O istorie povestită
de prof. dr. Florin Stamatian
Clujul a găzduit, la finalul lunii mai, două
importante evenimente ştiinţifice: al zecelea congres naţional de medicină
perinatală şi al cincilea curs „Ian Donald“ în România. Trebuie remarcate nu
doar abordarea multidisciplinară, unificatoare şi benefică în medicina
materno-fetală, ci şi prezenţa personalităţilor internaţionale de un real
prestigiu, din lumea bună a ştiinţei. Au venit la Cluj profesorii Asim Kurjak
(Zagreb) şi Frank A. Chervenak (New York), directorii Şcolii Interuniversitare
de Ultrasonografie „Ian Donald“, profesorul american fiind şi fost preşedinte
al Asociaţiei Mondiale de Medicină Perinatală; Chittaranjan Narahari Purandare (India),
preşedintele ales al Federaţiei Internaţionale de Ginecologie şi Obstetrică
(FIGO); Mats Blennow (Institutul Karolinska), preşedintele Societăţii Europene
de Neonatologie; Anthony Falconer (Newcastle), preşedintele Royal College of
Obstetricians and Gynaecologists (RCOG). Lista invitaţilor este însă mult mai
lungă şi deloc întâmplătoare. Această a zecea ediţie a congresului organizat de
Asociaţia Română de Medicină Perinatală (ARMP) este o continuare firească a
demersurilor iniţiate de aproape două decenii. Am aflat mai multe detalii de la prof. dr. Florin Stamatian, preşedintele
ARMP, organizatorul şi preşedintele celor două evenimente, totodată şi preşedintele
Societăţii de Obstetrică şi Ginecologie din România.
Istoria ARMP
– Care este
istoria Asociaţiei Române de Medicină Perinatală?
– Imediat după ’90, ca toţi românii care cât
de cât au avut posibilitatea, am plecat în Europa să văd ce se poate face. În
drumurile acestea, am poposit la un moment dat la Perugia, cu o bursă Erasmus, şi
aici am cunoscut un tânăr profesor foarte activ, Gian Carlo Di Renzo, care era
secretarul Asociaţiei Europene de Medicină Perinatală. Am stat de vorbă, i-am
spus ce vreau să fac şi, cum urma un congres european la Helsinki, am mers
acolo cu un poster. Îl cunoşteam deja şi pe profesorul Thoulon, de la Lyon, şi,
într-o pauză, eram şi cu profesorul Petrache Vârtej, când, la un moment dat, au
venit la noi profesorii Asim Kurjak şi Jean-Marie Thoulon; profesorul Vârtej şi
cu mine le-am zis că vrem să afiliem şi România la societatea europeană. Ei
ne-au zis atunci că dacă România ar avea o societate de profil, s-ar putea
afilia. Nu ştiu cât au crezut ei sau nu, dar ne-am întors în ţară şi, la primul
curs de ecografie pe care l-am organizat cu colegii din ţară, am făcut actul
constitutiv, am semnat adeziunile şi, în 1994, ARMP era legal constituită.
–
Înainte de momentul acesta, exista în România vreo apropiere între
obstetricieni şi neonatologi? Câţi neonatologi erau pe atunci, bănuiesc că erau
mai mult pediatri în domeniu.
–
Clinicile mari aveau secţii de neonatologie, de exemplu la Cluj, şi chiar şi la
începuturi existau cadre didactice de neonatologie. De fapt, Clujul a fost
primul care a avut profesori de neonatologie – profesorul Iulian Lupea –, dar
erau şi tineri care lucrau în învăţământ, însă relaţia era un pic şchioapă. Cu
Asociaţia, tocmai asta ne propunem, să analizăm împreună situaţiile cu care ne
confruntăm în practică. Altfel, se obişnuia să se arunce vina de la unul pe
altul… Preocupări de genetică şi de diagnostic prenatal aveam demult, pentru că,
începând cu 1976–1977, am avut şansa să am un aparat de diagnostic cu
ultrasunete, un ecograf, şi, împreună cu un coleg, doctorul Negulescu, am fost
primii din ţară, noi am lansat „moda“ ultrasunetelor. Până prin 1985 erau numai
două aparate în ţară, unul la noi şi unul în Bucureşti, la Giuleşti, unde era
dr. Crângu Ionescu. Şi, că tot vorbim de ce a fost înainte de 1989, au fost
perioade mai bune şi perioade mai rele. În 1978, la Cluj, am făcut amniocenteză;
în 1979, la Cluj, am făcut transfuzie fetală intrauterină; în 1980, după 80 de
încercări, am obţinut prima cultură de celule reuşită, cu diagnostic de sindrom
Down. După aceasta au început neşansele.
– Erau priorităţi
naţionale, nu?
– Da, erau priorităţi naţionale, la vremea
respectivă. Am avut apoi două neşanse: au venit vremuri grele din punct de
vedere financiar, iar geneticianul a plecat în Suedia. Laboratorul lui a rămas
închis din 1980 până în 1991, când am mutat din aparatură la obstetrică-ginecologie
şi am reînceput discuţia despre diagnostic şi sfatul genetic. Apoi, în 1994, am
fondat ARMP, din care fac parte acum şi geneticieni ori biologi, alături de
neonatologi şi obstetricieni. Trebuia apoi să organizăm prima conferinţă, şi
asta s-a întâmplat în 1995, la Baia Mare.
– Cine a
participat atunci?
– Asta a fost prima mare surpriză. Asociaţia
era nou înfiinţată, nu foarte răsunătoare ca nume, dar au venit la Baia Mare toţi
şefii de clinică din ţară. A doua surpriză a apărută după ce le-am scris celor
cu care discutasem despre afiliere. Şi au venit la Baia Mare profesorii Asim
Kurjak, Gian Carlo Di Renzo, Forrester Cockburn, preşedintele în exerciţiu al
asociaţiei europene. Ne-au anunţat atunci că suntem a 40-a ţară membră – cu
drepturi depline – a societăţii europene. De aici am început…
– În urmă cu 19
ani.
– Da. Congresul s-a ţinut itinerant, după
Baia Mare, la Cluj, Oradea, Timişoara, Tg. Mureş, Bucureşti. Pe lângă cei din ţară,
care au fost prezenţi aproape întotdeauna în număr foarte mare, am avut mereu şi
oaspeţi din străinătate.
Imagistică de vârf
– Şi la ediţia
aceasta am remarcat multe nume foarte importante.
– Da, dar ştiţi cum este, din lista asta
foarte mare, unii sunt pentru a patra sau a cincea oară. Am făcut şi o socoteală:
peste 50 de mari personalităţi ale lumii medicale ginecologice şi neonatologice
au trecut prin România în cursul acestor ani.
– S-au adăugat,
de un deceniu, şi cursurile Şcolii „Ian Donald“. Despre ce este vorba?
– Şcoala „Ian Donald“ este un program educaţional
internaţional ce poartă numele pionierului utilizării ultrasunetelor în medicină
– Ian Donald. Unul dintre elevii lui, profesorul Asim Kurjak, care a lucrat
foarte mulţi ani la Londra, a fondat această Şcoală, ai cărei principali membri
fondatori au fost colaboratorii profesorului Ian Donald.
– Şi România,
prin eforturile dv., a fost inclusă în acest program?
– Într-adevăr, iar Şcoala a crescut foarte
mult – de la zece ţări membre iniţial, la 82 în prezent. Fiecare ţară are un
director, care răspunde de şcoala naţională, dar în acelaşi timp este şi unul
din trainerii internaţionali. În România, directori suntem eu şi profesorul
Radu Vlădăreanu.
– Şcoala se
axează numai pe ecografia obstetricală?
– Nu neapărat, deşi a face ecografie
obstetricală înseamnă a cunoaşte foarte bine patologia obstetricală. A găsi
soluţii înseamnă mai mult decât imaginea ecografică. De fapt vorbim despre
patologia fetală şi despre cea maternă asociată sarcinii, despre ceea ce se
poate face diagnostic şi terapeutic, dar mai ales preventiv.
– Şi congresul
ARMP a fost axat pe imagistică. Aţi urmărit o continuitate între cele două
evenimente?
– Anul acesta, mi-am propus să abordăm noi
aplicaţii ale imagisticii. Pentru prima dată, la congresul nostru au venit şi
radiologi, imagişti din Italia şi din Austria, cu aplicaţii de rezonanţă
magnetică pediatrică; lor li s-au adăugat şi colegii din Cluj. Aş mai remarca,
la congresul din acest an, participarea foarte mare a medicilor neonatologi:
există deja un echilibru între obstetricieni şi neonatologi.
– Paritate?
– Ei, chiar paritate nu poate fi, sunt mai
mult de două mii de obstetricieni în România, neonatologii sunt o sută şi ceva.
Dar valoric, contribuţiile lor la acest congres asigură un echilibru.
Probleme administrative
– Apropo de Şcoala
„Ian Donald“, putem vorbi de vreun handicap al medicilor români, care nu au
întotdeauna acces la cele mai noi şi mai bune aparate?
– Aceasta este doar o legendă, probabil
propagată de cei interesaţi să lanseze anumite ştiri ori care vor să se ascundă
în spatele unui motiv, dacă s-ar întâmpla ceva. M-a deranjat foarte tare când,
nu demult, pe un post de televiziune s-a afirmat că nu s-a observat o sarcină
gemelară pentru că medicii nu au avut ecografie 3D. Omul de rând ce înţelege: ăştia
nu au aparatură!
– Nici măcar de
o ecografie simplă nu este nevoie pentru a diagnostica o sarcină gemelară…
– Dar, cum zicea profesorul Kypros
Nicolaides, care, vorba aia, e cel mai mare din lume în domeniu, ca să ai un 3D
bun trebuie să porneşti de la un 2D – deci de la o ecografie clasică – foarte
bun. Şi dacă ai o ecografie clasică foarte bună, nu-ţi mai trebuie 3D. Imaginea
3D aduce nete avantaje, dar în fineţea diagnosticului, în cercetare. Apoi, în
centrele mari, toată lumea are astăzi 3D. Este, deci, un dezechilibru între
realitate şi ceea ce se declară despre dotări. În România, din păcate,
lipsurile sunt în altă parte. Şi să vă dau doar exemplul nostru. Am aplicat şi
am reuşit, cu fonduri europene, să construim un centru de cercetare, care este
98% gata şi care va avea aparatură de vârf în toate domeniile: biologie
moleculară, genetică, imagistică, patologie fetală, obstetrică-ginecologie. E
un centru integrat. Iniţiat de noi, împreună cu profesorul Dafin Mureşanu,
neurolog, cu profesorul Sfrânjeu, imagist, cu profesorul Băciuţ, chirurg
maxilo-facial.
– O abordare
multidisciplinară pentru diagnostic materno-fetal?
– Diagnostic materno-fetal, dar noi vrem să
facem cercetare, să ajungem la cercetare fundamentală. Avem deci centrul,
extraordinar dotat, o construcţie nouă, elegantă, s-au investit opt milioane de
euro printr-un program european. Îl terminăm şi Ministerul Sănătăţii nu reuşeşte
să găsească modalitatea de a recunoaşte noua structură, zice că nu o are.
Creeaz-o, domnule, dacă nu o ai! Pentru că se vor face amniocenteze,
fetoscopie, va fi nevoie de spitalizare de zi. „Nu există centre de cercetare
cu paturi“. Dacă nu există, să existe! Noi am fi mulţumiţi să ne declare ca
structură a spitalului judeţean, nu vrem să fim ultra-institut de sine stătător.
Am zis că, aşa cum există Institutul de cardiologie în cadrul Spitalului Judeţean
Tg. Mureş, să ne zică şi nouă Institutul de cercetare din cadrul Spitalului
Judeţean Cluj. Asta ar fi problema reală, administrativă, trebuie să ai nervi
de oţel ca să rezişti la atâtea discuţii. Iar a doua problemă este personalul.
Îţi trebuie oameni, măcar până începi, să poţi să le asiguri un salariu de bază,
că pe urmă să faci cercetare şi cercetarea e pe bani, de acolo pot veni
salariile. Asta e însă o altă poveste, aşa şi este făcut proiectul european, ca
în cinci ani să ne putem autofinanţa prin proiectele de cercetare. Astea sunt
problemele.
– Când inauguraţi
centrul?
– Nu ştiu, nu-mi place să vorbesc prea mult
înainte, să-l văd întâi că-i gata. Întotdeauna sunt atâtea hârtii de făcut, am
zis că cine mai vrea fonduri europene, ca mine să păţească. Şi aş mai da şi
alte exemple de probleme din sistem. Serviciul nostru, de pildă, a ajuns la o
foarte înaltă performanţă în diagnosticul malformaţiilor cardiace fetale.
Începusem chiar o colaborare frumoasă cu Institutul Inimii din Cluj, cu secţia
de chirurgie infantilă. Am muncit, ne-am perfecţionat, să ajungem acum să vedem
că secţia se duce de râpă: unul dintre chirurgi pleacă la Sibiu, în privat,
ecografista lor va migra spre Bucureşti. Vom avea diagnostice foarte bune, dar
nu vom avea ce face cu copiii, unde să-i trimitem. Şi e foarte jenant să nu ai
intervenţii de urgenţă, care trebuie făcute în câteva zile. Hai să zic că o să
dirijăm femeia de la început, să nască în altă parte. Dar cazurile cu malformaţii
complexe, care trebuie îngrijite pre- şi postoperator, mi-e jenă să le trimit
în Germania sau în altă parte. Colegul din Polonia mi-a oferit o colaborare cu
Cracovia, că au un institut foarte bun. De ce ei pot să aibă şi noi nu? De ce
nu ne putem organiza? Nici ideea asta nu e bună, să-l angajez eu ca PFA, la
spital. PFA să se angajeze la salubritate sau să-l angajezi privat în spitalul
de stat. Nu ştiu cine are idei din astea grozave. Fac stat în stat, ăla operează
pe bani şi noi stăm şi ne uităm la el, sau cum? E ceva ciudat, dar astea sunt
alte poveşti.
Eurovision
– Am remarcat o
sesiune specială, Eurovision, organizată împreună cu Royal College of
Obstetricians and Gynaecologists (RCOG). Numele este înşelător, aşa încât vă
rog să ne oferiţi mai multe detalii.
– Pentru orice faci, ai nevoie de bani.
Pentru bani, s-a aplicat la fondurile europene. Astfel a devenit posibil
proiectul Eurovision, prin care RCOG şi-a
exprimat disponibilitatea de a ajuta ţările din estul Europei, nu numai
România. Şi în urma trainingului care a fost realizat în România, s-au scris
toate ghidurile de obstetrică, care sunt deja aprobate şi publicate pe site-ul
societăţii şi pe cel al ministerului. Fiecare serviciu are obligaţia să îşi facă
protocoalele pe baza acestor ghiduri, este un proces în derulare.
– Staţi mai bine
decât alte specialităţi?
– Niciodată nu m-am uitat în curtea
vecinului. Noi ne-am văzut de treaba noastră. Am fost şi ajutaţi.
– Şi
neonatologia are ghidurile puse la punct.
– Toate ghidurile de neonatologie au fost
puse la punct cu elveţienii, şi la ei a fost cineva în spate. Românilor le
trebuie un impuls: ţi-e şi ruşine după aceea, că vine străinul şi nu ai făcut
nimic. La congres, am avut o discuţie despre analiza mortalităţii materne,
realizată de specialiştii din obstetrică-ginecologie, pe toate dosarele de
mortalitate maternă – anonim, să nu ştii nici medicul, nici pacientul, nici din
ce oraş vine, tu să analizezi numai cazul şi să tragi concluzii profesionale
corecte, neinfluenţate de factorul emoţional. Pe modelul britanic, am propus o
nouă metodă în colaborare cu Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului
„Prof. dr. Alfred Rusescu“, după discuţiile pe care le-am avut cu conf. dr.
Nicolae Suciu, managerul IOMC. Dorim să facem ceva şi cu acordul ministerului.
– Legalizat
printr-un ordin de ministru?
– Deocamdată ca o cercetare a societăţii
noastre, că nu este nimic ilegal în analiza anonimă a unor foi de observaţie.
După ce avem măcar 50 de cazuri analizate, să putem demonstra că este util,
atunci să legalizăm programul şi prin relaţia cu ministerul. Modelul RCOG se
aplică de 80 de ani, la ei e obligatoriu. Numai că românul nu este englez.
Toate au un risc
– Există în
vreun fel – apropo şi de faptul că, de 19 ani, în România există o asociaţie de
medicină perinatală – în curricula unviersitară ceva care să apropie obstetrica
şi neonatologia?
– Curricula este în momentul ăsta în chinurile
facerii. În urmă cu câţiva ani, am reuşit s-o pun ca supraspecializare – eu mă
mulţumesc să-i zicem şi competenţă – în care cei care vor să urmeze o perioadă
de pregătire. Însă nu am fost de acord cu pregătirea de două zile de weekend,
în care nu spui nimic. Trebuie să fie cursuri, dar mai multe etape, urmate şi
de un stagiu practic de şase luni.
– În cadrul
rezidenţiatului?
– Ar fi prea repede. Rezidenţiatul îl pregăteşte
pe viitorul medic ca obstetrician. El trebuie să fie bine pregătit, că sunt
multe noţiuni. Am şi zis: dacă în 1988 m-aş fi ridicat în picioare la raportul
de gardă şi aş fi zis „Dandy-Walker“, toată lumea ar fi crezut că am înjurat.
Astăzi, toţi studenţii cunosc acest sindrom malformativ. Şi populaţia ştie că
se poate pune diagnosticul de trisomie 21 sau 18 prin nişte teste specifice,
chiar se abuzează de ele. Trebuie însă înţeles: nu există certitudini absolute.
Orice se întâmplă în lume comportă un grad de risc. Când ai rămas gravidă, ţi-ai
luat un risc de 1,5% să nu fie totul ok. Chiar şi diagnosticul nostru are un
grad de eroare, că o fi 0,2 sau 0,5%, el există.
– Aici vine
rolul societăţilor profesionale, să scadă riscul acolo unde se poate scădea.
– Nu există absolut. Sunt lucruri care pot
fi diagnosticate, lucruri care nu. Toate au un risc.
Prioritatea perpetuă
– Nu
se ajunge cumva, în prezent, să se pună un accent prea mare ba pe chirurgie în
loc de obstetrică, ba pe investigaţii în locul consultaţiei clinice?
– Eu fac parte dintr-o specialitate
privilegiată. De când am intrat la medicină, din anii ’70, prioritatea
guvernului şi a Ministerului Sănătăţii a fost femeia însărcinată. Noi suntem o
prioritate perpetuă, numai că tot trebuie să aşteptăm rectificarea bugetară,
poate ne dă şi nouă ceva. Declarativ însă, medicina materno-fetală a fost
întotdeauna o prioritate.
– Pe partea de screening genetic cum stăm în
România? În ce măsură puteţi conta pe screeningul prenatal?
– Din fericire, ceea ce se face la
laboratoarele care nu sunt acreditate – ieşirile – sunt în plus, nu în minus.
Sunt multe rezultate fals pozitive. Dezavantajul este că apoi în loc să fac 25
de amniocenteze pe săptămână am putea face numai zece. Dar, în momentul când a
apărut un rezultat – chiar dacă eu repet testul la mine în clinică şi constat că
e bun rezultatul – nu-i mai pot spune femeii respective: doamnă, ăla a fost
prost şi nu a făcut bine.
– Sunt
implicaţii etice.
– Şi etice, şi psihologice. Mie mi-e frică că,
dacă te las până la nouă luni, te îmbolnăveşti de teamă. Există acea teamă şi
acea dorinţă, până la nouă luni, este o viaţă, nu o jucărie.
Experienţa dezamăgirilor
– Ce vă propuneţi
pentru mai departe? La anul vor fi 20 de ani de existenţă a asociaţiei.
– Poate că vom inaugura centrul, pe lângă
aniversarea a 20 de ani.
– Nu credeţi în
inaugurare anul acesta? La toamnă?
– Nu, pentru că trebuie să ai oameni înăuntru.
Să deschid numai ca să spun că am deschis – nu sunt de acord. Putem începe să
facem anumite analize, pentru că trebuie să ne rodăm, să calibrăm. Când vom fi
totuşi în stare să facem ceva, atunci îl vom inaugura. Probabil că anul viitor.
– Vă veţi
extinde cumva şi către implicarea medicilor de familie, pentru că ei sunt cei
care controlează gravidele?
– Visuri… Ideal ar fi ca pacienta să vină la
mine cu o scrisoare de la medicul de familie şi, când pleacă de la mine, să aibă
o scrisoare pentru medicul de familie. Mi-a plăcut în Belgia, illo tempore, până unde se mergea pentru
a ridica prestigiul medicului de familie: se trimitea medicului de familie prin
poştă scrisoarea închisă, iar el îi spunea mamei că o va programa la medicul
specialist, la control, la data din scrisoare; astăzi, ar merge mult mai bine şi
mai uşor prin e-mail.
– Poate prin
dosarul electronic?
– Atâta am tot implementat în ultimii 20 de
ani… Eu am fost implicat în toate poveştile astea. Şi înainte de ’90, şi acum,
o dată pe lună – am, nu am treabă, trec pe la minister.
– Mă gândesc că
lucrurile se pot îmbunătăţi. Medicii de familie vor avea acces nemijlocit la
datele pacientului.
– E adevărat, dar până se implementează, îmbătrânim.
Apoi, nu se înţelege: orice faci, trebuie întâi testat. Mai este ceva foarte
important şi nu e de vină ministerul: să existe un feedback real – nu merge, că
am apăsat pe tasta X şi nu mi-a răspuns programul. Ca să nu fiu greşit înţeles:
sunt foarte mândru de ce s-a realizat în obstetrică în ultimii 20 de ani, iar
ministerul a avut şi proiecte şi programe care s-au implementat. Că am fost
foarte nemulţumit, ultima dată când ne-au cumpărat truse, că mi-au dat trusă de
chirurgie mamară, când la Ginecologie I Cluj-Napoca nu s-a făcut în veci
chirurgie mamară, asta-i altceva.
– Sunt şi secţii
de ginecologie în care se face.
– Şi atunci cumpărăm pentru toţi?! Dar e
licitaţie transparentă, centralizată…
„Dacă era bun, se făcea la Cluj!“
– Ce planuri de
viitor aveţi cu asociaţia, cu colaborarea pe care o aveţi cu neonatologia?
– Asociaţia merge singură. Suntem în faza în
care nu mai trebuie să ai niciun plan. Asociaţia a creat cadrul organizatoric
de schimburi de experienţă, de relaţii personale, poţi să comunici cu cei pe
care îi cunoşti. S-a creat o emulaţie şi o concurenţă între noi, încât fiecare
încercăm să realizăm şi să facem. La noi nu funcţionează gluma aceea cu
Deveselu: „– Bade, e bun ce se face la Deveselu? – Nu-i bun. Dacă era bun, se făcea
la Cluj!“. La noi există o adevărată colaborare. De exemplu, profesorul Suciu
are un proiect asemănător cu cel al centrului nostru şi i-am spus ce obstacole
am întâmpinat noi, de la început, să şi le rezolve din timp.
– Aţi spus mai
devreme de un plan bine gândit, pentru a reduce mortalitatea maternă. Se poate
face ceva asemănător şi pentru reducerea mortalităţii infantile, capitol la
care România nu stă deloc bine?
– O astfel de analiză, cum vrem noi să facem
pentru mortalitatea maternă, se poate face şi pentru mortalitatea infantilă. E
un pic mai greu. S-ar putea face chiar pentru mortalitatea neonatală precoce,
în colaborare între neonatologi şi obstetricieni, ca să fim siguri unde este
cauza; doar 10% din mortalitatea perinatală este cauzată de naşterea ca atare.
Neonatologii ne pot ajuta în identificarea adevăratelor cauze şi noi putem
spune ce am găsit la naştere. Da, se pot face multe. Dar ai nevoie şi de un
cadru organizatoric şi de anumite fonduri. Sunt utile şi granturile de
cercetare, care, chiar dacă sunt ţintite pe citomegalovirus sau pe
izoimunizarea Rh.
– La
un moment dat nu se găseau gamaglobuline anti-D.
– Sunt accidente. Pentru că există programul
naţional şi, faţă de când eram eu foarte tânăr, când vedeam un hidrops fetal cu
anasarcă feto-placentară pe izoimunizare cel puţin o dată pe lună, acum văd două
cazuri pe an. În plus, lumea ştie, e educată şi cere: vedeţi că eu am Rh
negativ şi soţul are Rh pozitiv.
– Ministerul Sănătăţii
dă dovadă de deschidere pentru programele privind medicina materno-fetală?
– Da, dar depinde de bani. Acum, nici să dai
toată vina pe Gherghina, de la finanţe, ăla face săracul ce i se cere.
„Principalul vinovat e Gherghina!“.
– Ce vă
doriţi pe viitor?
– Cel mai mult – să fiu sănătos, colectivul
meu să rămână aşa cum este.
– Nu e tentat să
plece?
– Al meu nu! Şi ei suferă, ne dorim cu toţii
ca Ministerul Sănătăţii să ne dea banii să terminăm reparaţiile la clinică, că
stăm de doi ani pe jumătate demolaţi. Reparaţiile se fac în cadrul Programului
de reabilitare a maternităţilor, care este blocat – şi nu doar la Cluj, ci şi
la Iaşi, Sibiu, Braşov. MS nu dă banii şi antreprenorii nu se înţeleg între ei.
M-am săturat de centralizarea transparentă. Dacă eram lăsat pe plan local, eram
gata demult. Ceea ce am reparat cu fondurile primite de la administraţie am
terminat demult. Reparaţia clinicii a început odată cu construcţia centrului de
cercetare. Centrul are 3.800 de metri pătraţi şi este aproape gata de dat în
funcţiune, în vreme ce clinica e demolată pe jumate.