Dr. Mihnea-Ioan Nicolescu predă la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, în cadrul Facultăţii de Medicină Dentară. Absolvent al facultăţilor de medicină generală, stomatologie și chirurgie oro-maxilo-facială, el a ales să se dedice catedrei, inspirându-și studenţii, cărora le vorbește despre medicina translaţională. De la el am aflat că medicina viitorului depinde mult de aripile pe care le lași să crească.

Care este parcursul dv. în ceea ce privește predarea?
Am început să predau din 2004, ca preparator la chirurgie maxilo-facială. În 2008 am câștigat un concurs pentru asistent de histologie la medicină generală. În urmă cu aproximativ șase ani s-a înfiinţat catedra de histologie în cadrul facultăţii de medicină dentară, iar din 2016 sunt șef de lucrări.
De ce aţi ales histologia?
Iniţial am ales chirurgia, pentru că nu trebuia să aplici niște algoritmi, era provocatoare, însă condiţiile de atunci, mă refer la cele legate de materiale și dotări, nu erau foarte „apetisante”, așa că am renunţat. Ulterior, în cadrul tezei de doctorat, am fost implicat în niște proiecte de cercetare. Pe atunci am identificat niște celule noi – telocite – împreună cu acad. Laurenţiu Mircea Popescu și mi-a plăcut foarte mult.
În ce constă activitatea dv. de cercetare?
Acum ajut în cadrul unei lucrări de doctorat al unui coleg cu recoltarea salivei pentru detectarea anumitor markeri. De fapt, există anumite particularităţi între salivă și lichidul crevicular, adică lichidul dintre dinte și gingie. Căutăm niște markeri să vedem dacă osul se reface mai rapid la un implant pus cu o anumită procedură versus altă procedură.
Sunteţi implicat și în alte proiecte?
Cu cercetarea suntem într-un impas, pentru că finanţarea este zero. Cu tot ceea ce dorim să facem suntem nevoiţi să ne descurcăm singuri. Câteodată mai obţinem și granturi mici. Am aplicat și pentru granturi mari, dar acum, cu noile politici ale guvernului privind cercetarea, se reduc foarte mult fondurile.

Cu faţa către viitor

Ce presupune medicina regene­rativă?
Înseamnă să folosești resursele corpului, adică celulele stem pe care le avem cu toţii. Tu trebuie să reușești să convingi aceste celule să repare ţesuturile. Și aici nu mă refer neapărat la repararea cu cicatrici, ci la repararea anatomică, plus menţinerea sau redobândirea funcţiei. În cadrul opţionalului de medicină regenerativă, le prezint studenţilor mei ce s-a cercetat în domeniu și care sunt implicaţiile practice. În prezent, japonezii derulează cu succes un program naţional prin care recoltează celule ale epiteliului oral, pe care le cultivă, le „reprogramează” și le integrează apoi în corneea pacienţilor cu opacifiere de cornee. Astfel se obţine un transplant autolog cu o rată foarte mare de succes, iar oamenii se vindecă. Încerc să cresc gradul de conștientizare asupra acestor aspecte.
De ce este nevoie ca să apelezi la acest tip de medicină?
Trebuie ca oamenii să fie deschiși la nou, pentru că poate nu vorbim despre ceva ce există deja, ci despre ceva care va apărea în viitor, poate peste 10 sau 20 de ani. Trebuie să înţelegem că nu este deloc un SF și că se poate. Unul dintre colegii mei a făcut un experiment. El a luat un medicament care era folosit pentru o boală neurologică și a observat că acţionează pe aceeași enzimă care stimulează odontoblastele să depună dentină. A luat apoi medicamentul respectiv, a pus substanţa pe dinţi și a observat că se reface dentina pentru că sunt stimulate celulele din interior. Nu mai este nevoie deloc să pui material anorganic, metal, plastic sau cauciuc. Poţi astfel să refaci dintele cât de cât mai bine.
Care este aplicabilitatea acestui tip de medicină în România?
Vorbesc acum despre medicina dentară, pentru că acesta este domeniul meu. Sunt unii medici care o aplică, chiar dacă nu o numesc conștient. A prins multe aripi ideea din ultimul timp, de a folosi PRGF (platelet rich growth factor) în tratamentul afecţiu­nilor dentare. Practic, de la pacient se recoltează sânge venos, care este apoi centrifugat și din care se obţine un sediment. În sedimentul respectiv, un anumit strat este bogat în acest factor de creștere. Acest PRGF este amestecat fie cu eschile osoase, fie cu bio os, cu care se umplu apoi cavităţile osoase. Acest lucru ajută mult în regenerare.
Cum ajută?
Acest procedeu nu se bazează pe recoltarea și integrarea unor noi celule stem, ci pe factorii de stimulare care acţionează asupra celulelor stem deja existente. În final, îmbunătăţește foarte mult răspunsul organismului și scade perioada de vindecare. Văzând rezultatele, mulţi medici dentiști își achiziţionează o centrifugă, fac un curs pentru a învăţa protocolul și apoi îl aplică în cabinet. Nu au nevoie de nimic altceva. Procedura este facilă, mai ales că acum mulţi pacienţi optează pentru anestezie cu inhalosedare, deci tot ești nevoit să prinzi linie venoasă. Și atunci de ce să nu și recoltezi sânge. Nu există o manevră suplimentară pe care o faci pacientului.

Cercetarea nu ţine neapărat de instituţie

Pe măsură ce trece timpul, apar informaţii care să ducă la noi protocoale?
Sigur că da. Acesta este un domeniu în plină dezvoltare. Anglia, Statele Unite sau Japonia au făcut foarte multe cercetări în acest domeniu. Grupurile de lucru de acolo au fost primele deschizătoare de drumuri.
Care sunt tendinţele în medicina dentară?
Se merge foarte mult pe crearea acestui bio dinte. Bio dintele înseamnă să creezi tot dintele în laborator, 100%. Să zicem, cum este fertilizarea in vitro, așa este și în stomatologie, un fel de „dinţișor in vitro”. Problema pe care o întâmpină multe cercetări actuale este cea a procesului de cuspidaţie. Dintele, pe suprafaţa sa, are un anumit relief în funcţie de localizare, de dispunere a liniilor de forţă, astfel încât relieful acestuia este format din cuspizi. Încă nu se știe care sunt genele răspunzătoare de cuspidaţie. S-a reușit să se creeze dintele, dar nu se știe cum o să iasă. Au reușit momentan la șoricei de laborator să crească os în laborator și atunci când se face o structură unitară să se transplanteze. Este încă în cercetări. Din ce am discutat cu grupurile implicate, mai durează cam 10–15 ani până la finalizarea procedurii.
Ce alte teme fac obiectul cerce­tărilor?
Se mai merge foarte mult pe studii legate de glandele salivare. La pacienţii oncologici, care sunt supuși procedurilor de radioterapie, glandele salivare suferă foarte mult din cauza iradierii, pentru că sunt printre cele mai sensibile celule din organism. Dacă sunt prinse în conul de iradiere, se vor opri din funcţionare. Ele nu sunt distruse, dar nu mai funcţionează. Atunci, experimental, s-a încercat stimularea cu celule stem de la un șoricel sănătos la șoricelul iradiat. S-a reușit astfel redobândirea funcţiei celulelor stem deja existente. Cercetările însă continuă.
Care este nivelul cercetării în România?
Problema este că nu există finanţare. Eu lucrez și la Institutul Naţional „Victor Babeș” și, de exemplu, anul trecut s-au tăiat cam jumătate din fondurile pentru cercetare. Asta nu ţine de instituţie, ţine de minister, de prioritizare și distribuire. Ţine de Ministerul Educaţiei și Cercetării. Procentul alocat este foarte mic, procedurile sunt anevoioase. De exemplu, dacă găsești un reactiv în Europa care este mai ieftin, nu îl poţi achiziţiona, achiziţiile trebuie să fie făcute printr-o platformă locală. Atunci, în loc să dai 100 de euro, dai 250 de euro, pentru că se mai adaugă o groază de costuri. Asta te limitează foarte mult. Noi, la stomatologie, mai lucrăm cu cei de la biochimie, pentru că au mai multe dotări în sensul ăsta. Noi suntem practic „toleraţi” la facultatea de medicină generală și toată cercetarea pe care o fac este în cadrul institutului.
Ce alte impedimente mai sunt?
Încercăm foarte mult să mergem pe colaborări. Eu le pun la dispoziţie expertiza, iar ei trebuie să îmi asigure dotările necesare. Noi avem state of the art tehnic, problema este că, pentru a folosi tehnica respectivă, îţi trebuie bani pentru consumabile. Acestea costă foarte mult și atunci ele sunt cele care îţi omoară proiectul din fașă. O altă discuţie ar fi și cu experţii locali care îţi evaluează proiectul. De multe ori, evaluările sunt făcute subiectiv, ţi se evaluează niște lucruri pe care nu le poţi cuantifica. Într-un proiect, cercetarea ar trebui să se bazeze pe ceva concret.
Cum s-ar putea reglementa acest aspect?
Bani mai mulţi la cercetare și evaluări făcute de oameni buni pe domeniul lor. Nu trebuie să aducem oameni din afară, dar ar trebui să existe anumite criterii de selecţie a evaluatorilor.

De la teorie, la practică

Pentru a se putea redobândi funcţia unui ţesut afectat, este nevoie să se păstreze întreaga arhitectură a ţesuturilor și organelor, întrucât acestea sunt strâns legate de funcţie. Medicina regenerativă are ca scop fie să vindece sau să înlocuiască anumite ţesuturi, fie să repare defecte congenitale. Principiile care stau la baza dezvoltării acestui domeniu multidisciplinar au fost explicate într-un studiu publicat în anul 2015, de Angelo S. Mao și David J. Mooney (în cadrul Universităţii Harvard).

O nouă șansă la viaţă

Cercetătorii speră ca în următorii 20 de ani să reușească să construiască organe de novo. Acest lucru ar duce la rate mai mari de supravieţuire a bolnavilor cronici care se află pe listele de transplant. În cazul imprimantelor 3D, procesul de implementare a unui produs de la stadiul din format digital până la produsul final se numește fabricarea aditivilor. Pe aceleași principii funcţionează și bioprintingul. Se recoltează de la pacient celule, care sunt cultivate până când sunt suficiente pentru a crea o biocerneală. Pentru a uni aceste celule se folosește un gel solubil organic sau sintetic, cu rol de suport.

„Studenţii trebuie lăsaţi să gândească”

Medicina regenerativă, o ramură a medicinei translaţionale, combină tehnici de inginerie tisulară cu biologie moleculară, pentru a restabili funcţia normală a ţesuturilor prin intermediul propriilor celule. Domeniul relativ nou este studiat ca materie opţională la UMF „Carol Davila”, unde îi ajută pe studenţi să rămână deschiși și să aplice noţiuni teoretice în viitoarea lor practică medicală.
Ce presupune activitatea dv. în cadrul UMF „Carol Davila”?
Am înfiinţat un nou curs de medicină dentară regenerativă, după ce am urmat un master în domeniu în Londra, la King’s College. Era o noţiune foarte nouă, care m-a atras foarte mult. Am venit apoi în ţară și am zis să încerc să fac un opţional. După câţiva ani, am reușit. Este al doilea an în care predau acest opţional.
Cum a fost primită materia de studenţi?
Dacă în mod normal este nevoie de aproximativ 35 de oameni pentru a înfiinţa un opţional, la cursul meu am avut în fiecare an cel puţin 80 de studenţi. Acesta este modul de cuantificare cel mai realist.
Ce învaţă studenţii din acest opţional?
Îi ajut să aibă un spirit critic, să nu ia totul de-a gata. Să înveţe să deosebească fake news de adevăr. De exemplu, să nu considere realitate tot ce li se spune de către o firmă de medicamente. Să înveţe să își însușească noţiuni pe care le obţin direct de la sursă. Sunt, de asemenea, coordonatorul unor lucrări de licenţă. Una dintre lucrări are ca temă medicină translaţională, ceea ce încerc să fac eu. Este despre importanţa implicării noţiunilor de studiu, de cercetare în practica clinică. Este modalitatea prin care înveţi să aplici mult mai bine ceea ce înveţi.
Cum se desfășoară cursurile dv.?
Îmi construiesc cursurile și materialele ajutătoare într-un mod interactiv. Prezentările tip Powerpoint nu trebuie făcute ca un document mare Word, în care faci foarte multe animaţii și gata. Prezentarea trebuie să fie un suport care complementează ceea ce spui. Ceea ce este vorbit în cadrul cursului este ideal să nu apară pe slide. Cursantul tău citește mult mai repede decât poţi tu vorbi, iar asta înseamnă că, atunci când doar citești de pe slide, tu ești abia la jumătate, iar el a terminat de citit și astfel îl pierzi.
Ce conţinut au prezentările dv.?
Este foarte greu până la urmă să găsești ceva util. Asta cred eu că fac diferit. În sensul că îi ţin atenţi pentru că ceva de acolo poate să îi ajute și să îi dezvolt mai mult, nu îi pun să memoreze niște date. Ei trebuie să înţeleagă cum s-au obţinut acele date, cum ar face ei să obţină ceva asemănător. Îi învăţ ce întrebări să își pună. Asta este important, nu că celulele învăţate la histologie, de exemplu, sunt acolo. Celulele există și dacă le știu, și dacă nu le știu. Dar dacă sunt acolo, eu pot să le folosesc cumva la ce mă ajută pe mine? Asta e întrebarea la care vreau să se gândească.
Cum le menţineţi atenţia?
În primul rând, au pauză. Au două pauze în care pot alege să meargă la toaletă sau să stea pe reţelele de socializare, nu mă privește. Am stabilit o regulă la început. Nu vreau să vorbească în timpul cursului. Ei pot avea un dialog cu mine oricând, dar nu vreau să aud zgomot de fond. Nu îmi pot ridica foarte mult vocea, pentru că îi deranjez pe ceilalţi. Dacă nu pot aștepta până la finalul cursului, pot să plece.
Vor lua absenţă?
Nu le pun, dar am o evidenţă. Nu poţi să vii doar la examen direct. Nu merge nici așa. La opţional, celor care au venit le-am dat bonusuri.
Consideraţi materialele de studiu ale cursurilor din facultate actuale?
Generaţia aceasta trebuie văzută ca un nou target. Nu mai este precum cea de dinainte. Nu au nimic în comun cu felul în care obișnuiam noi să învăţăm. Cărţile sunt scrise pentru anii ’60–’90. Puţini sunt cei care adoptă un stil de predare apropiat al generaţiilor actuale. Nu trebuie să se mai dea o informaţie pe care ei oricum o pot găsi pe Google. Nu ajută pe nimeni memorarea.
În zilele noastre se pune accentul pe comunicarea medic-pacient. Cât de importantă este aceasta?
Revin la King’s College. M-am uitat și eu in programa lor. Singura materie separată pe care o au la stomatologie, in toţi anii de studiu, este comunicarea cu pacientul ca materie separată. Stagiile incep cu niște cazuri, in care pacientul le tot pune intrebări la care studenţii trebuie să răspundă. Abia apoi se apucă de materie. Ei studiază pe regiuni, nu pe materii separate – histologie, anatomie –, și consideră pacientul un tot. Trebuie găsit un echilibru, intr-un mod organizat. Din primul an trebuie făcut așa ca să știi cum inveţi și ce inveţi.
Cum v-aţi pregătit pentru a face din cursurile pe care le susţineţi unele atractive?
Pe mine m-a ajutat foarte mult anul acela petrecut în Anglia. Și nu vorbesc doar despre noţiunile medicale cu care am plecat de acolo. Acolo, comunicarea cu pacientul, felul în care sunt realizate prezentările sunt materii de sine stătătoare. Învăţai cum se realizează o comunicare știinţifică, cum să faci o comunicare știinţifică pentru publicul larg. Am încercat anul trecut să îi conving și pe studenţii mei să participe la FameLab, un proiect despre comunicarea știinţei. În cadrul acestuia se punctează carisma vorbitorului, conţinutul și claritatea cu care este exprimat mesajul. Eu făcând activitate de predare, am avut un avantaj.
Și aţi reușit să îi convingeţi?
Nu. M-au întrebat de ce nu mă înscriu eu. Și am făcut-o. În ultima zi de înscriere am făcut un filmuleţ de trei minute cu telefonul și l-am trimis. Prezentarea s-a numit „Dacă ne minte măseaua de minte” și m-am tot jucat cu aceste cuvinte. Am câștigat prima probă, apoi am ajuns în semifinale și apoi în finală, unde am câștigat premiul publicului.