Interviu cu acad. Ioanel Sinescu
– Începutul unui nou an universitar este un bun moment de bilanţ. Ce a
realizat Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ în mandatul dv.
de până acum? Au trecut deja trei semestre de când aţi fost ales rector.
– Aş începe prin a spune că suntem pe direcţia
bună şi că universitatea a progresat.
– Cum definiţi acest progres?
– Noţiuni noi, introducerea de metode
moderne, eficace, în educaţia studenţilor, implicarea directă şi responsabilă a
rezidenţilor în actul medical, sub supraveghere, în aşa fel încât promoţiile de
absolvenţi, promoţiile de rezidenţi din toate specialităţile, doctoranzii
universităţii noastre au, cred eu, destule motive pentru a fi mulţumiţi de pregătirea
pe care o primesc la „Carol Davila“, de nivelul la care ajung să practice
medicina după ce devin specialişti şi de nivelul cursurilor postuniversitare pe
care le oferim. Activitatea este complexă, este o universitate foarte mare.
Avem 19.000 de studenţi, incluzând aici studenţii, rezidenţii, doctoranzii şi
participanţii la cursurile de perfecţionare. Suntem angrenaţi pe toate
fronturile şi în toate domeniile de specializare medicală, prin facultăţile
noastre. Celor trei facultăţi cu tradiţie li s-a adăugat, în mandatul meu de
rector, o a patra, Facultatea de Moaşe şi Asistenţă Medicală.
– Această nouă facultate este acreditată?
– Deocamdată este autorizată de ARACIS (Agenţia
Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior, n.n.) iar acreditarea
se va decide anul viitor. Anterior, specializarea era disponibilă în cadrul
Facultăţii de Medicină. Dintre universităţile din ţară, doar la Bucureşti şi la
Craiova s-au înfiinţat facultăţi cu acest profil, dar se vor înfiinţa şi la
alte universităţi de medicină şi farmacie. Anul acesta, la examenul de
admitere, am înregistrat o afluenţă importantă de candidaţi, la specializările
oferite de această nouă facultate. Probabil că interesul va creşte, având în
vedere că practica europeană, la acest nivel, este permisă numai în urma
dobândirii licenţei la o universitate de profil.
Institutul
de cercetare de la „Carol Davila“
– Să revenim la realizările din mandatul dv. de rector.
– Activitatea de cercetare a fost
impulsionată şi suntem pe punctul de a înfiinţa – cred că vom reuşi acest lucru
anul viitor – un institut de cercetare în cadrul UMF „Carol Davila“, cu bani
europeni.
– Vorbim de o structură organizatorică sau de o infrastructură dedicată
cercetării?
– De amândouă, cu o practică
interdisciplinară integrată, în care să se regăsească toţi cei care pot face
cercetare ştiinţifică. Aceasta este, de fapt, o obligaţie pentru toate cadrele
didactice. La momentul actual, cercetarea monodisciplinară nu mai poate câştiga
suficientă profunzime încât să convingă. Este nevoie de cercetare
interdisciplinară, aprofundată, până la celulă şi, în interiorul celulei, până
la genom.
– Şi în momentul de faţă există departamente şi clinici cu dotări pentru
cercetare, dar acestea sunt disparate. Institutul pe care doriţi să îl înfiinţaţi
poate crea o infrastructură comună?
– Aceasta este dorinţa noastră, urmărim ca
activitatea de cercetare să fie integrată în cadrul acestei structuri,
coordonată de prorectorul cu coordonarea ştiinţifică.
– Profesorul Dragoş Vinereanu?
– Da, iar în această structură ar urma să se
regăsească vârfurile cercetării ştiinţifice din universitatea noastră,
antrenând în cercetare studenţii, tinerele cadre didactice şi categoria specială
de medici-cercetători, care vor funcţiona, sper, începând de anul viitor, în
număr tot mai mare. O universitate trebuie să aibă un segment important de
activitate dedicat cercetării ştiinţifice de vârf.
– Apropo de implicarea studenţilor, după ştiinţa mea sunt foarte puţine
structuri existente în universitatea pe care o conduceţi, care facilitează
implicarea studenţilor în cercetare. Ar fi grupul de neuroştiinţe, grupul
studenţilor cu activitate ştiinţifică – SOMS... Mai sunt altele?
– Societatea Studenţească de Chirurgie şi,
evident, fiecare clinică sau departament, în funcţie de facilităţile dezvoltate
până acum, prin ceea ce poate oferi tinerilor înscrişi la studii de licenţă,
atrage studenţii interesaţi de un domeniu sau altul.
– Dar nu sunt structuri organizate, bine definite în acest scop.
– Este, dacă vreţi, oferta pe care cadrele
didactice o fac studenţilor în stagii.
– Mă gândesc că ar fi util, pe site-ul universităţii, de pildă, să
existe o secţiune dedicată cercetării, în care să fie enumerate toate
colectivele care primesc studenţi pentru cercetare. Tinerii ar şti ce pot
alege.
– Există informaţiile, dar într-o altă formă.
Organizăm o sesiune de granturi pentru cadrele didactice – anul trecut au fost
25 de câştigători de granturi, de câte 5.000 de euro fiecare, fonduri puse la
dispoziţie de universitate. Aceasta este o altă noutate, pe care noi am
promovat-o în acest mandat. Anul acesta vom oferi 30 de astfel de granturi, pentru
tinerele cadre didactice angrenate în cercetare.
Relaţii academice
– Condiţionaţi acordarea granturilor de
publicarea rezultatelor?
–
Obligatoriu, aceste granturi trebuie să aibă o finalitate: două publicaţii ştiinţifice
şi susţinerea rezultatelor, la finalul celor doi ani de studiu. Astfel,
revenind la ideea anterioară, studenţii medicinişti şi tinerele cadre didactice
de la „Carol Davila“, mai ales cele cu vocaţie de cercetare, au uşi deschise către
performanţă.
– Vă întrebam de publicare din perspectiva
înfiinţării institutului de cercetare.
–
Acesta ar fi scopul lui. Publicaţiile de vârf din universitate apar, în
prezent, doar în măsura în care un cadru didactic este interesat şi practică o
specialitate aprofundată, în care s-a consacrat. Dar vrem să oficializăm
lucrurile prin acest institut condus de prorectoratul de cercetare ştiinţifică şi
de departamentul de cercetare. Ne dorim ca activitatea să fie coagulată,
programată, coordonată şi – nădăjduim – performantă. Iată, un alt angajament pe
care l-am luat când am candidat pentru funcţia de rector, acela de a dezvolta
activitatea de cercetare. Cred că suntem pe un drum bun şi că realizările nu
vor întârzia să se vadă. Aş adăuga, la acest capitol, şi primul congres al UMF
„Carol Davila“, desfăşurat la începutul verii, cu o participare internaţională
prestigioasă. Cu acel prilej, opt profesori, personalităţi internaţionale de
mare prestigiu, au devenit membri ai comunităţii noastre universitare, primind
titlul de Doctor honoris causa.
Începem astfel să ne integrăm în medicina europeană de vârf, să ne internaţionalizăm,
dacă pot spune astfel. Prin prezenţa lor la Bucureşti şi prin relaţiile ştiinţifice
pe care le dezvoltăm cu aceşti savanţi, studenţii şi tinerele cadre didactice
vor avea posibilitatea de a efectua stagii la universităţi de prestigiu din străinătate
şi vor aduce în România ceea ce învaţă acolo. Cu alte cuvinte, dacă primele două-trei
generaţii ale universităţii noastre, extrem de valoroase, s-au format în străinătate,
în Franţa, Germania sau Austria, revenind apoi în ţară, unde au dezvoltat
clinici care au depăşit standardul şcolii în care s-au format, înseamnă că
românii, cu disponibilitatea lor pentru ştiinţă şi cercetare, o pot face din
nou. Aşa cum s-a întâmplat cu mai bine de un secol în urmă, se poate întâmpla şi
în zilele noastre. Cu toate dificultăţile pe care le avem, vom încerca să
continuăm aceste colaborări. Nu este, poate, perioada cea mai bună pentru
cercetarea de vârf dar sunt convins că măcar o parte din colegii care pleacă
vor reveni în ţară. Vor veni formaţi şi vor deveni şefi de şcoală.
– Dacă veţi crea infrastructura de care
spuneaţi, poate că lucrurile vor fi mai atractive.
–
Atunci când practici cercetarea ştiinţifică într-un cadru organizat,
interdisciplinar, devine mai atractivă. Scopul nostru este să găsim susţinerea
internă şi internaţională, pentru a ne integra în Europa performantă din punct
de vedere ştiinţific şi al cercetării.
– Veţi extinde relaţiile academice şi în
afara Europei?
–
Dorim, evident, să extindem colaborările şi în afara Europei, mai ales în
America de Nord. Lucrurile pornesc de la relaţiile personale ale unor cadre
didactice, care s-au perfecţionat în centre din străinătate, iar apoi consolidările
se fac pe cale instituţională. Sunt etape pe care putem să le comprimăm, dar nu
le putem sări.
Campusul
mediciniştilor
– În prezent, UMF „Carol Davila“ oferă şi
linii de învăţământ în limbi străine?
–
Da. Avem un modul de engleză, anul acesta pentru 200 de studenţi din diverse ţări.
– La Facultatea de Medicină?
–
Da. Este o altă interfaţă a învăţământului de la noi cu diverse ţări europene şi
extraeuropene, care va contribui la o mai bună cunoaştere şi apreciere a
universităţii noastre.
– Veţi extinde aceste module şi la Medicină
dentară, Farmacie sau Asistenţă medicală?
– În
măsura în care ne vom putea dezvolta instituţional. În prezent, nu putem şcolariza
mai mulţi studenţi, deoarece este necesară extinderea bazei materiale. Ajungem
astfel la un alt punct căruia trebuie să-i găsim rezolvarea, şi sper să se
întâmple anul viitor: înfiinţarea unui campus universitar care să aparţină
Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“. Facultatea de Medicină,
pe care o ştim cu toţii, monument istoric, a fost construită pentru 400 de
studenţi. Clădirea a fost inaugurată în 1903. În prezent, numai în anul I sunt
1.000 de studenţi, dar la facultate învaţă şi anul II şi jumătate din anul III.
Clădirea a devenit neîncăpătoare, inclusiv spaţiile de învăţământ propriu-zise.
Obiectivul universităţii noastre este de a avea un campus modern, construit
pentru anii aceştia şi pentru următoarele decade, cu o capacitate superioară,
în care să putem atrage un număr mult mai mare de studenţi străini.
– Am remarcat această propunere în programul
dv., când aţi candidat pentru funcţia de rector. În ce măsură este realizabilă?
–
Deja este aprobată de Ministerul Educaţiei, suntem în stadiul de elaborare a
unui proiect cu fonduri structurale europene. Sunt convins că în 2014 vom obţine
finanţarea necesară şi, după mandatul meu, vom avea un campus modern. Proiectul
va fi asumat de conducerea actuală a universităţii, cineva trebuie să înceapă,
vor continua cei ce vor veni după noi. Este important să realizăm acest
proiect, deoarece dezvoltarea universităţii înseamnă şi structuri noi – spaţii
de învăţământ, laboratoare, cămine, chiar şi un spital universitar, care să
deservească şi învăţământul de licenţă.
– Va exista şi o contribuţie locală
suficientă? Din ceea ce spuneţi, este vorba de o investiţie uriaşă.
–
Investiţia este, într-adevăr, uriaşă, iar mai mult de 90% ar urma să fie bani
europeni. Proiectul nostru a fost bine primit de guvern, care ne va susţine.
Urmează ca, prin efortul nostru, să reuşim să facem primii paşi concreţi.
Universităţi şi
spitale... universitare
– Spuneaţi de un nou spital universitar,
integrat campusului. Poate Bucureştiul să mai suporte încă un spital mare?
– Nu
ştiu dacă spitalul din campus ar trebui să fie foarte mare. Nu excludem
colaborarea cu instituţii private din afara ţării. Prin parteneriatul privat am
putea atrage fonduri şi am putea asigura echipamentele necesare. Odată încadrată
cu personal specializat, această unitate ar putea atrage chiar şi pacienţi din
străinătate. Ar fi deci vorba de o instituţie de învăţământ pentru studenţi şi
rezidenţi, ar contribui la stagiile de perfecţionare ale medicilor, dar,
totodată, prin înalta performanţă medicală, măcar o parte din pacienţii care
astăzi necesită tratament în străinătate să se poată trata în ţară. Şi astăzi,
cei mai buni specialişti se regăsesc în cadrul universităţii noastre, dar ei
sunt răspândiţi în toate spitalele bucureştene. Prin adunarea lor, să spunem,
într-o instituţie construită pentru performanţă, dotată tehnic corespunzător,
ar putea să rezulte un centru medical atractiv pentru zona aceasta a Europei.
– Există o locaţie aproape de Bucureşti?
–
Locaţia trebuie să fie generoasă. Campusul trebuie să aibă o deschidere foarte
mare, căi de acces, infrastructură, accesibilitate... Proiectul, să o spunem,
nu este o invenţie românească, ci o transpunere a unor modele care funcţionează
în centre universitare mari din Europa şi din America de Nord.
– Când a fost discutată o nouă legislaţie în
sănătate, s-a vorbit mult despre spitale. S-a zis, despre spitalele clinice şi
universitare, că ar putea trece în coordonarea sau chiar subordinea universităţilor.
În prezent, activitatea didactică este separată formal de cea clinică, cu toate
că la conducerea secţiilor au prioritate universitarii. Din punctul de vedere
al UMF „Carol Davila“, care ar fi soluţia optimă?
–
Ideea ne este cunoscută, ea a fost enunţată şi de ministrul sănătăţii. Urma ca
luna aceasta să apară o hotărâre de guvern prin care, pentru cele şase
universităţi de medicină şi farmacie – Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Tg.
Mureş şi Craiova – să fie spitale alocate universităţilor. În Bucureşti sunt 35
de spitale în care avem clinici universitare, deci nu ar fi posibilă preluarea
tuturor acestor unităţi, dar în alte oraşe lucrurile sunt mai uşor de realizat.
– Despre ce ar fi, de fapt, vorba?
–
Despre administrarea spitalelor de către universităţi. Evident, vor continua
activităţile clinice şi didactice din acele spitale. Practic, ar fi vorba de
îndrumarea şi controlul exercitate de universităţi.
– Ar putea o universitate să-şi asume şi
pierderile unui spital?
–
Sunt convins că trebuie făcut întâi un studiu şi ar trebui să începem cu un
spital, cu unul mare şi performant, care să ofere o gamă largă de servicii,
încadrat cu un număr mare de cadre didactice, în multe specialităţi. Trebuie ca
universitatea să probeze că poate să conducă un astfel de spital, că îl poate
face performant şi că îl poate dezvolta. De asemenea, că poate asocia la actul
de învăţământ şi activitate de cercetare. Avem modelul francez, cu centrele
medicale universitare. România nu este Franţa, dar trebuie să ne alegem
modelele care s-au dovedit performante. Dacă acolo se poate, se va putea şi la
noi. Problema constă în a găsi cadrul organizatoric adecvat şi să ne angajăm la
munca pentru performanţă.
– Cum privesc rectorii această posibilitate?
–
Sunt doritori să preia în administrare spitalele în care se desfăşoară învăţământ
medical. Toţi rectorii universităţilor de medicină şi farmacie din ţară susţin
această idee. Rămâne să existe o colaborare apropiată şi cu Ministerul Educaţiei,
în a cărui subordine se află universităţile de stat.
Cel mai
profitabil business
– Televiziunile de ştiri au vuit în vara
aceasta, atunci când la medicină s-a dat examenul de admitere. Am reţinut că
numărul de candidaţi pe loc a fost mare, mai mare decât în anii din urmă. Cum
de se întâmplă surpriza aceasta – să-i spunem aşa – ca într-o ţară în care
medicii sunt bugetari, salariul este stabilit de guvern şi este foarte mic în
comparaţie cu cel din alte ţări europene, cum de lumea dă buluc la admiterea la
medicină?
–
Întâi de toate, pentru că a fi medic este o dorinţă a multor elevi de liceu.
Este o profesie atractivă; în acelaşi timp, este o profesie în care se poate
face performanţă. Poate că interesul este asociat şi cu faptul că dezvoltarea
tehnologiei, explozivă în ultimele decade, a condus la descifrarea genomului şi
s-a ajuns chiar la medicina personalizată. Elevii caută arii performante, cum
ar fi IT-ul, dar a devenit acum şi medicina. Cât priveşte dificultăţile
profesiei de medic, ne aşteptăm ca această ţară să nu mai aibă dificultăţi tot
timpul. Apoi, România face parte din Uniunea Europeană, astfel că absolvenţii
de la „Carol Davila“ îşi pot continua pregătirea la universităţi din vestul
Europei şi pot apoi să şi practice acolo. Şi aceasta ar putea fi o explicaţie
pentru care tot mai mulţi absolvenţi de liceu se îndreaptă către medicină.
– Se poate spune că o parte semnificativă din
producţia universităţii merge la export?
–
Nimeni nu poate spune aşa ceva...
– Dar aveţi statistici privind numărul de
absolvenţi care intră în rezidenţiat în România?
–
Proporţional, cei mai mulţi din viitorii rezidenţi provin de la „Carol Davila“.
Dar cred că se ştie deja că standardul educaţional de la universitatea noastră
este unul ridicat. Dacă chiar vrei să pleci din ţară, atunci ştii că trebuie să
fii performant şi te duci acolo unde se face învăţământ de calitate. Astfel,
avem explicaţii pentru numărul mai mare de absolvenţi de liceu care vin la
medicină şi cred că acest număr va creşte de la un an la altul. România va
progresa şi în acest sens, este o ofertă de care şi ţara noastă poate profita.
Sănătatea este peste tot cel mai profitabil business.
– Un business peren.
– Un
business pe care îl vedem în top şi peste unul, două sau trei decenii. A
investi în oameni, a educa, a oferi condiţii de lucru atrăgătoare ar putea să
însemne, pentru România, una din şansele extraordinare de dezvoltare. Să ne
imaginăm că avem studenţi foarte buni, că formăm medici foarte buni şi că aceştia,
în bună măsură, rămân în România şi lucrează în spitale performante.
– Prima parte mi-o pot imagina, partea a doua
pare mai îndepărtată.
– Să
ne gândim, totuşi, că există fonduri europene, investitori privaţi.
– Investitori privaţi care, anul acesta, au
fost loviţi prin tăierea în mare parte a fondurilor primite de la asigurări.
–
Sunt diverse neajunsuri, dar ele pot fi depăşite. Cred că vom fi capabili să
gândim în aşa fel încât să folosim banii cât mai bine şi mai eficient. Nu ne
împiedică nimeni să realizăm proiecte cu fonduri europene.
– Nici până acum nu ne-a împiedicat nimeni.
–
Este adevărat, dar poate că a fost nevoie să ajungem întâi la dificultăţi.
Ierarhia
firească
– Pentru salarizarea medicilor, credeţi că ar
trebui intervenit în momentul acesta sau găsită o soluţie? Se tot caută soluţii.
Trebuie făcut ceva pentru ca practicarea medicinii în România să fie mai
atractivă?
–
Da. Înţeleg că, în momentul de faţă, Colegiul Medicilor şi Ministerul Sănătăţii
se gândesc să crească salariile, într-o primă etapă, pentru rezidenţi.
– Acolo drama e cea mai mare, pentru că
rezidenţii sunt plătiţi cu salariul minim pe economie. Şi e o etapă de câţiva
ani, pentru cineva care a făcut 18 ani de şcoală.
–
Este segmentul cel mai defavorizat din întreg domeniul medical, pentru că sunt
tineri, sunt în formare, au nevoie de ajutor. Este perioada cea mai importantă şi
cea mai grea a existenţei lor, în care trebuie să existe, să înveţe, să se
formeze, să muncească şi să aibă şi susţinere. Practic, se discută de ani de
zile despre această dificultate a rezidenţilor. Am înţeles că Ministerul Sănătăţii
se gândeşte acum la creşterea retribuţiei rezidenţilor şi a găsit soluţii
pentru aceasta. Colegiul Medicilor este conectat direct şi continuu la această
acţiune, pe care şi noi o susţinem, pentru că ei sunt de fapt studenţii noştri
din ciclul doi, din rezidenţiat, lucrează cu noi în clinici, îi formăm şi îi
dorim bine pregătiţi şi mulţumiţi profesional. Suntem şi noi unul din factorii
care încearcă să găsească soluţii şi să ajute la ameliorarea acestei probleme
stringente. Mai departe, în ceea ce priveşte practica de medic, sunt, desigur,
foarte multe lucruri de făcut. Va trebui să aşezăm profesiile, preocupările
noastre acolo unde le este locul, să avem o ierarhie firească, pe măsura
investiţiei în muncă, în timp, în performanţă, pe măsura muncii noastre. Şi
atunci, retribuţia unui medic va creşte, este firesc să fie mai mare decât este
în momentul de faţă. La alte categorii, lucrurile sunt deja rezolvate şi mă
refer la justiţie, dacă e să dau un singur exemplu. Lucrurile s-ar aşeza mai
bine dacă am aloca adecvat banii pe care îi avem, acolo unde este nevoie. Dacă
vorbim şi de bani suplimentari, dacă economia acestei ţări va creşte, atunci
lucrurile se vor ameliora şi mai mult.
Departe de Top 500
– De curând a fost dat publicităţii topul
primelor 500 de universităţi din toată lumea. Nicio universitate din România nu
este printre acestea. Ce credeţi că îi lipseşte universităţii pe care o conduceţi
şi ce intenţionaţi să faceţi pentru a aduce UMF „Carol Davila“ în acest top? E
un lucru greu de realizat, ţinând cont că tradiţia e împotriva dv.
– Fără
îndoială, avem multe de recuperat, aşa cum ţara în ansamblu are multe de
recuperat, în toate aspectele. Referindu-ne la universitate, aş aprecia ca
foarte bună activitatea didactică, cea profesională practicată de cadrele
didactice – de asemenea, foarte bună, performantă în segmentele şi în specialităţile
în care cadrele noastre didactice lucrează în momentul de faţă în spitalele sau
institutele din Bucureşti. Ceea ce lipseşte sau nu este la un nivel corespunzător
este activitatea ştiinţifică şi publicistică aferentă. De aceea am gândit şi
vom face anul viitor acel institut de cercetare din cadrul universităţii, cu
atragerea de tineri cu aptitudini pentru cercetare, pentru a deveni cercetători,
cadre ale UMF „Carol Davila“, cu o susţinere financiară din partea universităţii.
Desigur, în acest scop va trebui să avem venituri mai mari, să creştem
veniturile universităţii, iar acestea vor creşte atunci când vom avea mai mulţi
studenţi, când vom atrage mai mulţi studenţi străini să studieze în România.
Performanţa nu se poate face fără o finanţare adecvată. La momentul de faţă,
economia acestei ţări atât poate oferi pentru învăţământ, educaţie şi
cercetare.
Peer reviewing şi
publicaţii relevante
– Aţi încurajat în vreun fel publicarea de
articole în revistele internaţionale? În România există încă sistemul CNCS, cu
reviste A şi B. Cred că nu are rost să ne minţim unii pe alţii şi să zicem că
publicaţiile B sau B+ au vreo valoare internaţională, că n-au. Dacă nu sunt
indexate – în cazul medicinii – în PubMed, e ca şi cum nu ar exista. De cele
mai multe ori, în revistele B sau B+, articolele nu par să fi trecut prin peer
reviewing.
–
Atât studenţii, cât şi cadrele didactice care participă la manifestări ştiinţifice
internaţionale sunt susţinute de universitate. Pe de altă parte, promovările
care se fac în universitate se fac pe criterii de cercetare ştiinţifică, nu doar
pe criterii didactice şi profesionale. Pentru dosarul de promovare contează şi
proiectele câştigate, granturile, articolele publicate în reviste indexate.
– Lucrurile sunt interdependente. Practic, dacă
vrei să publici într-o revistă internaţională, trebuie să vii cu un subiect
care să fie acceptat. Ca subiectul să fie acceptat, nu numai ideea de cercetare
trebuie să fie bună, ci şi punerea în practică. Poate că singurul obstacol fără
legătură directă cu cercetarea este eventuala taxă care ar trebui plătită
pentru publicare. Are universitatea acorduri cu diverse grupuri editoriale
internaţionale?
– Nu
are, dar vreau să mă refer la granturile de cercetare. Taxele de publicare, de
care vorbeaţi, pot fi incluse în granturi. Fireşte, noi ne dorim multă cercetare,
multe publicaţii. Nu am ajuns încă la un nivel care să ne mulţumească, nici pe
departe, dar eforturile noastre se îndreaptă în această direcţie.
– Deşi nu pare, la o vedere superficială,
procesul de peer reviewing este esenţial pentru cercetarea ştiinţifică. Şi
tocmai publicând în revistele româneşti se şuntează procesul acesta. Şi atunci,
datele nu sunt demne de luat în seamă de către alţii, iar cercetătorul nu are
nimic de câştigat pe mai departe pentru experienţa lui de cercetare.
–
Universitatea noastră are o revistă indexată în PubMed, care trebuie îmbunătăţită
continuu, printr-un standard de acceptare a lucrărilor ştiinţifice din ce în ce
mai ridicat, boardul editorial probabil că trebuie să suporte modificări în
sens calitativ, pentru ca revista să fie tot mai cunoscută, să aibă un impact
mai mare şi aceasta să fie calea prin care cadrele didactice, studenţii, cercetătorii
din UMF „Carol Davila“ să-şi poată expune rezultatele studiilor.
– Conducerea universităţii ar trebui să
încurajeze oamenii să publice în alte reviste. Tocmai pentru că accesul acolo
este mai greu decât în revista universităţii.
–
Noi suntem obligaţi să ridicăm întâi de toate revista universităţii. Este una
din cărţile noastre de vizită şi ne dorim să o facem cât mai performantă. Este
important şi ce spuneţi dv., ca noi să putem publica în reviste prestigioase
din străinătate, cu factor mare de impact. Nu ne este accesibil tuturor acest
lucru, în momentul de faţă. Avem, totuşi, colegi care s-au specializat în străinătate
şi sunt deja integraţi profesional şi ştiinţific în diverse ţări, în diverse
centre medicale. Ei publică în colective mixte, recunoscute în ţările de care
vorbim, şi au acces, prin rezultate, la reviste de mare prestigiu.
Cercetare vs.
activitate didactică
– O chestiune cumva discutabilă: în
universitate se cere şi învăţământ, şi cercetare. Sunt universităţi, în special
cele americane, care au tranşat foarte clar lucrurile. Sunt oameni care se ocupă
cu învăţământul şi oameni care se ocupă cu cercetarea, aceştia din urmă fiind şi
cei mai mulţi. În cazul României şi al universităţii pe care o conduceţi, pe
lângă învăţământ şi cercetare, oamenii se ocupă şi cu clinica. Practic, se
poate face cercetare în timpul lăsat liber de programul cu studenţii şi rezidenţii
şi, respectiv, de programul cu pacienţii?
–
Aveţi dreptate, aşa stau lucrurile în America de Nord, dar şi la universităţi
din vestul Europei. Aşa cred că ar trebui să fie şi la noi. Putem să-i
pretindem unui universitar să fie deopotrivă un foarte bun cadru didactic şi un
foarte bun profesionist de practică medicală, dar poate că e prea mult să-i
pretindem să fie la acelaşi nivel şi cu cercetarea ştiinţifică. Când aduni prea
multe sarcini pentru acelaşi om, fără îndoială ele se vor dilua. Performanţa nu
se mai poate face în suprafaţă, ci numai în profunzime. Enciclopedismul medical
a dispărut demult. Cred că nu suntem departe de momentul în care va trebui să
realizăm că, ocupându-ne de toate în acelaşi timp, nu putem fi performanţi.
– Poate că prin crearea institutului de
cercetare veţi găsi şi soluţia de a avea cercetători dedicaţi.
–
Vor fi cercetători care se vor ocupa numai cu cercetarea. Fără îndoială, în
criteriile şi grilele noastre de evaluare şi de promovare va trebui să ne adaptăm
situaţiei viitoare.
– Vor fi două căi de acces către o carieră
universitară?
–
Într-un fel vor promova cei care fac numai cercetare, altfel cei care fac
activitate didactică şi activitate profesională. Pe criterii diferite. În
momentul de faţă, criteriile sunt unice şi predomină cele de cercetare. Iar
lucrurile nu sunt uniforme, una este cercetarea fundamentală, alta este
activitatea clinică.
– Bine, sunt domenii în care influenţa unui
articol, la nivel mondial, poate fi foarte mare, cum este oncologia – revistele
cel mai bine cotate sunt cele care publică articole de tip review în oncologie,
cu factor de impact mai mare decât Nature sau Science. Sunt însă
domenii în care este mai greu să obţii un astfel de impact – chirurgia, de
exemplu.
–
Într-adevăr, ideea de a obţine performanţe în îngrijirea pacientului a devenit
ceva banal, chiar o necesitate. Şi asta nu îţi aduce puncte după criteriile
actuale. Diferenţierea din start ar garanta performanţe mai mari şi în
cercetare, şi în activitatea didactică, şi în cea clinică.
Cursuri unice
– Ce v-aţi propus pentru anul universitar
care începe peste doar câteva zile?
–
Întâi de toate, ne dorim o pregătire unică în specialitate. Vreau să spun că
sunt discipline care se desfăşoară în diverse spitale, cu diverse colective, dar
materialul didactic ar trebui să fie unic. Un curs unic pe disciplină, lucrările
practice trebuie să cuprindă aceeaşi tematică, iar evaluarea să se facă în
acelaşi mod.
– Se va întâmpla acest lucru, vor apărea
manualele?
– Au
apărut deja. Este angajamentul nostru, aprobat de senat. În plus, tot ceea ce
înseamnă proces editorial şi difuzare de materiale didactice se face prin
universitate. Decizia este deja luată, suntem în plină desfăşurare de forţe.
– Nu se vor isca rivalităţi între şefii de
clinică? Unii sunt acum în acelaşi departament. E fiabil să apară un singur
manual, sub o singură redacţie?
–
Contribuie toate clinicile. Vor fi manuale, cursuri şi caiete de lucrări
practice, la care contribuţia va fi comună.
– Îi siliţi să treacă peste orgolii şi să se
înţeleagă?
–
Da, scopul este comun, cu toţii ne dorim studenţi foarte buni, dar am ajuns şi
în situaţia fericită în care studenţii ne cer performanţă.
– Ţineţi cont de opiniile studenţilor?
–
Tot ce facem, facem pentru studenţi, am spus-o întotdeauna. Universitatea nu-şi
are rostul fără ei. Nu dorim altceva decât să îmbunătăţim actul de educaţie
medicală, iar acesta este un exemplu, cu uniformizarea noţiunilor care se
difuzează şi cu evaluările făcute dintr-un fond comun de noţiuni.
– Asta înseamnă şi o actualizare periodică a
suportului de curs?
– În
mod obligatoriu. Un curs poate fi valabil câţiva ani, după care apar lucruri
consacrate, care trebuie aduse în faţa studenţilor. Nu dorinţe, nu opţiuni, ci
lucruri dovedite.
– Veţi realiza o schimbare similară şi mai
departe? La rezidenţiat, la momentul acesta, se foloseşte o culegere de texte
traduse din limba franceză. Pentru anul acesta, lucrurile sunt deja stabilite.
Dar pentru anul viitor?
– Anul
trecut, la una din şedinţele consiliului naţional al rectorilor universităţilor
de medicină şi farmacie, s-a luat în discuţie această problemă şi s-a decis
elaborarea unui manual pentru rezidenţiat, care să cuprindă toată tematica, de
la A la Z, elaborată de cadre didactice din cele şase centre universitare,
astfel încât bibliografia să fie unică. Sperăm să fie gata cel mai târziu la
începutul anului viitor. După ce va fi agreată de universităţi, o vom prezenta
Ministerului Sănătăţii, ca bibliografie pentru rezidenţiatul care se va susţine
în 2014.