Newsflash
Interviuri

Istoria medicinii în context european

de Monica GEORGESCU - aug. 4 2017
Istoria medicinii în context european
     Asociația europeană pentru istoria medicinii și sănătății (EAHMH) este o structură academică internațională formată în 1989, cu sediul la Strasbourg. EAHMH patronează una dintre cele mai importante reviste de istoria medicinii – Medical History.
     Istoria medicinii și a sănătății constituie o temă ce ține în primul rând de înțelegerea realității unei societăți. Aceasta nu se rezumă la a enumera o serie de realizări medicale, ci este legată în aceeași măsură de oameni, dar și de instituții. EAHMH încearcă să evidențieze ideea de istorie socială a medicinii. Un subiect de interes este legat de felul în care apar instituțiile medicale, de-a lungul istoriei, și cum depind ele de politică, de războaie, de finanțe și de circuitul informațiilor științifice.
     Conferința bienală a EAHMH va avea loc anul acesta la București în perioada 30 august – 2 septembrie, cu tema: „Corpul politic – rolul statelor în istoria medicinii și a sănătății”. Din acest punct de vedere, se poate observa o diferență fundamentală între statele din vestul Europei și cele din est. Pentru Europa de Est, interesul istoricilor europeni ai medicinii de până acum a fost unul redus, parțial și din cauza dificultăților ce țin de bariera lingvistică sau de accesul la informații. Din acest motiv, conferința EAHMH de anul acesta marchează un moment special: este pentru prima dată când această manifestare științifică internațională este găzduită de o țară est-europeană.
    Prof. dr. Octavian Buda, președintele EAHMH, vicepreședintele Societății Române de Istoria Medicinii (SRIM) și șeful Disciplinei de istoria medicinii de la UMF „Carol Davila” București, ne-a vorbit despre semnificația evenimentului pe care îl organizează la Facultatea de Medicină din București și despre rolul istoriei medicinii românești în context european și global.

 

 

     – Care sunt principalele repere ale istoriei medicinii românești? Când au avut loc principalele schimbări de paradigmă?
     – Istoria medicinii românești începe să capete consistență odată cu parcurgerea unui anumit timp de la fondarea învățământului superior de medicină și farmacie. Dacă 1857 reprezintă momentul inițierii școlii naționale de medicină și farmacie a lui Carol Davila, interesant este că, la 20–30 de ani de la acest moment, profesorii medici ai facultății încep să aibă o conștiință a istoriei propriei lor instituții. Astfel, în 1869, această școală devine realmente Facultatea de Medicină, iar în jurul anilor 1880–1890 avem o generație a acestor fondatori formată în jurul lui Carol Davila și Nicolae Crețulescu și o generație de profesori universitari, unii dintre ei veniți pe filiera occidentală, cum este igienistul Iacob Felix, născut în Boemia, șeful direcției sanitare a orașului București. Aceștia încep să-i evoce pe predecesori, luând naștere în mod natural un efort de istorie medicală.

 

Primul congres internațional de istoria medicinii desfășurat la București

 

     – Când s-a început studiul propriu-zis al istoriei medicinii la București?
     – Istoria medicinii ca disciplină de sine stătătoare, la Facultatea de Medicină, este legată de perioada interbelică și de doctorul Gheorghe Z. Petrescu. El este cel care a inițiat la noi curricula de istoria medicinii. Gh. Z. Petrescu este fiul unui mare profesor de medicină, Zaharia Petrescu, care a inițiat terapeutica medicală. Interesant că, în 1929, la inițiativa doctorului Victor Gomoiu, ia ființă Societatea Română de Istoria Medicinii. Aceasta beneficiază de sufragiul unor profesori de talia lui Ion Cantacuzino sau Constantin Dimitrescu Severeanu, aflați în structura de conducere a societății. Evoluția acesteia este remarcabilă: la doar trei ani de la înființare, în 1932, are loc la București un congres al Societății internaționale de istoria medicinii. În planul manifestărilor cu reverberație internațională, primul mare eveniment este cel din 1932, inițiat de SRIM sub patronajul regelui Carol al II-lea. Instituțiile regelui se vor implica activ în promovarea acestui congres. Rezultatul este că, în 1936, Victor Gomoiu este ales președinte al Societății internaționale de istoria medicinii, ca o recunoaștere pentru efortul anterior. Ar mai trebui menționat un moment remarcabil în ceea ce privește organizarea acestui domeniu de preocupări academice. În 1919, Nicolae Iorga susține o conferință amplă cu titlul „Medici în trecutul românesc”. Lucrarea este importantă pentru că sistematizează în plan metodologic, ca rigoare științifică, cum trebuie abordată istoria medicinii.

 

     – Ce s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial?
     – Istoriografia medicală românească reușește să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial, autoritățile comuniste având nevoia să-și justifice oarecum – nu numai ideologic, dar și în planul unor realizări de ordin științific – „menirea”. Prin urmare, istoria medicinii nu a fost desființată, ea supraviețuind, cel puțin în cadrul Facultății de Medicină de la București, cu medici de talia lui Iuliu Ghelerter, Benone Duțescu (în prezent nonagenar), Mihai Neagu Basarab (actualmente directorul bibliotecii Institutului Român de la Freiburg) sau Nicolae Marcu (actualul președinte al SRIM). De asemenea, nu trebuie uitat că în România au mai existat personalități absolut remarcabile: la Cluj, Valeriu Bologa, unul din membrii marcanți (în perioada 1930–1940) ai unei mari academii internaționale de istoria științei (AIHS); la București, Gheorghe Brătescu, Gabriel Barbu și Nicolae Vătămanu, care au scris lucrări inedite de istoria medicinii. Iar în planul istoriei universale a medicinii, se detașează Radu Iftimovici, autorul unui recent și amplu tratat de istorie a medicinii. În 1991, el a obținut o recunoaștere remarcabilă pe plan internațional, premiul Kalinga al UNESCO, ce se acordă unei personalități recunoscute pe plan internațional cu rezultate remarcabile în domeniul popularizării și istoriei științei. La acel moment, Radu Iftimovici a fost primul est-european care a primit premiul, iar lista laureaților premiului Kalinga este impresionantă, jumătate dintre aceștia fiind laureați ai premiului Nobel. Vorbim deci despre savanți răsplătiți cu acest premiu pentru efortul de a populariza domeniul științei și de a oferi o literatură accesibilă unui public cultivat vizavi de temele largi ale medicinii. Konrad Lorenz a luat premiul Kalinga, la fel fizicianul Louis de Broglie, filosoful și matematicianul Bertrand Russel. Iată-l deci pe Iftimovici într-un grup de mare elită. Istoria medicinii românești are așadar personalități, mai mult sau mai puțin cunoscute. Se pune însă problema în ce măsură istoria medicinii românești poate fi prezentată în context internațional. Altfel spus: ce anume individualizează personalitățile românești pe plan internațional? O altă întrebare care nu e deloc lipsită de importanță vizavi de obiectivitatea unor criterii și a unei înțelegeri mai ample este legată de cum sunt percepuți savanții de origine română în universitățile occidentale în care au obținut rezultate apreciabile.

 

Istoria medicinii sub vremi

 

     – Ce rol a avut contextul socio-politic în istoria medicinii românești? Ce influență au avut anii de comunism?
      – Istoria medicinii românești în perioada comunistă a fost ideologizată. S-a urmărit evitarea clară a oricăror aspecte care puneau probleme autorităților din punct de vedere ideologic. De exemplu, Victor Gomoiu a fost deținut politic pentru simplul motiv că, pentru o perioadă foarte scurtă de timp, circa o săptămână, în 1940, a fost ministrul sănătății în timpul guvernării legionare. Bineînțeles că biografiile acestor personaje în perioada comunistă au fost clar cosmetizate. O bună parte din interacțiunile acestora cu societatea și cu instituțiile vremii a fost trecută sub tăcere. Mai mult, istoria medicinii din perioada comunistă are o deformare care se numește finalism (pe sorgintea filosofiei lui Hegel). Totul converge către societatea comunistă, care, într-o viziune utopică, asigura prosperitatea și egalitatea tuturor membrilor săi. Cărțile de istoria medicinii din anii ʼ60 și ʼ70 ni-l prezintă pe Victor Babeș sau pe Gheorghe Marinescu drept „comuniști” avant la lettre. Dorința lor de reformă socială a fost preluată și falsificată, manipulată de istoriografia comunistă.

 

     – Ce s-a întâmplat după Revoluție din punctul de vedere al istoriei medicinii?
     – În primul rând, relațiile internaționale au intrat pe un făgaș normal. În al doilea rând, s-au putut relua teme care din anumite puncte de vedere nu au putut fi abordate în perioada comunistă. De exemplu, problemele medicale ale Casei Regale – dr. Mihail Mihailide a publicat în acest sens. Au început să fie abordate anumite teme foarte complicate, aflate la intersecția dintre medicină și ideologie, de exemplu istoria mișcărilor eugenice. De asemenea, astăzi poți aborda, fără riscul de a fi cenzurat sau împiedicat, teme precum politica pronatalistă a regimului Ceaușescu. Drama avorturilor și natalitatea supralicitată cu orice preț – iată teme care în general sunt abordate prin colaborare interdisciplinară. Eu așa văd istoria medicinii și asta îi permite să aibă teme foarte interesante și foarte variate.

 

Istoria prezentului

 

     – Cum va fi documentată din punctul de vedere al istoriei medicinii perioada actuală? Puteți să anticipați ce se va scrie?
     – Că avem o mare latență în a implementa niște politici raționale, că, din păcate, la fel ca în secolul XIX, modernizarea nu este un mecanism sistemic, ci mai degrabă un mecanism de cârpeală. Modernizarea la noi merge pe principiul unei injecții – se injectează tehnologie și modernizare pe o zonă restrânsă, dar nu avem un mecanism bine pus la punct pe plan național, cum de exemplu au făcut englezii cu sistemul lor medical, NHS, prin care au asigurat accesul populației din întreaga țară la servicii medicale la un nivel foarte înalt. La noi există clinici foarte moderne, dar, în același timp, sunt și instituții lăsate într-un soi de inerție. Se va scrie despre inegalitatea sistemelor de asistență medicală, de faptul că în continuare centrele urbane sunt singurele care reușesc să strângă fonduri și tehnologie, iar lumea fuge de mediul rural. Din păcate, acesta nu a reușit să se dezvolte sau să se urbanizeze suficient de mult încât accesul la tehnologie să fie mai bine pus la punct.

 

     – Cine va fi considerat vinovat pentru acestea?
     – Nu poți să pui un vinovat. Eu cred că aceste latențe sunt vechi, ele se transmit din generație în generație și din faptul că România și Europa de Est nu sunt Vestul. Lumea occidentală funcționează după principii care au fost foarte bine puse la punct încă din secolele XV–XVI. Din păcate, noi avem o istorie distinctă de a lor. Renașterea, secolul luminilor, revoluția industrială... Să ne gândim doar la presă sau la presa medicală. Fondatorul presei în lumea occidentală este un francez pe nume Théophraste Renaudot, care a fost medic în jurul anului 1650. El face o gazetă prin care începe să transmită informații unui public cititor. Așa un demers în zona noastră nu ar fi putut exista. Nu tre­buie să demonetizăm situația noastră – chiar și pentru acea vreme, dar la un nivel foarte elitist, domnitori români precum Constantin Brâncoveanu primeau la București, la școlile domnești, toate revistele științifice ale vremii: „Journal des sçavans” a Academiei de Științe de la Paris sau „Philosophical Transaction” de la Royal Society din Londra. Numai că toate aceste materiale nu erau accesibile decât unui public restrâns.

 

     – Există interes din partea studenților pentru istoria medicinii?
     – Da. Cu condiția să-i provoci, în sensul bun al termenului, să-i faci să înțeleagă că este o disciplină intelectuală, că sunt lucruri foarte interesante vizavi de modul de gândire. Revoluțiile în istoria științei se produc de la evenimente aparent fără însemnătate, chiar anecdotice. Și este fascinant să vezi cum la un anumit moment cineva are o inspirație genială. De exemplu, Ambroise Paré, care a fost unul dintre supraviețuitorii masacrului de la Paris în care au fost uciși toți protestanții (Noaptea Sfântului Bartolomeu), a realizat că vasele de sânge pot fi ligaturate cu un fir de mătase pentru a opri sângerarea. Este vorba despre o descoperire de o simplitate colosală. Dar, până la acel moment, sângerările erau probleme medicale foarte greu de depășit. Măsurile medicale pentru a opri sângerările erau terifiante: de la cauterizare cu fier înroșit până la opărirea victimei cu ulei încins. Iată cum un om inventează o metodă genial de simplă, prin care revoluționează tehnicile chirurgicale de mai târziu. Cu acest stil de povești, studenții devin interesați. Și marea mea bucurie este că unii dintre ei abordează mai intensiv acest domeniu.

 

Corpul politic

 

     – Ați vorbit despre România în comparație cu țările occidentale. Este totuși pentru prima dată când conferința EAHMH se desfășoară într-o țară din Europa de Est. De ce a fost aleasă România?
     – În primul rând, pentru că există o sinceră dorință a cercetătorilor occidentali de a înțelege și a explora mai bine aceste zone de istorie europeană care sunt mai greu de abordat. Europa de Est pune o serie de probleme cu care cercetătorul occidental nu este foarte bine aclimatizat. În primul rând, mă refer la bariera lingvistică – pentru fiecare din popoarele și culturile zonei există o istorie locală pe care trebuie în primul rând să o traduci. Acesta este un demers foarte greu de făcut, care necesită o pregătire suplimentară. În al doilea rând, Europa de Est a fost influențată de niște puteri care au avut un discurs istoric diferit, dacă nu chiar antioccidental. Se pot reconstitui astfel de momente în istoria Rusiei sau a Imperiului Otoman. Este interesant cum aceste structuri influențează mersul local și cum reușim noi, Țările Române, să avem o identitate de sine stătătoare. Apoi, cum se diminuează influența Imperiului Otoman și cum noi ne luptăm să intrăm sub influență occidentală foarte repede, mergând și pe această filiație francofilă foarte accentuată. Și, legat de istoria Facultății de Medicină, este interesant de observat felul în care oameni veniți din Occident încearcă să revoluționeze instituțional anumite lucruri care merg foarte lent sau sunt absente la noi în țară.

 

     – Ce reprezintă „The body politic” – corpul politic?
     – „The body politic” încearcă să explice și să pună mai bine la punct interacțiunea dintre societate, istorie și legislație. Imaginea conferinței noastre exemplifică poate cel mai bine acest concept: aceasta îl înfățișează pe Carol I al Angliei, care apare pe pagina de gardă a „Leviathanului” lui Thomas Hobbes. Imaginea indică faptul că suveranul este suma locuitorilor lui. Pentru istoria modernă, asta înseamnă că societatea este formată din indivizi, că ea este ierarhizată – are un monarh – iar între societate ca principiu, ca instituție, și indivizi trebuie să existe un fel de contract. Trăiesc în acest stat ca cetățean al său, dar am obligații, trebuie să muncesc. Iar societatea, la rândul ei, prin instituțiile sale, trebuie să-mi ofere mie niște servicii, printre care și serviciile de sănătate. În Anglia modernă, a secolului XVII, apare ideea sănătății ca serviciu pe care o societate organizată trebuie să-l ofere cetățenilor săi. Iar decapitarea regelui Carol I a arătat că instituțiile nu trebuie tratate ca entități absolute. Dacă instituția unui monarh a putut fi scoasă din circuit la un moment dat, asta înseamnă că trebuie să existe în permanență un joc între rolul individului în societate și îndatoririle societății față de cetățenii săi, inclusiv în domeniul serviciilor sanitare.

 

O conferință cu urmări

 

     – Ce va cuprinde programul conferinței?
     – Tematica este variată, dar există o serie de aspecte mai ample care se relevă. Ideea de sănătate și de cetățenie; femeia și sănătatea – inclusiv aspecte legate de politicile pronataliste și relația lor cu Războiul Rece; industria, asistența medicală și sănătatea; medicina modernă (în spațiul occidental, asta înseamnă secolele XVII–XVIII); medicină, stat și democrație; biopolitica preventivă – instituții, infecții, problema vaccinării; avortul și problemele morale; relația dintre psihiatrie și societate – mai ales că psihiatria a avut dintotdeauna un statut mai special, caracterizarea bolilor psihice fiind definitorie pentru o societate. Un alt subiect important al conferinței este legat de reformele în țările sud-est europene, dar ce este interesant este că în categoria acestor țări intră nu doar România, ci și Spania, Italia sau Grecia. Europa de Est este un concept care s-a impus după al Doilea Război Mondial, în clipa în care Uniunea Sovietică și-a ales vasalii. Înainte de acest moment, nu a existat demarcarea Europei de Est. Ar fi deci interesant de văzut cum gândeau medicii perioadei respective vizavi de aceasta temă.

 

     – Care vor fi invitații speciali de la acest eveniment?
     – Invitații sunt personalități recunoscute în domeniu, nume de referință. Sunt oameni care au scris cărți, care s-au specializat pe un anumit domeniu al istoriei medicinii, sau doctoranzi veniți din spațiul occidental. Există o tradiție a EAHMH la aceste manifestări: se aleg patru lectori speciali. Fiecare dintre aceștia oferă o prezentare specială în care arată stadiul cel mai nou într-un anumit domeniu. Îmi face plăcere să spun că unul din aceștia este prof. univ. Mircea Dumitru, rectorul Universității din București, istoric al științei și filosof, care prin prezența lui dă o notă de deschidere interdisciplinară, putând oferi o perspectivă umanistă asupra felului în care se dezvoltă o știință precum medicina. Ceilalți keynote speakers ai conferinței sunt: Harry Oosterhuis, de la Universitatea din Maastricht, Roberta Bivins, de la Universitatea Warwick, și Constantin Goschler, de la Universitatea Humboldt din Berlin.

 

     – Ce alte momente din cadrul conferinței EAHMH ar mai trebui semnalate?
     – EAHMH premiază cea mai bună carte publicată în ultimii doi ani în acest domeniu. Și, ca dovadă că există dorința de a nu rămâne cantonați în istoria anglo-americană, anul acesta cartea care va primi premiul aparține unui cercetător din Canada, Christian Berco, care a scris despre bolile venerice la Toledo în perioada barocă. El a studiat arhivele acelor vremuri, descoperind tratamentele administrate, dar și ce se întâmpla cu pacienții după externare. Subliniez că istoria medicinii este un domeniu ce ține de înțelegerea realității unei societăți și a felului în care noi existăm pe plan european. Un lucru este cert, în aceste studii, Europa de Est este prezentă. Dar trebuie spus că în primul rând ies în evidență studii făcute în Polonia, Cehia, Croația. Bulgaria și România sunt ceva mai în spate, pentru că au fost mai puternic influențate de zona orientală. Din acest motiv, dorința mea cea mai mare este ca această conferință să nu rămână fără urmări. Pe de o parte, îmi doresc să arate participanților din România care este nivelul la care se face istoria medicinii în Occident. Pe de altă parte, să încercăm să determinăm un interes mai mare din partea cercetătorilor occidentali pentru aceste zone din Europa de Est. Și ar fi benefic, pentru că ei vin cu o metodologie și cu un mod mai organizat de a lucra decât noi.

 

Limba științifică înțeleasă de toți

 

     – Cum încercați să captați atenția cercetătorilor occidentali asupra României? Ce subiecte veți aborda în prezentările dumneavoastră din cadrul conferinței?
     – Voi încerca să dau o explicație asupra motivului pentru care o anumită personalitate venită din România este recunoscută pe plan internațional. Și care este destinul acelei persoane, care capătă o recunoaștere internațională, atunci când revine pe plan local. Există două tipuri de destine: al celor care au plecat în Occident și nu s-au mai întors, rămânând acolo până la sfârșitul vieții, profund legați de știința occidentală – și aici dau două exemple cât se poate de cunoscute, George Emil Palade și Constantin Levaditi, e remarcabil să realizezi că aceștia au colaborat în mod direct cu marile personalități ale istoriei medicinii occidentale; sunt și români care reușesc să capete o anumită notorietate pe plan internațional, cum au fost Victor Babeș, Gheorghe Marinescu sau Thoma Ionescu, și care se întorc în România. În acel moment, destinul lor se schimbă în mod inevitabil. Ei rămân legați de profesorii și de personalitățile cu care au lucrat în Occident, dar, în clipa în care ajung în România, au alte probleme de rezolvat, probleme instituționale: de exemplu, să pună la punct un institut de anatomie, de chirurgie. Sunt lucruri impresionante, dar pentru noi. Cei din Occident le admiră, dar trebuie discutat în ce măsură acel efort de modernizare instituțională are o notorietate internațională. Dintr-o dată, deci, alegând să revină în țara natală, ei devin legați de niște aspecte locale, regionale.

 

     – Ce legătură există între notorietatea națională și cea internațională? Pentru că notorietatea națională a unui personaj poate sa nu spună nimic unui cercetător occidental.
     – Fără a fi critic, aș da exemplul lui Carol Davila, care nu le spune aproape nimic occidentalilor. Pentru că el nu este legat de niște descoperiri sau cercetări originale. Din acest punct de vedere, Thoma Ionescu sau Constantin Levaditi sunt incomparabil mai recunoscuți. Carol Davila a fost un excelent organizator, el a pus la punct o instituție. Dar nu este un descoperitor în cercetarea fundamentală. Și atunci, noi suntem impresionați de personalitatea lui, dar un occidental mai puțin. El a venit cu o cultură și o educație occidentală și a introdus un mecanism de funcționare a învățământului care a putut fi înțeles de occidentali. Ideea este ca noi să facem o traducere conceptuală. Adică să înțelegem care sunt standardele intelectuale cu care funcționează temele de istoria medicinii din Occident. Iar noi, la rândul nostru, să ne facem cunoscuți pe o limbă științifică pe care ei să o înțeleagă. Pentru că facem adesea greșeala să vorbim din punct de vedere istoric despre lucruri care nouă ni se par arhicunoscute sau relevante și care unui occidental nu-i spun nimic, pentru că el a studiat o altă istorie. Mai întâi trebuie să ne facem cunoscuți, apoi să comunicăm într-un anumit fel, care să ne ajute să existăm într-o zonă de preocupări comune. Dacă va crește interesul pentru aceste teme, conferința nu va fi o simplă declarație de bună intenție a unei asociații care va continua ulterior să-și facă manifestările și activitățile în țări occidentale. De altfel, următoarea conferință va avea loc la Birmingham, în 2019. După Lisabona, Köln și București, EAHMH se duce înapoi în Anglia. Faptul că suntem pe această listă ne onorează.

 

 

  

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe