Deşi îşi
imagina că va deveni medic infecţionist, dr.
Luminiţa Mănăilă s-a îndreptat către medicina de laborator din dorinţa de a
încerca ceva nou. După mai mulţi ani petrecuţi ca şefă de laborator la
policlinica din Tecuci, în 2006 a început să lucreze la un laborator privat din
Buzău. Este medic primar de 20 de ani, dar ştie că în medicina de laborator tot
timpul mai ai de învăţat.
Colaborare
insuficientă cu clinicienii
– Cum vedeţi
colaborarea dintre specialistul în medicină de laborator şi cei din medicina
clinică? Cum ar trebui să arate la modul ideal şi cum este în practică?
– Fiabilitatea unei analize este o noţiune
care trebuie cunoscută şi de medicul de laborator, dar în special de clinician.
Colaborarea între medicul specialist de laborator şi clinician nu ştiu cât este
de adevărată sau cât de mult se practică. În cazul meu, nu ştiu dacă am cu adevărat
o colaborare cu ceilalţi specialişti. Această colaborare ar trebui să existe
pentru binele pacientului. Există însă o tradiţie a colaborării insuficiente
sau superficiale. Mai sunt câţiva medici, în special medici de familie, care
îmi cer sfatul, care mă sună pentru a discuta nişte analize, dar asta se
întâmplă mai rar. Aş vrea să se întâmple mai des, pentru că aşa ar veni fiecare
cu câte o idee şi am ajunge mai uşor la un diagnostic.
– De ce credeţi
că lipseşte această consultare?
– Lipsa de timp, comoditatea, poate şi un
orgoliu neînţeles.
Au şi aparatele limitele lor
– În ce proporţie este automatizată munca de la laborator?
– În ultimii ani, medicina de laborator a cunoscut o evoluţie
fabuloasă în ceea ce priveşte aparatura. Cât ne bazăm pe ea? Foarte mult. Sunt
aparate performante de ultimă generaţie, dar pe care noi oricum le supraveghem
prin controale externe sau interne. Merg foarte bine, sunt noi şi le schimbăm
des, pe măsură ce apar altele şi mai noi. Cu ajutorul lor, putem face analizele
mai rapid şi mai detaliat. Totuşi, au şi aparatele limitele lor, aşa că este
necesară în continuare intervenţia umană. Dacă un om bine instruit lucrează pe
un aparat foarte bun, atunci totul este ok.
– Ce analize se fac încă manual?
– De exemplu, aparatele de biochimie sunt
semiautomate. La aparatele automate îţi pui reactivii, programezi totul pe
calculator şi aştepţi rezultatele. La aparatele semiautomate trebuie să stea
omul lângă aparat şi să lucreze pe test. La cel automat, îl mai laşi, îl mai
vezi, mai ţipă puţin – te anunţă sonorul acela, te mai duci, îi mai pui ce mai
trebuie, dar poţi să mai pleci de lângă el şi să faci şi altceva între timp. La
aparatul semiautomat, trebuie să fii acolo, nu prea poţi să pleci de lângă el.
Pentru analiza coproparazitologică nu există un aparat: se citeşte la microscop,
se pregăteşte manual ce este de pregătit. La bacteriologie nu avem aparat, este
metoda clasică. La fel pentru determinarea vitezei sângelui. În rest, hemostaza
se face şi ea cu aparat semiautomat, stai lângă pacient să faci toată
coagularea – mă refer la INR, fibrinogen, PTT, care sunt cei mai solicitaţi ca
timpi de coagulare.
Interacţiunea cu
pacientul nu este eliminată
– Cât
de importantă este medicina de laborator în prevenţie? Cât de des ajung pacienţii
să-şi facă anumite analize de laborator înainte de debutul efectiv al unei boli
cronice?
– Unii vin şi se caută mai mult, îşi fac
investigaţii fără să ştie că ar fi bolnavi de ceva, iar la un control din
acesta îşi descoperă ba o leucemie, ba o anemie megaloblastică. Acum depinde de
fiecare cum vine, cum se controlează, dacă este trimis de medicul de familie
sau cum poate să obţină biletul de trimitere cu investigaţiile. Dar poate avea
surpriza să i se depisteze o boală şi să nu aibă vreo simptomatologie, să pară
sănătos tun. În ultimii ani, am remarcat că au venit din ce în ce mai mulţi să
îşi facă preventiv analizele. A fost şi programul acela din 2008–2009, o iniţiativă
foarte bună.
– Medicina de laborator nu presupune acelaşi tip de interacţiune cu
pacientul ca medicina clinică. Este acesta un avantaj sau un dezavantaj?
– Cu siguranţă, nu este un lucru bun. Mie
chiar îmi place foarte mult să vorbesc cu pacienţii. Oricum, noi le cerem numărul
de telefon ca să-i informăm, să le spunem dacă a mers ceva greşit, dacă trebuie
repetată vreo analiză. Într-adevăr, faţă de medicina clinică, nu mai este
contactul direct cu pacientul. Totuşi, dacă vrei, reuşeşti să clarifici tot ce
ai de clarificat. Dacă aş fi lucrat într-un spital, poate lucrurile erau
altfel: acolo, medicul de laborator poate şi trebuie să se ducă la patul
pacientului. Aici e altceva. Dar nu e imposibil. Dacă vrei să păstrezi interacţiunea
cu ei, n-ai cum să nu reuşeşti.
Împrumut între
laboratoare
– Cât de frecvent apar schimbări în nomenclatorul de analize al laboratorului?
– Anual
introducem analize. Vrem să oferim cât mai multe, o paletă cât mai largă. De
exemplu, până acum nu făceam PSA sau TSH, hormoni tiroidieni, acum facem şi
asta.
– Sunt analize pe care nu le puteţi face şi trebuie să
trimiteţi pacientul sau probele în altă parte?
– Da, unele mai rar
cerute: ATPO, hormoni tiroidieni, VSH, free T3, free T4, infecţioase. Recoltăm
noi şi trimitem probele la Bucureşti. Mai rare sunt şi viremiile pentru
hepatita C.
– Cum staţi cu partea de aprovizionare? Se întâmplă să nu
aveţi reactivii necesari?
– Nu prea se întâmplă
pentru că ne luăm măsuri din timp, ca să asigurăm continuitatea activităţii.
Altfel, în situaţii de excepţie, ne împrumutăm. Ne-au mai cerut colegi de la
alte laboratoare şi noi lor, dar astea sunt situaţii foarte rare. Oricum, noi
ne ajutăm între noi. Există concurenţă între laboratoare, dar nu într-atât
încât să nu ne ajutăm între noi.
– Care
sunt cele mai mari satisfacţii pe care vi le aduce dvs. munca pe care o faceţi
la laborator?
– De-a lungul vieţii, cele mai mari satisfacţii
au venit de fiecare dată când am pus un diagnostic şi apoi s-a confirmat. Este
o muncă pe care o faci cu dăruire şi dragoste pentru pacienţi. De asta am ţinut
cont întotdeauna.
Medicul trebuie să înveţe toată viaţa
– Ce v-a făcut să alegeţi această
specialitate?
– A
fost o întâmplare. Eu voiam iniţial să fiu medic infecţionist, dar, până la urmă,
am ales această specialitate. Mi-am spus: de ce nu? Făcusem toate stagiile,
doar laboratorul nu-l cunoşteam. Am zis să încerc ceva nou. L-am cunoscut şi mi
s-a părut foarte frumos, aşa că m-am dedicat lui.
– Cât timp puteţi aloca în prezent pregătirii
profesionale?
–
Până în 2008 alocam mai mult timp. Mergeam la toate evenimentele organizate de
Societatea Română de Laborator Clinic. Acum merg din ce în ce mai rar, particip
mai degrabă şi la alte simpozioane, care nu sunt de laborator, dar îmi lărgesc
orizontul. Până în 2008, făceam nişte sacrificii ca să ajung la congresele naţionale
de medicină de laborator. După ce m-am mutat din Tecuci în Buzău, n-am mai avut
foarte mult timp, am avut şi mai multe cheltuieli. Dar pe lângă evenimente, mă
bazez pe literatura de specialitate. Şi merg la evenimentele organizate pe plan
local.
– Cât de importantă este actualizarea
constantă a cunoştinţelor pentru un specialist în medicină de laborator?
–
Este vitală pentru medicul în formare, el trebuie să acumuleze cât mai mult. Eu
am ajuns la un stadiu în care pot spune că am acumulat foarte multe cunoştinţe,
dar nu suficient, pentru că omul, medicul mai ales, trebuie să înveţe toată viaţa.
– Am văzut că sunteţi înscrisă în programul
EMC derulat de „Viaţa medicală“. Cum vă ajută acest program?
–
Îmi place foarte mult, mă atrag aceste
texte pentru toate specialităţile, mă ajută informaţiile şi chiar mă verific aşa,
îmi verific cunoştinţele. A fost o idee foarte bună, mulţi colegi de-ai mei
sunt încântaţi. Ziarul a fost dintotdeauna cel mai bun, a venit cu noutăţi, cu
informaţii proaspete, mai ales din zona ştiinţifică.
.jpg)
