Dr.
Gabriela Părpăuţă
este medic de familie în Solca din 2005. Imediat după rezidenţiat, s-a întors
în mica localitate din Suceava, unde copilărise, pentru a i se alătura mamei
sale, care lucrează aici de peste 45 de ani. Cu tot cu locuitorii dintr-un sat
vecin, cele două femei au în grijă aproximativ trei mii de pacienţi, din care
peste patru sute sunt neasiguraţi. De-a lungul timpului, au fost martorele
transformărilor definitorii prin care a trecut localitatea. Închiderea staţiunii
balneoclimaterice, declinul economiei locale, înjumătăţirea numărului de
locuitori din oraş, alături de îmbătrânirea populaţiei sunt schimbări care se
resimt şi în practica medicului de familie.
Planuri
sunt, să vedem şi ce bani om avea
– Care sunt problemele întâmpinate cel mai des
în activitatea profesională?
– În
primul rând, faptul că dispensarul e mai greu accesibil, se află pe deal, la ieşirea
din localitate. Şi cum mai este şi un sat fără medic, care ni se adresează tot
nouă, este destul de mare problema accesului. Oamenii ajung mai greu, trebuie
aduşi cu maşina, mai ales dacă sunt în vârstă. Vara mai trec pe la ei copiii
sau nepoţii şi îi aduc şi la medic. Noi acum facem o clădire nouă, vrem să
construim un alt cabinet, mai în centru, să fie oleacă mai accesibil, că se cam
plânge lumea. Trebuia să se ocupe primăria să facă, dar cum nu s-a ocupat, până
la urmă am zis că facem noi. Clădirea în care suntem acum e foarte veche, dar
primăria nu a vrut să o vândă. Iniţial au zis că o vând, apoi au zis că e
patrimoniu, că nu se vinde. Oricum, ca să o renovezi, trebuie foarte mulţi
bani. Şi-atunci soţul meu a zis că mai bine facem noi ceva de la zero. Poate o
să facem o mini-clinică, să aducem şi medici specialişti, să fie mai multe
cabinete, asta ar fi intenţia. Doar că e prea puţină populaţie aici. Ne
gândim însă că poate ar fi interesaţi şi cei din comunele din jur dacă aducem
nişte specialişti. Sunt planuri, dar om vedea şi în funcţie de banii pe care îi
vom avea. Tot în clădirea aceea am vrea să fie şi o farmacie. Avem o farmacie,
cam slab aprovizionată, iar oamenii se duc şi cumpără de prin împrejurimi.
– Vă
permite bugetul cabinetului să faceţi investiţii?
– Nu prea. Vă daţi seama, având liste mici,
nici veniturile noastre nu sunt prea mari. Clădirea o construim printr-un
credit bancar. Pentru aparatură, sperăm să putem accesa fonduri europene sau să
aplicăm la o sponsorizare din partea unei companii private. Acum ne documentăm,
să vedem ce soluţii există. Nu aş vrea să mai facem încă un credit. Mai sunt de
acoperit şi salariile... Avem o asistentă, am avut şi o femeie de serviciu, dar
s-a pensionat şi nu am mai angajat pe altcineva. Am zis că ne descurcăm noi.
Facem de toate.
– În
2004, staţiunea balneoclimaterică Solca a fost transformată în spital de boli
cronice, iar apoi, în 2011, spitalul a fost desfiinţat. Cum aţi perceput aceste
schimbări?
– Spitalul avea o secţie de tuberculoză şi
una de boli cronice. Cea de tuberculoză se închisese deja, iar în 2011 s-a
închis şi cea de boli cronice, pe care au transformat-o în cămin pentru
persoane vârstnice. Sincer, a fost un lucru bun, spitalul nu era foarte
eficient, mai mult se pierdeau banii, erau aceleaşi persoane internate. Sigur că
unii erau mulţumiţi într-un fel, că mai aveau un internist, un pneumolog, se
mai făcea câte ceva, chiar dacă nu existau dotările pentru ca lucrurile să fie
făcute cum trebuie. Acum, cel mai apropiat spital de noi este cel din Rădăuţi,
la 20 de kilometri. Au unitate de primiri urgenţe, mulţi specialişti. Asiguraţii
noştri, de regulă, acolo merg.
Ajung
la medic când nu mai pot să aştepte
– În
ultimii zece ani, populaţia oraşului s-a înjumătăţit şi a îmbătrânit. Cum s-au
reflectat aceste schimbări în activitatea dumneavoastră?
– Aşa e, la noi, tineretul e plecat, mai
mult sunt persoane vârstnice, cu pensii mici, cu posibilităţi mai reduse, cu
mai multe boli cronice. De multe ori, stau şi aşteaptă până ajung în nişte faze
grave, când e foarte greu să îi tratezi şi nici nu vor să meargă la spital.
Sunt bătrâni, singuri acasă, aşteaptă să vină copiii sau nepoţii, care îi mai
caută, îi mai duc la consultaţii. Aici preferă să îşi vadă de treburile
câmpului, de cosit, de arat. Ajung la medic când nu mai pot să aştepte. Când îi
aduc copiii, nici nu mai ştii de unde să începi, că au o grămadă de boli. Noi
avem pe liste pensionari, câţiva salariaţi şi copii. Cei mai mulţi au venituri
mici, mulţi pensionari au pensia minimă, de 350 de lei. Când le mai spui că
trebuie să îşi cumpere şi aia şi ailaltă, vai de noi, ne chinuim. Mai simplu e
să încercăm să le dăm ce e mai ieftin. Na, ce să faci? Sau când îi spui cuiva:
du-te că trebuie să îţi mai faci nu ştiu ce investigaţie! Nu se duce. Din
fericire, pentru analizele de sânge colaborăm cu un laborator de la Vatra
Dornei, care vine o dată pe săptămână şi recoltează sângele aici.
– În ce măsură se reflectă condiţiile scăzute
de trai în adaptarea stilului de viaţă la cerinţele unor afecţiuni cronice?
–
Destul de mult, vă daţi seama. Cum să le dau să urmeze o dietă specială, de
exemplu? E foarte greu. Ei mănâncă de multe ori ce pot, când pot, cum pot. Nu
pot urma un regim corect, cu veniturile astea mici. Din fericire, mişcare fac
cu toţii, cu mâncarea e mai greu. Şi de-aici pornesc multe. Lipsa banilor e o
problemă foarte gravă. Eu am prins alte vremuri când eram mică. Solca era
altfel, avea fabrică de bere, cooperativă de broderie, confecţii, covoare, un
spital foarte bine dotat, cu mulţi medici şi specialităţi. Cândva, aici se făceau
şi operaţii. Era o familie de chirurgi, venită din Bucureşti, făceau chirurgie
toracică. Era altceva. Acum toate s-au închis. După revoluţie, n-au mai rămas
decât şcoala, ocolul silvic, căminul de bătrâni, poliţia şi un centru de
plasament. Foarte puţine locuri de muncă. Şi acum toată lumea se plânge de
bani. Noroc că mai au prin gospodărie câte un animal. Altfel, dacă ar fi să
cumpere tot, nu cred că ar avea cu ce. De multe ori, mă întreb cum se descurcă,
mai ales că în multe cazuri niciunul nu are salariu.
Lista de neasiguraţi tot creşte
– Câţi
pacienţi neasiguraţi aveţi?
– Eu mă ocup de vreo două sute. Majoritatea
sunt tineri care au terminat liceul, plecaţi prin străinătate, la muncă. Apoi,
sunt cei care au ajuns la vârste de pensie şi, tot aşa, n-au plătit sau au plătit
un an, doi, cât au avut nevoie, cât au avut o problemă medicală. Lista de
neasiguraţi creşte de la lună la lună. Oamenii plătesc doar când au o boală,
când au nevoie de medic, dar în rest nu, pentru că nu au bani. Şi nu au din ce
câştiga bani. Şi mai sunt cei asiguraţi în străinătate, unde lucrează. Avem
foarte multe persoane tinere plecate. Cei care au terminat liceul au cam
plecat. Puţini rămân pe-aici, dar şi aceştia lucrează, de fapt, două-trei luni
pe an în Germania, este o firmă care îi duce, pe rând, acolo. Mai pleacă unul,
mai pleacă celălalt, aşa mai trece anul.
– Care
sunt principalele surse de informare pe care le folosiţi?
– Participăm la multe evenimente: simpozioane,
conferinţe, mese rotunde organizate pentru medicii de familie. Mergând acolo,
automat rămâi cu ceva, te concentrezi pe un subiect. Acasă, e mai greu să găseşti
timp. Citeşti printre picături, că mereu sunt şi alte treburi de făcut. Mai
citim prin reviste sau pe internet. Sunt abonată de multă vreme la ziarul „Viaţa
medicală“, m-am înscris şi în programul EMC.
– Cum
vă ajută participarea la acest program EMC?
– Este foarte util, mai aflăm noutăţi care
ne ajută în practică. Ziarul îl citeam oricum şi înainte şi ne-am bucurat mult
că a apărut şi programul ăsta. Mai aflăm noutăţi, învăţăm, că uneori nu mai reuşim
să citim şi alte reviste.