mai aştepte şapte-opt
ore în travaliu; un alt motiv este riscul medico-legal, când se consideră că
accidentele din timpul naşterii ar fi putut fi evitate cu ajutorul cezarienei.
Acest aspect are însă şi un revers al situaţiei, căci se poate face cezariana, în
urma căreia pot apărea complicaţii, iar pacienta să susţină că s-a supus
acestei intervenţii la insistenţele medicului său, aflat astfel în culpă şi
fiind obligat să plătească daune mult mai mari decât în cealaltă variantă. Un
al treilea motiv al acestei creşteri ar putea fi comoditatea, medicii lucrează
atât în spitale de stat, cât şi în clinici private, ceea ce implică un nivel
crescut de oboseală şi face să fie foarte dificil să urmărească o gravidă în
travaliu timp de şapte-opt ore. Vina este împărţită, şi la medic şi la gravidă,
însă aceasta din urmă îşi formează opţiunea tot în urma conversaţiei cu
medicul, bazându-se pe ceea ce i s-a spus că este mai bine. Aceasta este situaţia
actuală, dar consider că nu se mai poate continua în acest ritm şi, în acest
sens, vreau să trag un semnal de alarmă.
Nu trebuie subestimate nici riscurile perioperatorii ale operaţiei cezariene,
dar nici cele la distanţă. În alte ţări, precum Olanda, sau Irlanda, procentul
acestor intervenţii este foarte mic, iar copiii se nasc foarte bine şi fără probleme.
Ceea ce are importanţă în acest context este statutul socio-economic al femeii şi
starea sistemului sanitar, acestea sunt datele care contează, nu faptul că naşterea
s-a făcut pe cale naturală sau prin cezariană. Insist din nou asupra faptului că
nu putem merge la infinit cu acest procent crescut de intervenţii pentru cezariană.
– Care este media în celelalte ţări din
Europa?
După
cum vă spuneam, există ţări cu mortalitate maternă şi infantilă foarte mică, un
exemplu este Olanda, unde procentul de cezariene este foarte mic, între 10 şi
15%. În extrema cealaltă se găsesc ţări precum Brazilia, cu 60–70% cezariene
din totalul naşterilor şi unde morbiditatea maternă şi fetală este foarte mare.
Din nou, vedem că nu contează la modul absolut numărul de cezariene, ci starea
sistemului sanitar şi problemele socio-economice ale fiecărei gravide în parte.
– Ce argumente putem aduce în favoarea naşterii
naturale, atunci când discutăm cu viitoarele mame?
–
Noi, obstetricienii, am creat această situaţie şi tot noi trebuie să o punem
din nou la punct. Cu toate acestea, este destul de greu de realizat acest lucru
în prezent, deoarece colegii noştri lucrează şi la stat şi în sistemul privat, şi
este greu să faci faţă pe două fronturi. Din această perspectivă, operaţia
cezariană este o opţiune mai simplă, care se finalizează în timp mai scurt.
Pacientele trebuie să ştie că operaţia cezariană nu este lipsită de riscuri,
ele oricum trebuie să semneze consimţământul înainte de intervenţie, însă de
multe ori semnează fără să citească tot ceea ce este scris acolo, cu cea mai
mare atenţie. Am avut recent cazuri venite din provincie, cu peritonite apărute
după naşterea prin cezariană, pe care le-am rezolvat, dar pacientele sunt nemulţumite,
susţinând că opţiunea pentru intervenţia cezariană i-a aparţinut medicului
curant. Cred că acest subiect ar trebui dezbătut mai pe larg şi de către
mass-media, şi de către opinia publică, în general, căci este vorba de decizii
personale importante care nu pot fi lăsate la voia întâmplării.
– Ne întoarcem la aspectul legat de informare şi
de educaţie…
–
Exact de acest lucru vorbim. Poate că mass-media ar trebui să abordeze mai des şi
aceste chestiuni, este vorba de sănătatea unui copil, care este spectaculoasă.
Astăzi, dacă se prezintă cazul unui copil, presa începe „să plângă“, este un
fapt divers, dar nu îşi pune nimeni problema de ce a ajuns acel copil în starea
respectivă şi dacă s-ar fi putut face ceva înainte. Se comportă de multe ori
agresiv în astfel de cazuri, pentru a face audienţă, compătimind mama sau
familia pentru situaţia prezentă, dar nu merg mai în profunzime, pentru a vedea
ceea ce este în spatele poveştii. Poate că acea femeie nu şi-a făcut analize
sau nu a avut cu ce să şi le facă, poate că este vorba de o sarcină
nesupravegheată…
– Obstetrica-ginecologia reprezintă o
specialitate în care pot apărea şi dezbateri sau controverse de ordin
medico-legal…
–
Avem o responsabilitate medico-legală dublă: copilul şi mama. În aceste condiţii,
suntem acuzaţi de multe ori pentru complicaţiile apărute în timpul naşterii sau
ni se spune că un anumit copil ar fi putut să fie salvat. Toate aceste aspecte
medico-legale potenţiale ar trebui să ne facă să lucrăm cu mai mult discernământ
şi, în acelaşi timp, sistemul sanitar trebuie să pună la dispoziţie, aşa cum am
precizat deja, un pachet minim de investigaţii. Dacă am avea aceste investigaţii
şi urmărirea corectă, iar femeia naşte într-o maternitate de nivel bun, ar fi
puţin probabil să apară complicaţii. Dacă însă ea nu a făcut niciun fel de
investigaţii şi naşte într-o maternitate care nu este dotată, care nu are
anestezist, care nu are sânge, care nu are o ambulanţă cu care să o poată
transporta repede într-un centru de nivel superior, atunci se produc complicaţiile.
Urmarea este apariţia acestor situaţii medico-legale, când este acuzat medicul
respectiv, mai mult sau mai puţin adevărat, dar acest medic trăieşte şi lucrează
într-un sistem sanitar care nu îi oferă condiţiile indispensabile pentru o
intervenţie rapidă sau pentru transportul imediat.
– Şi în specialitatea dv., ca şi în multe
altele, a apărut în ultima vreme tendinţa supraspecializărilor şi a orientării
profesioniştilor într-o anumită direcţie, în defavoarea altora. Care sunt
consecinţele acestei tendinţe?
–
Există consecinţe pozitive, dar şi negative. Cele pozitive sunt că sănătatea
reproducerii apelează la alte specialităţi extrem de importante: imagistica,
genetica, medicina de laborator pentru dozările hormonale şi biochimice. E
vorba de lucruri costisitoare, dar foarte utile. Urmarea este că se poate pune
un diagnostic de mare acurateţe şi mai precoce decât în trecut. Dar, în acelaşi
timp, laboratoarele şi alţi prestatori de servicii exagerează cu aceste
investigaţii, ele sunt din ce în ce mai multe, li se face o reclamă destul de
zgomotoasă, însă, după ce s-a realizat investigaţia, nu are cine să o
interpreteze… Furnizorii de servicii medicale îşi vând produsul, dar trebuie
ulterior să existe cineva care să spună dacă este bine sau nu şi să realizeze şi
examinarea clinică a pacientei respective. În concluzie, investigaţiile sunt
foarte bune, cu condiţia ca ele să fie interpretate în contextul clinic, nu
doar să contribuim ca aceia care vând aceste servicii medicale să îşi realizeze
cifra de afaceri.
– Există specialişti capabili să interpreteze
corect rezultatele analizelor?
–
Avem specialişti de mare calitate, care stăpânesc foarte bine partea de
imagistică, ecografişti foarte buni – şi nu voi da niciun nume –, care folosesc
aparate performante, dar au şi un ochi extraordinar şi depistează anomalii la
nivelul structurilor inimii – cordaje, valve etc. Recent, a pătruns la noi şi
explorarea prin tomografie computerizată, rezonanţa magnetică, aceasta din urmă
utilă pentru evaluarea creierului fetal. Totodată, există şi colegi care dau nişte
verdicte foarte serioase, care sperie pacienta, şi, în aceste cazuri, investigaţia
trebuie repetată şi interpretată în context clinic.
– Ce se întâmplă
în momentul în care, cu ajutorul acestor investigaţii, depistăm existenţa unor
afecţiuni pe care le putem trata: aşteptăm naşterea acestui copil sau se pot
realiza intervenţii intrauterine?
– Ştiinţa
a ajuns acum foarte departe. Când la făt este depistată o afecţiune importantă,
se pune problema întreruperii sarcinii, a intervenţiei in utero sau a continuării sarcinii şi a intervenţiei după naştere.
Există spitale în străinătate, în Franţa de exemplu, care fac intervenţii
chirurgicale in utero în mod curent,
pentru corectarea sarcinilor gemelare în care, din cauza distribuţiei inegale a
circulaţiei sangvine, un copil se dezvoltă mai mult şi altul mai puţin, cu o
evoluţie ulterioară favorabilă ambilor copii. Există şi centre unde se fac şi
intervenţii mai sofisticate, pentru hernie diafragmatică, afecţiuni renale, fără
să aibă toate aceeaşi rată de succes. Rezultatul final este în mod evident mai
bun decât dacă nu s-ar fi intervenit, dar este vorba de intervenţii extrem de
scumpe, plus că e necesar să existe oameni antrenaţi pentru a face asemenea
performanţe. La noi se fac fără probleme investigaţii precum amniocenteza şi
biopsia de vilozităţi choriale, există mulţi specialişti foarte pricepuţi.
– Credeţi că există boli ale fătului de care
ar fi mai bine să nu ştim înainte de naştere?
– Nu
cred, e bine să ştim dinainte dacă fătul are o afecţiune şi acest lucru trebuie
comunicat mamei. Dacă există riscul ca mama să aibă o boală care se transmite fătului,
chiar dacă procentul de transmitere este mic, gravida trebuie să îl ştie. De
exemplu, dacă are un copil cu sindrom Down şi, în urma investigaţiilor
genetice, reiese că a doua sarcină are risc de 1–2% de a prezenta la rândul său
sindrom Down, trebuie comunicat acest lucru ambilor părinţi şi ei vor hotărî în
cunoştinţă de cauză dacă să îşi asume riscul şi să meargă cu sarcina până la
capăt. Cuplului trebuie să i se explice tot ceea ce se poate şi atunci hotărârea
este luată împreună, de către medic şi cuplul în cauză.
Avort vs.
contracepţie
– Trecând acum la un alt subiect delicat, mai
este avortul la fel de folosit în România ca metodă contraceptivă?
–
După 1990 au apărut măsurile contraceptive moderne în România. S-au făcut
programe naţionale în acest sens – unele gratuite, altele contracost – şi au
fost dintre puţinele programe care au mers bine. Acum s-a ajuns ca pe piaţa românească
de contraceptive să avem cam tot ceea ce există şi în străinătate. Însă în orice
ţară avortul reprezintă un anumit procent şi metodele contraceptive altul. În
Olanda, femeile folosesc mai mult contracepţia, pentru că aceasta este opţiunea
lor, în vreme ce în România metodele contraceptive sunt folosite, dar mult mai
puţin decât în alte părţi, tot din motive de alegere personală, deşi li s-a
vorbit de multe ori şi despre celelalte opţiuni, deoarece la noi există încă o
anumită tradiţie, e drept aflată în schimbare, dar încă prezentă, de preferinţă
a avortului faţă de pilulă, de exemplu.
Clinicile private – beneficii, dar şi neajunsuri
– Care este impactul prezenţei în număr din ce
în ce mai mare a clinicilor private pe piaţă, în specialitatea dv.?
–
Chestiunea este foarte interesantă. Au apărut foarte multe cabinete, policlinici
şi chiar spitale private, ceea ce este un lucru bun. Sistemul sanitar de
dinainte nu făcea faţă zecilor de consultaţii şi acum această greutate a fost
degrevată, împărţindu-se în mai multe locuri. Sistemul privat are de obicei mai
mulţi bani, ceea ce înseamnă mijloace de investigaţie mai bune decât cele
existente în unele clinici de stat. Şi acest aspect este pozitiv. Dar există şi
lucruri care nu sunt bune. La multe din clinicile private au ajuns medici care
nu au dat examene pentru intrarea într-un oraş sau într-o clinică mare, ceea ce
îi face să nu aibă experienţa necesară, întrucât nu s-au lovit de complicaţiile
care pot să apară pe parcursul sarcinii sau naşterii. Dacă cei care conduc
aceste clinici sunt buni profesionişti şi au şi disponibilitate fizică şi
psihică pentru a putea să îi înveţe pe aceşti oameni tineri, în câţiva ani va
fi bine. Dacă nu, la aceste clinici private apar complicaţii, care sunt aduse
spre rezolvare tot sistemului de stat, defavorizat, care trebuie să soluţioneze
situaţia în cauză. Cam acesta este raportul între clinicile private şi cele de
stat, sunt foarte bune, dar mai au şi neajunsuri. În clinicile de stat sunt
specialişti foarte buni, care au ales să rămână pe loc, nu să migreze în
privat, ceea ce face ca aceste clinici particulare să nu beneficieze de
experienţa şi de capacitatea lor. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere
faptul că noi nu oferim doar nişte servicii, ci ne facem meseria cu suflet. Dacă
scopul este doar de a avea cât mai multe paciente şi în timp cât mai redus,
atunci inevitabil vor apărea complicaţiile, căci medicina nu se face la normă.
– Pentru a concluziona, ce mesaj doriţi să
transmiteţi pacientelor şi colegilor obstetricieni?
– Voi începe cu colegii, în mijlocul cărora îmi
desfăşor activitatea. Medicina în general, obstetrica în special, este o
meserie de bun simţ. Dacă îl laşi acasă sau nu îl ai deloc, apar toate complicaţiile
de care am vorbit. În al doilea rând, aş spune şi că obstetrica este o meserie
de suflet. Dacă punem suflet în ceea ce facem, oricât de puţin, pacienta o
simte şi este ceea ce ne diferenţiază de statutul de simpli prestatori de
servicii medicale. Nu în ultimul rând, le-aş spune colegilor ca în momentul în
care au o pacientă să facă tot posibilul să îi fie bine şi, dacă simt că un caz
îi depăşeşte, fizic sau psihic, e mai bine să nu se înhame la el. Complicaţiile
apar şi în cazul colegilor care vor să facă ceva care îi depăşeşte din punct de
vedere tehnic, al experienţei sau al nivelului propriu de oboseală, de
disponibilitate ş.a.m.d. Pentru paciente, mesajul este că există destule
servicii medicale, dar trebuie să fie educate pentru a recurge la acestea,
indiferent de nivelul tehnic sau de accesibilitate al unora dintre ele. Dacă
pacienta merge la un medic care poate că nu este cel mai renumit dintre
specialişti, înseamnă că a conştientizat nevoia de urmărire şi îngrijire, şi e
mai mult decât dacă nu s-ar duce deloc, pentru sănătatea ei şi a copilului.
.jpg)
