Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  Interviuri

Ioanel Sinescu: „A fi medic înseamnă a fi student toată viața”

Viața Medicală
Dorin CHIOȚEA vineri, 7 decembrie 2018

Pasiune, muncă, perseverenţă. O viaţă contracronometru, într-un univers în care lupta cu secundele se întinde pe teatrul de operaţii clinice şi care se prelungeşte apoi spre cercetarea ştiinţifică medicală, pornind spre o altă dimensiune complementară, cea academică.

Medic, preşedinte al Asociaţiei Române de Urologie, membru titular al Academiei Române şi Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti sau, mai simplu, profesorul Ioanel Sinescu.

VM 49, p.8-9 -1
FOTO: Dorin Chioţea

 

Vă este prietenă ideea de comprimare a timpului?
Dacă nu am fi dependenţi de tehnologia modernă şi, contextual, mă refer la telefonia mobilă, cred că aş resimţi mai puţin insuficienţa celor 24 de ore. Cred că există o relaţie bulemică între mine şi timp, dar şi invers, iar cele câteva sute de apeluri telefonice pe care le primesc zilnic nu fac altceva decât să întărească această idee.
Răspundeţi oricărui apel telefonic?
Am dezvoltat încă din tinereţe o relaţie specială cu telefonul, în acea perioadă sub forma unui aparat fix, într-un moment în care m-a făcut să înţeleg pentru totdeauna importanţa unui apel atunci când se impune o urgenţă. Am înţeles cât poate fi de grav atunci când la celălalt capăt al firului nu se află nimeni. Astăzi, dacă mă aflu în imposibilitatea de a da curs unei convorbiri telefonice, în cel mai scurt timp apelez fiecare număr, cunoscut sau necunoscut. De fiecare dată planează ideea unei urgenţe, de cele mai multe ori de ordin medical.
Sunteţi în agenda telefonică a mii de oameni pentru că aveţi şi o carte de vizită impresionantă. Care este începutul unei cariere de succes?
Succesul îl poţi vedea doar prin ochii oamenilor, în cazul meu al pacienţilor, al colegilor şi al studenţilor, dar şi prin realizările lor, pentru care ai aşezat în timp o parte din tine. În plus, succesul se poate defini prin bucuria şi căldura din sânul familiei fiecăruia dintre noi, pentru că pe cadranul vieţii se dă în fiecare zi ora exactă. Cred că, într-un fel, aşa a început şi cariera mea profesională.
Mai exact, unde aţi început să descoperiţi tainele învăţăturii?
La 20 de kilometri distanţă de Iaşi, la Movileni, apoi am ales să-mi continui studiile la Liceul Nr. 3, (Liceul „C. Negruzzi”- Liceu Internat) din renumita citadelă a Moldovei, pentru ca ulterior, după primul an din ciclul preuniversitar, să schimb macazul către Liceul Militar „Ştefan Cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc. Pe atunci îmi doream o carieră în aviaţie, iar oportunitatea intrării într-un astfel de liceu îmi conferea o şansă în plus în ceea ce se poate numi astăzi o carieră ratată sau, mai bine zis, abandonată. Chiar dacă aspiraţiile adolescentului Sinescu erau mult mai înalte şi tindeau spre o trimitere a acestuia în Cosmos, visând să ajungă astronaut.
Şi v-aţi găsit un loc în universul medicinei...
Cred că universul celular al organismului uman este la fel de fascinant şi cred că încă păstrează multe secrete, chiar dacă medicina modernă a decriptat multiple galaxii celulare. Pot spune că organismul uman, în ansamblul său, este o constelaţie a divinităţii, ceea ce ne obligă să ne protejăm fiecare celulă ca pe o stea a miracolului vieţii. Din păcate uităm prea des acest lucru, fiind loviţi frecvent de asteroizii cotidianului.
Ce v-a determinat să renunţaţi la o viaţă cazonă şi la o carieră militară?
Contextul politic al anului 1970, în care se luase decizia ca toţi absolvenţii liceelor militare să urmeze obligatoriu cursurile şcolilor de ofiţeri pentru a consolida forţele Armatei Române. Astfel, pasiunea mea pentru astronomie nu se mai putea materializa în atingerea altor planete, iar acest deziderat devenea o utopie. Îmi amintesc că eram în ultimul an la Liceul Militar, în vacanţa de iarnă, când am luat decizia de a mă îndrepta spre medicină. Pentru a-mi îndeplini noul vis a trebuit să mă confrunt cu o serie de obstacole, impuse pe de o parte de rigorile militare, în contextul politic al vremii, iar pe de altă parte de amprenta pe care o lăsa abandonarea carierei de ofiţer chiar de către viitorul şef de promoţie al liceului de profil din care făceam parte.
Care a fost secretul reuşitei de această dată?
Tenacitatea de a face ceea ce crezi că te defineşte în cea mai mare măsură. Cred că fiecare dintre noi îşi doreşte să creeze un echilibru între a primi şi a oferi din punctul de vedere al cunoaşterii, iar medicina, în tot ansamblul ei, reuşeşte să amplifice această stare, tinzând să creeze un echilibru perfect. Această formă de guvernare a propriei vieţi cred că a reprezentat şi atunci cheia ieşirii dintr-o situaţie delicată, reuşind să conving decidenţii că voi putea fi mult mai util societăţii din poziţia de medic. Drept pentru care am fost ridicat la gradul de soldat şi trimis în stagiul militar în cadrul batalionului de transmisiuni speciale din Bucureşti. În acel an am ratat examenul de admitere la medicină care, pentru un număr de ani, din acea perioadă, a avut data fixată pe 10 iulie.
Apoi...
În luna mai a anului 1971, am primit îngăduinţa şi aprobarea comandantului unităţii militare să mă pot prezenta la examenul de admitere în Facultatea de Medicină Militară. Am plecat soldat şi m-am întors student.


Dar aţi abandonat şi cariera de medic militar, chiar dacă şi aici aţi terminat în poziţia de şef de promoţie, îndreptându-vă către medicina civilă, unde aţi performat, iar astăzi sunteţi Rectorul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti.
Am încercat să investesc în mine toată viaţa și cred că am avut şi un dram de noroc. Eram student în anul șase și intern prin concurs. Pentru a deveni medic intern, concursul era foarte dur, fiind repartizate câte 15 locuri pentru Chirurgie și Medicină Internă, plus 10 locuri pentru Medicină de Laborator. Ca intern nu mai erai repartizat cine știe pe unde după terminarea facultăţii, aveai și salariu încă doi ani după licenţă. Am fost promoţia 1977, pe 30 noiembrie 1979 am terminat Internatul în grupa specialităţilor chirurgicale. Eram de gardă la Spitalul Militar și, la un moment dat, un ortoped civil, Șoni Fulop, mi-a spus, în creierii nopţii, că nu sunt făcut pentru medicină militară. Anterior, generalul Niculescu, ortoped de mare renume, îmi propusese să merg la Bordeaux pentru a face un stagiu de chirurgie ortopedică sub microscop. O asemenea propunere era de nerefuzat, dar i-am spus, senin, că eu nu vreau Ortopedie. Doream să intru și în învăţământ ca asistent stagiar, deci trebuia să ies din Armată.

VM 49, p.8-9 -2
Într-un loc încărcat de semnificaţii - Rectoratul UMF „Carol Davila” - am întâlnit un român modest, onest și primitor, dar mai ales bogat în lucrări excelente. Ioanel Sinescu, unul dintre cei mai puternici oameni din medicină, ne-a fost gazdă primitoare timp de două ore.

V-a fost ușor?
Nu foarte ușor, dar am fost ajutat de diverse persoane în poziţie de decizie care au înţeles corect demersurile mele și poate... au și crezut în mine!
Care sunt primele amintiri ca civil?
M-am prezentat la Rectorul UMF, unde era în funcţie actualul academician Leonida Gherasim. Dânsul m-a sfătuit să merg la profesorul Eugeniu Proca. Urma să se facă în curând transplant renal în București și la dânsul era clinica, la Fundeni, în plin câmp. Profesorul Eugen Proca era și ministrul Sănătăţii, fusese și rector.
Cum aţi luat concursul?
Comisia de concurs era condusă de reputatul profesor de chirurgie Ion Juvara, „spaima” oricărui medic. Era de o duritate fenomenală, pe măsura știinţei pe care o stăpânea impecabil. Dascăl și medic genial. Nu accepta nicio ezitare, oricât de mică și de nevinovată. Tremurai și încremeneai, la propriu, când ajungeai în faţa dânsului. Fusese coleg de promoţie cu George Emil Palade, laureatul Premiului Nobel, şi este cunoscut faptul că au rămas prieteni apropiaţi.
Tânărul aspirant, faţă cu un titan...
Din fericire eram bine pregătit, pentru că înainte, sacrificând mult timp, asistasem la multe examene susţinute în comisiile profesorilor Dan Setlacec și Ion Juvara. Ţin minte examenul oral de parcă a fost ieri, discuţie liberă. Erau întrebări pentru medicii primari şi am reuşit să dau răspunsuri impecabile. În final și-a amintit că sunt cel care îl urmărea ca o umbră. Am intrat asistent stagiar la profesorul Proca pe 3 ianuarie 1980. Toţi cei din jur îmi atribuiau, de altfel în mod absolut eronat, aşa-zise pile sau relaţii...
Aveţi un mentor?
Profesorul Marian Ciurel, cu care am făcut sute de gărzi la Spitalul Floreasca. Avea o gestică elegantă, îi ieșeau operaţiile impecabil. Dornic să te înveţe, te inspira în orice secundă. Modest, neostentativ și mereu calm. Elevat, cult și civilizat.
Câţi discipoli aveţi azi?
Cred că îi putem numi mai degrabă colegi. Echipa pe care o conduc la spitalul Fundeni este formată din 20 de membri: 16 sunt din UMF, 4 conferenţiari, 3 șefi de lucrări, restul asistenţi. La aceştia putem adăuga şi 25 de rezidenţi.
Ce înseamnă clinica dvs.?
200 de paturi, un bloc operator cu 10 săli, o secţie de reanimare cu 33 de paturi, un departament de transplant care numără 34 de paturi, separat de chirurgia urologică. Acolo se efectuează peste 40 de operaţii pe zi. Pe drept cuvânt o putem numi cea mai mare clinică de profil din Europa.
Care sunt condiţiile elementare ale profesionalismului?
Prima condiţie este dată de un mare minus, de o mare lipsă, cea a timpului liber. Dacă acesta există, e un privilegiu enorm și întâmplător, pentru că un om poate fi bolnav în fiecare moment. Medicina reprezintă concomitent şi un sacrificiu total. A fi medic înseamnă a fi student toată viaţa. Dacă ești și cadru didactic, ești superstudent, pentru că tinerii te verifică mereu. Orice ezitare îţi este observată, orice virgulă lăsată neterminată e analizată. Înainte de a şti sau de a cunoaşte este necesar să ne canalizăm toate energiile spre a învăţa, iar acest deziderat a fost dintotdeauna punctul de plecare spre infinitul cunoaşterii în medicină, despre care avocatul şi filosoful Petre Ţuţea spunea că „este arta vindecării, care teoretic nu are nicio limită”.
Cum sunt studenţii de azi?
Extrem de inteligenţi. Unii dintre consacraţi îi văd drept naivi, ceea ce nu este deloc adevărat. După primele fraze te cataloghează drept cine și ce ești, cam pe unde te afli... Apoi intră în amănunte psihologice și ale structurii profesionale.
O operaţie de care vă amintiţi?
Prima, sub microscop, în 1985, a fost extraordinară, chiar după revenirea mea dintr-un stagiu de pregătire în SUA. Făcusem înainte sute de operaţii pe șobolan intervenind pe vase cu diametru de 0,1 mm. Dacă le așezi cap la cap, trebuia să fixezi anastomoza cu nouă fire pe circumferinţa fiecărui capăt de vas.
Ce mână, ce creier îţi trebuie pentru așa ceva?
Sunt reguli clare, fixe. Trebuie să le înveţi, să exersezi. Te salvează doar repetiţia, tenacitatea şi dăruirea.
Vine ceva prolific şi eficient din urmă?
România are resurse enorme. Stilul nostru este mai mult decât condamnabil, privim tinerii de deasupra, la modul general. Această ţară a avut momente de performanţă de prim-plan în medicina mondială, inclusiv în perioada comunistă. Avem clinici, chiar acum, cel puţin la fel de performante ca în Vest.
Dacă România ar fi o femeie...
E foarte frumoasă, dar nu se poate îngriji. Este nevoită să trăiască în sărăcie profundă și să drămuiască fiecare bănuţ pentru a supravieţui până a doua zi.
Sunteţi bogat?
Nu. Sunt fericit cu ce am, nu-mi doresc mai mult. Dacă îmi doream, făceam altceva.
Cum arată eșecul pentru un om de succes ca dvs.?
Dezastru. Sunt un om de echipă, nu cred în dictatura celui puternic. Orice lucru care nu iese impecabil e un eșec, nu contează din cauza cui nu se atinge performanţa.
Ce este de neiertat în medicină?
Să nu dai atenţie celui mai mic semn relatat de pacient. Chiar și acum, cu metodele moderne de investigaţie, anamneza e vitală.
Ce face diferenţa între un medic bun și unul banal?
Plăcerea, curiozitatea. Să integrezi metodic fiecare semn și simptom, pentru că sunt foarte clare și foarte bine așezate. Ca să le știi, îţi trebuie alfabetul la care trebuie să adaugi pasiunea.
Mai are enigme rinichiul pentru dvs.?
Bineînţeles. În medicină, niciodată nu știi totul. Oricând se poate întâmpla ceva ce n-ai întâlnit vreodată.
Există noul Ioanel Sinescu?
Sunt vreo cinci-șase. Dacă aș avea o problemă urologică, m-aș lăsa operat liniștit de unul dintre ei. Urologia e mai bună în România decât oriunde, știu ce vorbesc, iar asta nu pentru că sunt eu cine sunt.
Rezidenţii se plâng că există puţin mentorat la noi. Că foarte puţini profesori te învaţă ceva...
E posibil să aibă dreptate, dar așa ceva nu există la Fundeni. Aici participă toţi, se creează o echipă chiar din primul moment, de la internarea pacientului în spital, apoi exerciţiul se repetă și la controalele postexternare etc.
Sunteţi renumit printre bolnavi că-i vedeţi pe toţi cei care sunt la ușă...
Majoritatea vin de la sute de kilometri să îi consult, au dormit în trenuri îmbrăţişând poate o ultimă speranţă. Fie că sunt bogaţi sau săraci, demnitari sau oameni simpli, nu concep să nu am timp pentru toţi. E motivul pentru care și dvs. m-aţi așteptat la Rectorat.
Vă frustrează plecările masive din sistem ale medicilor?
Firește. Dar nu pot să dau sfaturi absolute aici. Au venit destui la mine să-mi ceară părerea, îi ajut să analizeze. Decizia trebuie să fie personală.
Sunteţi bunic. Mergeţi prin parc cu nepoţelul?
Da. Nu foarte des, dar mai găsesc timp.
Ce e viaţa?
Un dar pe care nu știm să-l preţuim. O luptă continuă în care trebuie să știi că nu vei câștiga de fiecare dată; iar când ai pierdut, trebuie să ai argumente absolut obiective că nu la tine e cauza eșecului.
Cum aţi vrea să-și amintească oamenii de dvs.?
Așa cum sunt. La spital îi aduce suferinţa, iar la finalul fiecărei zile eu sunt fericit dacă am putut să-i ajut.
Ce își datorează oamenii unii altora?
Respect şi recunoștinţă. Oricine din jurul tău are un rol, mai bun sau mai puţin bun...
Când scăpăm de „las, că merge și-așa”?
N-am motive de optimism aici. Cel mai mare autoreproș e că n-am avut vreodată credinţa că treburile vor merge așa rău în România. N-am crezut că o ţară cu atâtea resurse poate ajunge ca acum. Românul ar trebui să fie mereu în competiţie cu el însuși. Faptul că ai luat un concurs și 50 de ani nu te poate schimba nimeni, că nu te mai evaluează nimeni, nu e tocmai în regulă!
Dacă aţi mai avea zece minute de trăit, cum le-aţi petrece?
Aș reflecta la ce nu am făcut bine în existenţa mea.
Dacă ar fi să luaţi totul de la început...
Aș rămâne tot în ţară şi aș fi mai analitic, mai profund.
Ce e deasupra doctorului?
În afară de echipa ta, doar Dumnezeu!
Ce e o echipă?
Un grup de oameni competenţi care lucrează în același sens, oferindu-și încredere. Nu există invidii, gelozii, ci doar controversă obiectivă și reală, din când în când.
Aţi cunoscut resemnarea?
Da, doar pe chestiuni administrative. Am atins paroxismul acesta de câteva ori, negăsind simplă înţelegere în jur.
Ce vă scoate din sărite?
Nonactivitatea și nepăsarea. Dacă nu vrei nimic, n-ai unde să ajungi.
Ce e fericirea?
O himeră. Suntem foarte diferiţi și o înţelegem diferit. Fericirea pură rămâne însă un ideal, iar imposibilitatea noastră de a atinge puritatea fericirii este dată de faptul că suntem totuşi impuri.
Cum faceţi trecerea de la omul simplu la elite?
Toţi sunt la fel. Fiecare are o boală și trebuie rezolvată. Dacă un VIP vine ultimul, nu poate să fie primul, exceptând urgenţele.
Decupaţi trei cadre din filmul vieţii dvs.
Formarea, până la finalul facultăţii. Apoi împlinirea profesională până când simţi că poţi să stăpânești specialitatea. Și, nu în ultimul rând, etapa de familie, în care am avut împliniri maxime; mă întreb dacă iau notă de trecere!?
Când v-aţi luat ultima dată soţia de mână la o plimbare în parc?
În august am găsit acest răgaz, suntem de 40 de ani împreună. Am oferit puţin timp familiei, dar foarte mult timp profesiei. Parcul e important pentru noi, am mers cu Matei, nepoţelul meu, chiar săptămâna trecută.
Ce fel de tată aţi fost?
Cred că unul mai mult decât exigent. Sunt convins că doar fiica mea ar putea răspunde la această întrebare, chiar dacă un răspuns, sută la sută obiectiv, va sta ascuns în interiorul ei toată viaţa.
Caracterizaţi-vă într-un singur cuvânt!
Perseverent.
Ce nu se știe despre dvs.?
Nu cred că nu se poate afla orice despre un om.

 

Etichete: acad.prof. dr. Ioanel Sinescu

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.