Prefaţând a XIV-a Conferinţă Naţională de Stroke (AVC) cu participare internaţională (12–14 octombrie a.c., Bucureşti), dl acad. Constantin Popa prezintă temele importante ce vor fi dezbătute, dar discută şi despre dezvoltarea neurologiei cardiovasculare în ţara noastră, într-un interviu realizat de dl dr. Al. Trifan.

 "> Impactul complex al patologiei ischemice cerebrale - Viața Medicală
Interviuri

Impactul complex al patologiei ischemice cerebrale

de Dr. Alexandru TRIFAN - sept. 28 2011
Impactul complex al patologiei ischemice cerebrale

Prefaţând a XIV-a Conferinţă Naţională de Stroke (AVC) cu participare internaţională (12–14 octombrie a.c., Bucureşti), dl acad. Constantin Popa prezintă temele importante ce vor fi dezbătute, dar discută şi despre dezvoltarea neurologiei cardiovasculare în ţara noastră, într-un interviu realizat de dl dr. Al. Trifan.

 

  – Ne aflăm într-un sanctuar al neurologiei vasculare, care s-a făcut cunoscut prin studiul accidentului vascular cerebral (AVC). Am spus fără exagerare sanctuar, pentru că aceasta este semnificaţia pe care a căpătat-o în conştiinţa profesională a medicilor. Memoria nu a şters şi continuă să evoce deceniul nouă, când am cunoscut actualul edificiu al Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare (INNBNV), pe atunci Clinica a II-a neurologică a Spitalului „Gheorghe Marinescu“. Pe uşa salonului de reanimare post-AVC, cuprinzând ceva mai mult de o duzină de paturi, putea sta scris: „Lasciati ogni speranza, voi ch’entrate“, pentru că, într-adevăr, speranţa în succesul tratamentului era aproape nulă. Vizita era făcută de dumneavoastră, domnule academician, deoarece profesorul Vlad Voiculescu, împreună cu cei mai mulţi neurologi de atunci, erau convinşi de inutilitatea remedierii terapeutice a dezastrelor anatomice produse ca urmare a „capitulării“ circulaţiei cerebrale. Vă amintiţi de acea perioadă?
   – A fost începutul momentului în care eu a trebuit să mă transfer de la Spitalul Colentina la această clinică de mare prestigiu, unde veneam cu o pregătire preponderent neurovasculară, dar şi generală, făcută în străinătate. Momentul la care vă referiţi mi-l amintesc – era unul de început, colegii de aici mă cunoşteau din conferinţe, congrese… Între colectivul condus de profesorul Vlad Voiculescu, înaintea mea, şi cel coordonat de profesorul Oscar Sager, cu care am colaborat, era un fel de competiţie mutuală, în sensul cel mai bun al cuvântului, fiindcă se înţelesese că două clinici de acelaşi profil trebuie să se completeze şi nu să se lupte, aşa cum era obiceiul – şi mai este şi astăzi. Pe mine mă interesa să fac ceea ce era necesar să fie făcut, ceea ce începuse să se facă în lumea ştiinţifică mondială, pentru că – să recunoaştem – nici în străinătate domeniul acesta al patologiei neurovasculare nu era pe atunci foarte bine stăpânit ştiinţific. Acest început îmi revine pentru ţara noastră; nu este nicio laudă că sunt singurul care a introdus peste douăzeci de metode noi de explorare în domeniul neurovascular.
  – Prin urmare, acele stadii descurajatoare ale managementului accidentelor neurovasculare au trecut, edificându-se, în special ca urmare a eforturilor dv., o nouă şi din ce în ce mai extinsă ramură a Neurologiei…
   – Da, este vorba de patologia cerebrovasculară, care a căpătat o dimensiune implicită prin imensa mortalitate. Ea se menţine şi astăzi în întreaga lume – este adevărat, mai puţin în ţările dezvoltate: Statele Unite ale Americii sau cele din Europa Occidentală. Dar persistă probleme zonale şi în Europa de Est. La noi, mortalitatea prin accidente vasculare cerebrale, prin stroke, este în continuare în top. Diferenţele se explică prin factorii economici, prin influenţarea factorilor de risc, prin tratarea preventivă timp de patru decenii în SUA. La europeni, scăderea nu a fost prea importantă, dar a avut loc o reducere a mortalităţii. Incidenţa în ţările avansate a scăzut mult; explicaţia este dată şi de măsuri de prevenţie finanţate prin coplată. Profilaxia dă rezultate doar aplicată pe perioade lungi de timp, ceea ce se petrece în SUA. Experienţa europeană este unică în legătură cu bazele semiologice şi ştiinţifice ale stroke-ului. Cercetările americane au depăşit-o în partea a doua a secolului XX şi începutul secolului XXI, prin tehnologia foarte înaltă. Se doreşte o dezvoltare ştiinţifică până la nivel molecular. La ora actuală, accidentele cerebrovasculare reprezintă în continuare o problemă serioasă, pentru că frecvenţa lor în toată lumea nu a scăzut, iar variaţiile sunt diferite de la o zonă la alta a lumii. Anul trecut a existat un consensum sinergicum, o discuţie între cei mai mari şi importanţi specialişti din lume, cu ocazia Congresului European de Stroke, în care s-a pus întrebarea în ce stadiu ne aflăm în legătură cu patologia vasculară cerebrală. Suntem într-o perioadă în care bolile vasculare cerebrale reprezintă prima cauză de invaliditate – în raport cu toate celelalte boli umane. Invaliditatea aceasta este majoră. Ea există şi în psihiatrie şi în alte domenii, dar în AVC este importantă, referindu-se la calitate în sensul că se ajunge până acolo încât mulţi indivizi care supravieţuiesc nu mai doresc să trăiască cu handicap. Este vorba de existenţa unui deficit motor (hemiplegie sau paraplegie) pentru toată viaţa. Un studiu american a arătat că jumătate din populaţie preferă să nu mai trăiască decât să îşi prelungească existenţa cu acest handicap, care se poate ameliora doar în limite foarte mici şi, foarte important, înlătură individul din mediul familial şi social. Tulburările de limbaj sunt o sechelă gravă după accidentele vasculare cerebrale, făcând pacientul incapabil de a comunica. În mediul familial există o comunicare non-verbală, care poate fi utilizată, dar în mediul general acesta nu este posibilă.
   – Familia şi societatea sunt confruntate şi cu alte tipuri de dizabilităţi?
   – Asistăm la creşterea demenţelor prin boli cerebrovasculare de diferite tipuri, împreună cu demenţa de tip Alzheimer. S-au făcut cercetări foarte serioase pentru a se vedea ce se poate face ca procesul de apoptoză, de distrugere neuronală programată să fie încetinit şi nu grăbit. În Alzheizmer este vorba de un proces genetic, la care însă se adaugă unul vascular, apare o a doua cauză de apoptoză, de distrugere celulară prin leziune vasculară cerebrală. În general, fenomenele sunt mixte. În tip ce demenţa de tip Alzhemier nu are încă o soluţie terapeutică, demenţa de tip vascular are nişte premise terapeutice destul de promiţătoare pentru viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Apoi, două treimi din bolile neurologice aparţin bolilor vasculare, deci aceeaşi proporţie ar trebui să se regăsească în preocupările neurologului. De aceea, medicul trebuie să cunoască bine bolile vasculare, chiar dacă nu e specialist neurovasculolog (specialist în stroke). Termenul l-am tradus eu în limba română. Noi îi formăm – din păcate suntem la început – printr-o foarte laborioasă pregătire. Neurovasculologul are dreptul să aplice unele metode care s-au validat în ultimii 10–15 ani. E un lucru de mare viitor, pentru că specialistul în stroke trebuie să ştie ce să facă din primul moment până la sfârşitul vieţii individului.
  – Stroke-ul, fiind un fulger apărut din senin, cere, nu-i aşa, un sistem de alertare…
   – În SUA există o reţea de telestroke bine organizată, cu centre statale conectate informaţional, funcţionând non-stop printr-un semnal special de urgenţă (asemănător indicativului 112 de la noi). Această reţea este computerizată şi funcţionează ca un observator pentru evenimente catastrofice. Într-adevăr, accidentul vascular hemoragic este catastrofic. Acest sistem de integrare a întregului proces din patologia vasculară cerebrală din punctul de vedere al managementului a dus la rezultatele semnificative pe care le aminteam. Europa Occidentală a fost mai conservatoare, abia prin 2003 s-au introdus metode moderne de intervenţie în faza acută, în primele trei ore – aşa-zisa „fereastră terapeutică“ în care creierul încă mai poate fi reperfuzat. Altfel, nu mai există substrat cerebral, nu mai există creier care să folosească oxigenul. De aceea, reţeaua aceasta de stroke necesită o organizare foarte complexă şi este costistitoare, dar necesară. Până atunci, sunt multe de făcut pentru scăderea mortalităţii. Acolo unde există, trebuie să funcţioneze centre de stroke, unităţi de urgenţă neurovasculară cu organizare proprie, bazată pe reglementările internaţionale. Eu am înfiinţat şase unităţi de stroke prin ordin al ministrului, acum vreo 12 ani. Din păcate, doar două funcţionează (la INNBNV şi la Spitalul Universitar de Urgenţă), în Capitală. Restul nu, din cauza condiţiilor economice şi mai ales a lipsei competenţei de specializare, de formare în acest domeniu foarte pretenţios şi plin de răspundere. Când te hotărăşti să restabileşti fluxul sanguin, trebuie să fii convins că salvezi viaţa, altfel se produce o complicaţie – mortală şi ea: hemoragia cerebrală. Criteriile sunt foarte riguroase…
   – Realizarea dv. logistică pare laborioasă, dar… merită?
   – Proporţia de rezultate pozitive de salvare a vieţii a ajuns în SUA la 40–50%. A început cu 10, cu 20%; în unele ţări e mai mare, în altele mai mică, dar uneori bolnavii vin prea târziu. Repet: nu se poate face nimic după trei ore, pentru că trombusul se poate elibera, dar creierul nu mai are capacitatea de a folosi reperfuzarea. Noi avem aceste preocupări în INNBNV chiar cu preţul unor dificultăţi. Am format cu greu o echipă, fără niciun ajutor. I-am cooptat pe cei care funcţionau în reţea şi nu erau implicaţi în învăţământ. Încet-încet, am alcătuit un grup dedicat; dar motivaţia economică este mai mică, în ciuda faptului că munca este de foarte mare răspundere. Trebuie să convingi pacientul de metoda pe care o foloseşti; când află despre ce este vorba, unii se sperie şi, fără o educaţie sanitară potrivită, preferă să ţină bolnavul în repaus în patul familial, aşteptând „ce-o da Dumnezeu“. Era o perioadă când aceşti bolnavi erau ţinuţi acasă două-trei zile… O mare greşeală! Cei pe care i-am convins de eroare au fost prof. dr. Vlad Voiculescu şi prof. dr. Oscar Sager. Ei m-au încurajat să fac cercetare şi a fost un succes.
  – Se poate compara circulaţia cordului cu cea a creierului?
   – Funcţionarea cordului este mai puţin complexă decât cea a creierului. În cercetare şi în clinică, diferenţa între ceea ce trebuie făcut la cord şi ce anume la creier este enormă. Creierul nu ne permite să efectuăm ceea ce premisele ştiinţifice ne dau ca posibil. Are modalităţi de apărare naturale pe care nu le-am bănuit niciodată. De pildă, despre bariera hematoencefalică se discută astăzi la nivel biomolecular, pentru că este secretul care ne va demonstra de ce un pacient nu răspunde la un tip de antibiotic sau de ce o infecţie cerebrală evoluează aşa şi nu altfel. O altă structură extraordinară, unică biologic, este poligonul lui Willis, alcătuit din vase care se adună într-un cerc la nivelul bazei creierului, unind fluxul celor două carotide cu al celor două artere vertebrale şi distribuindu-l la nivelul întregului creier, nu în funcţie de volumul teritoriilor pe care trebuie să le vascularizeze, ci în funcţie de nevoi. Cu alte cuvinte, valoarea medie de 60 ml de sânge raportat la 100 de grame de substanţă cerebrală poate creşte la 100 ml sau alteori la 120 ml în hipotalamus şi în alte zone ale creierului, când are loc o activitate mentală, muzicală, virtuală, fizică, sexuală, vegetativă, alimentară, afectivă etc. Debitul se modifică în funcţie de funcţionarea zonelor specifice, printr-o hemodistribuţie pe care o face acest poligon al lui Willis în funcţie de cerinţele metabolice. Activitatea cerebrală nu este strict localizată, dar, la nevoie, ea funcţionează preponderent pentru gândire, memorie, limbaj, matematică, muzică şi chiar pentru activitatea cardiacă. Neurocardiologia demonstrează cum encefalul poate să influenţeze ritmul cardiac, poate să producă fibrilaţia miocardică. Neurologii trebuie să ştie că un bolnav în comă cerebrală poate să intre în fibrilaţie şi atunci tratamentul nu ţinteşte atât creierul, cât inima, înlăturând fibrilaţia cu şocuri electrice.
   – Unde este posibilă aplicarea unui tratament atât de complex?
   – În unitatea de stroke, care, într-un fel, înlocuieşte vechile unităţi coronariene preconizate de profesorul C. C. Iliescu, păstrând însă proporţiile. După stroke, cazurile trebuie monitorizate două săptămâni (unii specialişti au cerut chiar o lună de zile) în privinţa funcţiilor de bază: respiraţie, circulaţie, temperatură, puls. Este necesar un sistem de alarmare, în aşa fel încât, dacă se întâmplă ceva anormal, să se intervină şi să se prevină complicaţiile circulatorii induse de leziunile cerebrale, mai ales de emisfera dreaptă, hipotalamus, structurile din trunchiul cerebral. Creierul nu poate beneficia de performanţele la care a ajuns cardiologia, dar domeniile s-au apropiat atât de mult încât metodele endovasculare, de dilataţie, de scoatere a trombosului pot fi aplicate. Însă, mai departe, tratamentul medicamentos pentru leziunile cerebrale comportă o discuţie mai lungă, pentru că structura biologică nu permite accesul în celulele gliale, care au căpătat astăzi o altă interpretare faţă de ce ştiam noi. Ele au o activitate metabolică deosebit de complexă, contribuie la menţinerea capacităţii mentale, dar şi a circuitelor neuronale corticale.
  – Atunci, care ar fi modalităţile de intervenţie?
   – 2010 a fost anul în care comunitatea ştiinţifică europeană – vreo 50 de experţi internaţionali – s-a adunat şi a conchis că trebuie să găsim totuşi modalităţi de intervenţie. Una din ele spune că ceea ce se poate face la ora actuală este influenţarea la nivel global, populaţional; doar prin influenţarea factorilor de risc se poate preveni apariţia accidentelor cerebrovasculare. Care sunt aceşti factori de risc? Fumatul, hipertensiunea arterială, dislipidemia, cardiopatiile în general, care dau embolii, uneori prost tratate sau ignorate, consumul exagerat de alcool. Mai sunt şi factorii de risc genetici, diabetul, factori de mediu care înseamnă conţinutul de diverse substanţe nu numai radioactive în aer, însumând aşa-zisul factor de risc global.
   – Având de-a face cu un bolnav cu stroke, vă întrebaţi, desigur, cum s-a produs acest eveniment?
   – Factorii de risc trebuie evaluaţi, ceea ce este greu de făcut la un bolnav în stare critică. Semnalul de alarmă este aşa-zisul atac ischemic cerebral tranzitoriu: ischemie reversibilă cu deficit minim. Se descoperă o stenoză carotidiană, o fibrilaţie atrială cu embolie şi aici lucrurile pot fi stăpânite. Dar sunt atâţia factori de risc pe care lumea nu-i bagă în seamă! Ce putem face la ora actuală, la nivel populaţional global, este identificarea lor. Anul trecut s-a stabilit ca în toate statele lumii să se încerce, prin specialiştii formaţi, să se renunţe la practici medicale şi manageriale care s-au dovedit nepotrivite, fără valoare terapeutică, uneori chiar nocive. Această influenţare a factorilor de risc este de dorit să se facă şi la noi în ţară, dacă organizarea sanitară este potrivită, şi asta ţine de structurile nemedicale. Educaţia sanitară se poate face prin media, şcoală. Cea mai importantă educaţie sanitară se face în familie, apoi la preşcolar şi şcolar. La primul accident vascular, profilaxia secundară este eficace, dar nu e la fel ca educaţia sanitară eficientă în faza primară, în faza de dezvoltare a individului. Noi nu suntem altceva decât ce-au fost părinţii noştri. Dar dezvoltarea fenotipică, în decursul dezvoltării individului, nu este o fatalitate. Când descoperi un defect de dezvoltare, de cunoaştere, de integrare, cognitiv, de adaptare care se dezvoltă, care apare şi dispare, se pot lua măsuri. Chiar şi în boala Alzheimer există markeri care pot fi astăzi puşi în evidenţă la vârste de 30 sau 40 de ani. Ei pot să spună cu mare probabilitate care pacient va dezvolta demenţă vasculară, Alzheimer sau de alt tip.
   – Consideraţi că trebuie să fim atenţi la medicamentele pe care le administrăm? Dacă da, în ce sens?
   – Validarea medicamentelor nu se poate face decât prin experiment uman, dar nu este etic. Testarea se face numai pe animale şi acestea inferioare, simple din punctul de vedere al structurii neurale. Suntem sub consecinţa speciilor. Asemănarea dintre o ramură de antropoide şi om face ca şi cercetarea experimentală cea mai apropiată de acesta să fie efectuată pe animale cât mai dezvoltate, dar acest lucru nu este posibil, constituind limita cercetării biologice. Sunt şi concepte religioase care se opun. Confruntându-ne cu o fatalitate, o limită a cercetării, se caută – prin cele mai minunate minţi umane şi prin cele mai subtile speculaţii – extrapolarea de la animale inferioare la om. Sunt testări pe care şi eu le-am folosit la animale, care erau valoroase, dar la om nu pot fi aplicate. Odată cu dezvoltarea tehnologică, mai ales la începutul anilor ’80, au apărut imagistica cerebrală şi explorările non-invazive. Plăcile de aterom pot fi astfel vizibile in vivo şi in situ. Datele au întărit ideea că experimentele pe animale nu pot fi transpuse la om şi se merge în continuare pe studii randomizate dublu orb, cu limitele lor. Statistica are multe capcane în biologie, chiar dacă este vorba de matematică. Studiile clinice şi ghidurile de practică acoperă un gol şi rezolvă o problemă necesară de terapie, dar nu sunt complet satisfăcătoare.
  – Citez o afirmaţie a dumneavoastră care ar trebui înscrisă pe o placă de marmură la intrarea clinicilor de neurologie: semiologia neurologică nu va dispărea niciodată!
   – În general, semiologia stă la baza premiselor, pentru a ajunge la un diagnostic. Anamneza în stil clasic – dar modernizată – este obligatorie, iar sistemul nervos este cea mai potrivită structură pentru examenul clinic. Dezvoltarea tehnologică a luat o asemenea dimensiune la ora actuală încât practicăm toate metodele de investigaţie, începând cu angiografia şi examenul Doppler. Înainte de introducerea tehnologiei care la ora actuală a devenit atât de comună, am examinat pacienţii cu ciocanul de reflexe, tamponul de vată, acul de seringă şi m-am bazat pe un dialog atent. Émile Sergent, la începutul secolului trecut, spunea că studenţii care se prezintă la examene după cursuri învăţate în Jardin du Luxembourg, fără să examineze bolnavii în clinică, devin medici periculoşi. Extrapolând, aş spune că orice medic care nu este subjugat tehnologiei sau orice medic ce nu poate stăpâni în mare tehnologia explorării unui bolnav este cel mai periculos medic. De ce? Pentru că examenul IRM este aşa de fiabil încât permite inventarierea chiar şi a leziunilor care nu au de-a face cu patologia. Totuşi, ideea americană pragmatică, că fiecare se specializează într-un singur domeniu, nu este în întregime sustenabilă, pentru că noi trebuie să le ştim pe toate…
  – A existat o perioadă, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în care se vorbea în comun despre „boale nervoase“. Tendinţa de separare este acum mai mică?
   – Astăzi psihiatria şi neurologia se reunesc perfect. Noi suntem în urmă cu formaţia medicului neurolog, care nu ştie psihiatrie, şi a medicului psihiatru, care nu ştie neurologie. Ambii trebuie să aibă în atenţie şi puţină neurochirurgie. Se vorbeşte de o patologie de stres, o depresie post-AVC, o componentă cu totul diferită de depresia obişnuită. Terapia ar putea fi diferită, mai nuanţată şi cu doze adaptate.
  – Probabil că subtilitatea în stroke constă în a greşi cât mai puţin…
   – O frază a experţilor aduce clarificări asupra situaţiei de fapt în care se află astăzi problematica stroke-ului în lume. Progresul poate fi obţinut nu doar prin ceea ce vom face, ci şi prin ceea ce vom înceta să facem. Economii semnificative de timp, bani şi efort se pot obţine prin renunţarea la practici bazate pe opinii nefondate, abordări nepotrivite şi stimulente financiare (sponsorizări). Problema cu stroke-ul este reglementată pe plan internaţional prin cooperări locale, zonale, continentale şi mondiale. Eu am înfiinţat de mai mulţi ani Asociaţia Naţională Română de Stroke şi primul Institut Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare din zona est-europeană, cu rezultate comparabile cu cele din SUA. Facem parte din Societatea Europeană de Stroke, cea mondială din care eu fac parte, şi există recomandarea ca fiecare ţară să aibă o societate, o asociaţie naţională, care să se ocupe de problematica neurovasculară, cu specificul fiecărei ţări. Asta facem şi noi, la a 14-a Conferinţă de Stroke din perioada 12–14 octombrie 2011. În fiecare an există conferinţe europene de stroke, care durează mai multe zile şi în care se pun la punct noutăţile. Particip şi la congresele de stroke din SUA, organizate de Academia Americană de Stroke, dar şi de Asociaţia Americană de Stroke. În SUA există două tipuri de organizare: pe de-o parte, Academia Americană de Neurologie şi Stroke, dar şi Congresul Naţional American de Stroke, cu revistă proprie. Ei şi-au propus ca într-un interval de mai puţin de două decenii să atingă nivelul de dezvoltare practică din cardiologie şi ca distanţa care separă sectorul cardiovascular de cel neurovascular să fie de doar patru-şase ani. Există însă limite pe care nu le poţi depăşi. Terapia endovasculară nu se poate face la creier ca la miocard. Revenind la organizare, modelul american este cel mai bun în cercetarea neurovasculară, însă pentru formarea specialiştilor nu este cel mai bun. Aici este cel european, cu Franţa şi Anglia în primul rând. Dar când este vorba de cercetare, se uită şi ei la SUA, cum ne uităm noi la Europa Occidentală. Dar şi americanii, care o perioadă i-au ignorat pe europeni, acum trimit studenţi aici ca să înveţe semiologia neurologică…
  – Se poate deci previziona că a XIV-a Conferinţă Naţională de Stroke (AVC) cu participare internaţională, organizată în perioada 12–14 octombrie a.c. sub egida Academiei Române, UMF „Carol Davila“ Bucureşti, Institutului Naţional de Neurologie şi Boli Neurovasculare şi Asociaţiei Române de Stroke (AVC), va avea o desfăşurare ce acoperă o arie însemnată din domeniul neuroştiinţelor?
   – Tematica va cuprinde cinci capitole: epidemiologia, managementul, actualităţi, orientări privind recuperarea în AVC şi varia. Se vor organiza trei cursuri preconferinţă: Explorarea imagistică în stroke; Neurosonologia în leziunile arteriale cervico-cerebrale; Interferenţe în neuroştiinţe. Iată lista domeniilor neuroştiinţelor pe care am să le expun la acest din urmă curs: neurobiologia, neurodezvoltarea, neurologia moleculară, neurohistologia, neurofiziologia, neuroanatomia, neuroatomia funcţională, psihofiziologia, neuroştiinţele cognitive, neuroştiinţele afective, neuroştiinţele comportamentale, neuroştiinţele sociale cu adaosul de cogniţie, emoţie, motivaţie, percepţie, raţionament, empatie pe care-l conţin. În aria comportamentală se înscriu: genetica comportamentală, psihologia biologică, echilibrul comportamental, comportamentul de agresiune, comportamentul maternal, comportamentul sexual, homeostazia, controlul motor, efectul activaţional al hormonilor. Neurolingvistica se ocupă de vorbire: aria lui Broca, achiziţiile de limbaj, percepţia cuvântului. Ştiinţele medicale participă la neuroştiinţe prin: neuropatologie, neurologie, demenţe, neuropsihologie clinică, psihiatrie. Neuroingineria înseamnă imagerie cerebrală. Întâlnim discipline mai recente: filozofia neuroştiinţelor, neuroştiinţele computaţionale şi teoretice, neuropsihologia bancară, neuropsihologia economică. Lumea descoperă că noi avem creier…
  – Ce ne puteţi spune despre participare? 
  – S-au înscris deja cca 800 de participanţi. Lucrările se vor desfăşura la Sala Auditorium a Muzeului Naţional de Artă. Avem o zi de cursuri pentru rezidenţi, după aceea – comunicări ştiinţifice pe mai multe secţiuni. Participă Institutul nostru, căruia i se alătură vârfuri universitare şi de cercetare din ţară şi străinătate.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe