Ilona Kickbusch pune degetul pe rana sănătăţii
publice internaţionale cu siguranţa şi sinceritatea expertului a cărui
credibilitate mondială este atât de consistentă încât poate verbaliza chiar şi
probleme de obicei tabu în spaţiul public. Eşecul comunităţii internaţionale în
gestionarea crizei Ebola, mecanismele financiare viciate ale iniţiativelor
Organizaţiei mondiale a sănătăţii, rolul jucat de lobby-ul corporaţiilor
multinaţionale în reglementările care guvernează comportamentele nocive pentru
sănătatea ţărilor occidentale – sunt toate subiecte abordate frontal şi
didactic de Kickbusch într-un interviu care developează o criză mondială despre
care, în România, nu se vorbeşte deloc.
O EPIDEMIE CA ÎN EVUL MEDIU
Care este lecţia pe care trebuie să o învăţăm
din criza de sănătate generată de epidemia de Ebola din Africa?
Ilona Kickbusch: Criza generată de
Ebola ne spune multe despre eşecul guvernamental în sănătatea publică. Desigur,
lecţia fundamentală este că dacă nu investeşti într-un sistem solid de sănătate,
într-un sistem eficient de monitorizare pentru sănătatea publică şi în unităţi
de tratament bune şi ajungi să te confrunţi cu o problemă majoră de sănătate,
aceasta va scăpa de sub control, exact cum am putut vedea că s-a întâmplat în
aceste ţări. Nu aveau sisteme de sănătate, nu aveau profesionişti în sănătate,
nu aveau medici. Dacă nu investeşti în sănătate din timp, o epidemie se va
transforma într-o criză. Există însă şi cealaltă dimensiune: noi, comunitatea
internaţională, am dat greş. Sistemul de ajutor pentru dezvoltare nu este
construit astfel încât să sprijine crearea de sisteme de sănătate, ci este
concentrat pe probleme verticale. Domeniul asistenţei internaţionale a devenit
unul foarte orientat pe rezultate. Aşa că, pentru a obţine bani, trebuie să fii
capabil să arăţi: am imunizat atâţia copii, am sprijinit atâtea mame, am făcut
x teste de tuberculoză etc. Orice, alege orice indicator, dar trebuie să fie
foarte specific. Ceea ce este eficient, salvează vieţi, ajută oameni, dar nu
ajută sistemele de sănătate publică. Prin urmare, dacă te confrunţi cu o criză
majoră, nu ai un sistem pus la punct. Din contră, te va da înapoi, pentru că toţi
oamenii pe care ai reuşit să îi ajuţi înainte, prin acţiuni punctuale, sunt
afectaţi de criză. Şi eşti în situaţia în care mulţi dintre cei pe care îi
salvasei înainte mor. Iar în paralel apare o altă problemă: nu există nicio
infrastructură pentru a implementa programele deja existente, în timp ce criza
de Ebola este în desfăşurare. Aşa că pacienţii cu tuberculoză, malarie,
femeile, copiii nu beneficiază de niciun serviciu, pentru că totul trebuie pus
la dispoziţia luptei împotriva Ebola. Prin urmare, vorbim de o criză a
sistemului de dezvoltare. Şi mai există o a treia criză: criza sistemului de
guvernare internaţională, care nu este pregătit pentru acest tip de urgenţe.
Ilona Kickbusch: Nu avem banii – nu
avem un fond pentru urgenţe globale, nu avem un sistem de organizare. Avem doar
International Health Regulations (IHR), care îţi spun când OMS declară un
eveniment o urgenţă de sănătate publică. Iar acesta e un lucru bun. Dar apoi
este necesar să creăm un sistem care să poată fi activat imediat ce OMS declară
o criză, un sistem care să cuprindă expertiză, logistică, materiale, tot ce ai
nevoie ca să faci faţă crizei. În vreme ce acum ne bazăm doar pe formula carităţii:
înainte să facem ceva, trebuie să strângem bani. Şi mulţi oameni trebuie să
beneficieze de training înainte de a merge acolo. Să luăm exemplul Germaniei:
ministrul apărării a făcut un apel chemând oamenii să se implice direct, ca
voluntari şi au rămas în jur de 3.000 de oameni, dar toţi aceşti voluntari
trebuiau pregătiţi.
CRIZĂ FINANCIARĂ ÎN ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII
Este această epidemie un semnal de alarmă
pentru OMS şi pentru partenerii ei?
Ilona Kickbusch: Nu cred că
secretariatul OMS avea nevoie de un semnal de alarmă. Dar este mai degrabă un
semnal de alarmă despre finanţarea OMS, pentru că organizaţia are o politică de
zero creştere, impusă de decizii luate la nivel politic în SUA, aşa că bugetul
principal al OMS a scăzut şi nu mai sunt fonduri. De fapt, tocmai departamentul
responsabil pentru securitatea sănătăţii a fost redus în dimensiune din cauza
lipsei finanţării. Un număr foarte mare de acţiuni sunt legate de reforma OMS,
de stabilirea priorităţilor, iar în acest context, capacitatea OMS de a răspunde
cum se cuvine a fost semnificativ scăzută, aşa că sperăm că statele membre se
vor „trezi“ şi vor spune: „Nu ne permitem ca această parte a muncii unei
organizaţii globale de sănătate – securitatea sănătăţii – să fie slăbită şi pusă
în pericol în acest mod“. În acelaşi timp, va trebui să revizuim IHR şi să
vedem ele dacă ne-ajută într-adevăr să răspundem la aceste tipuri de urgenţe.
Ce fel de modificări
ar trebui să sufere IHR?
Ilona Kickbusch: Cred că răspunsul la
această întrebare va depinde de analiza post-criză a răspunsului la epidemie. Vă
amintiţi probabil că a fost un comitet de evaluare după pandemia de gripă
porcină, o situaţie în care statele membre au fost de părere că OMS nu a răspuns
cum trebuia. Sunt de părere că vom avea nevoie de un comitet de evaluare şi după
ce se încheie epidemia de Ebola, ca să vedem ce anume din algoritmul pe care
OMS l-a dezvoltat din mers pentru Ebola funcţionează şi ce nu. În mod
particular: în ce punct declarăm o urgenţă internaţională de sănătate publică?
Avem sau nu nevoie de acordul ţării în cauză ca să declarăm o urgenţă? Şi,
foarte important, ce mecanisme sunt activate după declararea urgenţei? Pentru că,
până acum, după declararea unei urgenţe, există un gap, o pauză în care ne întrebăm ce ar trebui făcut. Şi am putea
stabili că, după ce este declarată un anumit tip de urgenţă, un nou mecanism
ONU specific trebuie să devină activ. Cum există acum UNMEER, misiunea ONU
dedicată Ebola. Dar probabil am mai avea nevoie – cum spunea Ban Ki-Moon că ne
trebuie o forţă de pace a ONU – de o forţă de muncă pentru sănătate, care să
poată interveni imediat în situaţii de urgenţă. „Halatele albe“, în loc de „căştile
albastre“. În consecinţă, cred că IHR trebuie revizuite şi trebuie să ne
concentrăm mai mult pe modalităţile în care acţionăm atunci când nu există tratament.
Acest lucru i-a speriat cu adevărat pe oameni, inclusiv pe profesioniştii care
au intervenit în prima linie. A fost ca în epidemiile istorice din Evul Mediu,
din secolul al XIX-lea. Chiar şi în cazul gripei spaniole, când medicamentele
erau inutile şi totul depindea de logistică, de organizarea carantinei, de
cordonul sanitar, de calitatea îngrijirii, de spitalele de campanie. Poate ne
ajută mai mult să ne raportăm la ce făceau oamenii în epidemiile anterioare,
când nu puteau conta pe medicamente. Una dintre probleme este şi că am devenit
atât de „perfecţi“, atât de perfecţionişti în procesele noastre. Când oamenii
se confruntau cu gripa spaniolă, nu aveau de ales. Pur şi simplu, luptau cu
acel virus cu mijloacele pe care le aveau la dispoziţie, pe când acum ai un
echipament de protecţie din cap până în picioare, logistică pentru a transporta
persoanele infectate înapoi în ţările lor. Regulile sunt cu totul altele când răspunzi
la o epidemie în secolul XXI, pentru că există anumite aşteptări legate de
siguranţă, pe care nu le aveai înainte. Nu în urmă cu 100 de ani. A trecut
aproape un secol între gripa spaniolă şi criza de Ebola. Iar în cazul gripei
spaniole au murit între 50 şi 100 milioane de oameni la nivel mondial. Criza de
Ebola este cu adevărat un semnal de alarmă, trebuie să fim foarte serioşi şi
mulţi dintre noi credem cu tărie că comunitatea internaţională nu a răspuns cu
seriozitatea cu care trebuia să răspundă.
Şi nici suficient de
repede.
Ilona Kickbusch: Absolut!!
Seriozitatea ar fi implicat şi rapiditatea răspunsului. Dar şi angajamentul
financiar. Iniţial, oamenii vorbeau de 500 de milioane de dolari. Apoi, de
câteva miliarde de dolari. Şi nici nu am calculat încă pierderile înregistrate
la capitolul viabilităţii economice şi încasate de economiile ţărilor sever
afectate de epidemie. Practic, economia lor a fost devastată. Inclusiv economia
tradiţională, agricultura. Vorbim de ţări în care sistemul agricol este
construit pe mobilitatea forţei de muncă, în care lucrătorii merg de la o fermă
la alta. Evident, nu a mai fost posibil să se întâmple acest lucru, din cauza
Ebola. Întregul sistem economic, toate pieţele au fost brutal lovite. E o situaţie
foarte tragică.
Pentru combaterea
epidemiei au fost luate o serie de măsuri controversate, criticate ca fiind
extreme. Mă refer în primul rând la o decizie repetată a guvernului din Sierra
Leone de a pune întreaga ţară sub o carantină generalizată câteva zile. Au fost
justificate şi necesare astfel de măsuri? Au rezolvat ceva sau doar au cumpărat
timp?
Ilona Kickbusch: Nu ştim cu adevărat.
Mi s-a părut interesant un interviu cu Peter Piot (n.r.: descoperitorul
virusului Ebola) care a mărturisit că reacţia sa iniţială la carantina
generalizată a fost: „ooo, ce nebunie să faci asta“, dar şi că apoi a început să
reevalueaze această măsură. Sigur, dacă ne întoarcem în timp şi ne uităm cum a
reacţionat Veneţia la ciumă, a fost asemănător. Încerci să opreşti
transmiterea. Ceea ce nu înseamnă că opreşti comerţul internaţional. Dar
oamenii s-au alarmat din ce în ce mai tare după ce au apărut cazurile din SUA,
Spania, Marea Britanie. Până la un anumit punct avem nevoie şi de măsuri de
izolare, când vorbim de o boală atât de contagioasă. Într-un fel reinventăm
istoria, iar verdictul final nu poate fi dat încă. Aş ezita să spun: a fost
bine sau a fost rău, dar, din raportările venite din Africa de Vest, pare să fi
ajutat la identificarea mai multor cazuri, la reducerea numărului de lanţuri de
transmitere. Sunt lucruri de care va trebui să ţinem cont într-o analiză globală
a răspunsului la epidemie şi unele dintre aceste măsuri vor fi, poate, trecute,
în manualul privitor la cum ar trebui să reacţioneze ţările în aceste situaţii.
O FURTUNĂ PERFECTĂ
În mod tradiţional,
Ebola a afectat Africa, este considerată o problemă africană. Este acesta
motivul pentru care nu puteam conta pe un vaccin sau pe un tratament la
începutul epidemiei? Până la urmă, virusul fusese descoperit în 1976.
Ilona Kickbusch: La ultima epidemie
din Congo (pe-atunci Zair), în 1994, eu începusem să coordonez divizia OMS
pentru comunicare, promovarea sănătăţii şi educaţie pentru sănătate.
Mi-amintesc că acea epidemie a fost incredibil de bine ţinută sub control. Asta
era regula, de fapt. Izbucnea o epidemie şi, dacă reuşeai să o ţii în satul sau
comuna respectivă, se atenua şi se încheia de la sine. Nu concepeam scenariul
ca Ebola să se dezlănţuiască. Prin urmare, nu a fost niciodată pe lista de
priorităţi. Din cauza felului în care este organizată producţia de vaccinuri şi
tratamente, în sectorul comercial, dar şi în institutele de sănătate publică,
pur şi simplu, nu era o boală prioritară. În trecut, dacă citeai biografia lui
Peter Piot, ai fi putut spune: „Ok, hai să facem ceva, să căutăm un vaccin sau
un tratament“. Dar la concurenţă erau atât de multe probleme prioritare.
Trebuia găsit un vaccin pentru malarie, care afectează aşa de mulţi oameni.
Putem găsi un vaccin pentru SIDA? Deci, exista şi o presiune politică. A fost şi
un eşec al pieţei în general în această zonă a vaccinurilor şi a tratamentelor
pentru bolile tropicale neglijate. Este clar că există o zonă largă ce rămâne
neacoperită. Dar în acelaşi timp, însăşi comunitatea internaţională a
impulsionat industria să se concentreze pe acele probleme care afectează cel
mai mare număr de oameni: SIDA, tuberculoză. Nu e vorba doar de industria
farmaceutică „rea“ care nu face ce ar trebui să facă, ci vorbim de un efect
sistemic. De aceea, repet, această criză de Ebola este un eşec sistemic, cu
numeroase elemente care s-au întregit într-o furtună perfectă.
Care este principala
diferenţă între ceea ce se întâmplă încă în Sierra Leone, Liberia şi Guineea,
pe de-o parte, respectiv ce s-a întâmplat în Congo: o epidemie separată, de
dimensiune mult mai mică, foarte repede rezolvată şi încheiată înainte de a se
extinde? Chiar are Congo un sistem de sănătate mai solid?
Ilona Kickbusch: Este un pic mai
solid, dar nu doar acest lucru a făcut diferenţa. Acolo intervenţia a fost
foarte rapidă, populaţia din Congo a răspuns imediat măsurilor luate de autorităţi.
A fost un mix între încrederea populaţiei în autorităţi, în sistemul de sănătate,
numărul de profesionişti medicali disponibili să se implice, viteza de reacţie.
În Congo reacţia a fost, de asemenea, autoritară şi fermă: „Vom învinge asta,
vom face asta“. Ce s-a întâmplat acolo arată că dacă ai un sistem funcţional,
chiar rudimentar, poţi face ceva. Dar dacă ai o guvernare foarte slabă, cu un
nivel foarte scăzut al încrederii populaţiei, cu un sistem de sănătate practic
inexistent, fără profesionişti, atunci eşti pierdut. Atunci devii cea mai slabă
verigă.
E COMPLICAT SĂ ADUCEM INDUSTRIA DE PARTEA
BINELUI
Ce obstacole pune astăzi
sectorul privat în prevenirea şi controlul bolilor nontransmisibile?
Ilona Kickbusch: Întâlnim foarte
multe obstacole din partea industriei. Poţi face foarte mulţi bani cu ajutorul
unor lucruri nesănătoase, sunt foarte mari interesele companiilor care vor să
vândă din ce în ce mai mult din acele bunuri şi produse care îi fac pe oameni
nesănătoşi. Şi nu ne referim exclusiv la industria producătoare, ci la un
întreg complex care îi este asociat, din care fac parte şi agenţiile de
marketing – multe dintre ele obţin cele mai mari profituri promovând produse
nesănătoase. Mulţi dintre noi lucrăm şi locuim în contexte urbane şi avem un
stil de viaţă destul de sedentar. Şi nu ajută că există o tentaţie constantă.
Dacă eşti într-o staţie de metrou sau dacă mergi pe o stradă cât de cât
aglomerată, eşti constant motivat să mănânci ceva, să bei ceva, să cumperi
ceva. Ai nevoie de multă putere să nu răspunzi, să spui nu. În dezbaterea
publică se spune adesea că oamenii ar trebui să aibă alternative sănătoase,
dar, de fapt, este deja o problemă, destul de serioasă pe plan psihologic, că
mereu trebuie să alegem. Constant trebuie să faci un efort de voinţă şi să
zici: „Nu, nu o să cumpăr o felie de pizza acum“. Este o presiune enormă pe
oameni în viaţa lor de zi cu zi, tentaţiile apar la tot pasul, activitatea
fizică e limitată, mulţi oameni nu mai au timp să gătească. Este o interfaţă
foarte complexă care ţine de felul în care s-au schimbat şi s-au comercializat
stilurile noastre de viaţă. Şi de cât de mult din economia noastră depinde de
această comercializare a vieţii. Ceea ce face să fie foarte dificil să găsim o
cale să inversăm aceste forţe, să le aducem de partea binelui, să îi facem să
vândă produse sănătoase în loc de ciocolată copiilor. Va fi foarte dificil să
convingem o industrie în care nivelul profitului este atât de mare să se răzgândească,
să se schimbe.
Cum poate fi tras la răspundere
sectorul privat atunci când are un impact negativ asupra sănătăţii publice?
Ilona Kickbusch: În primul rând, prin
reglementare. Statele trebuie să creeze legislaţie în acest sens. O parte din
această reglementare este făcută prin politici antifumat, care limitează
accesul la tutun sau contextele în care se poate fuma. Şi o să vedem cum vor
evolua regulile de acest tip. Cu toţii am crezut că a fost o mare liberalizare
în societate că putem mânca şi bea peste tot, dar are, de fapt, un impact negativ.
Aşa că probabil vom vedea mai multe reglementări cu privire la locurile în care
poţi consuma mâncare sau alcool. Şi nu doar din cauza impactului nociv asupra sănătăţii,
ci şi din cauza enormei cantităţi de deşeuri produse. În multe oraşe sunt
imense costurile eliminării tuturor acestor deşeuri, de la ambalaje de
fast-food la peturi şi aşa mai departe. Există un profit privat generat de
produs, dar toate costurile externe sunt suportate de public, prin taxele către
stat. Prin reglementarea industriei, prin taxe, vor 
creşte preţurile şi unele ţări
au început deja să facă asta: au adăugat taxe pe răcoritoare. Apoi, banii
colectaţi au o destinaţie specifică. În Mexic, de exemplu, taxa pe zahăr e
folosită pentru a face ca apa potabilă să fie disponibilă în toate şcolile.
Există, de asemenea, şi ameninţarea unor eventuale reglementări: actorii din
industrie devin atât de îngrijoraţi de teama că vor fi trecute legi noi, încât
încep să ia şi pe cont propriu anumite măsuri. Un fel de autoreglementare a
industriei. Guvernele au o infinitate de posibilităţi pentru a ajuta la
structurarea mediului şi pentru a-l face mai sănătos. În general, preţul este o
problemă esenţială. Pentru mulţi oameni cu venituri mici, este foarte dificil să
nu cumpere unele din aceste produse, tocmai pentru că sunt foarte ieftine şi
mai ieftine ca alternativele sănătoase. Şi alte soluţii trebuie luate în
calcul. Putem subvenţiona alimentele mai sănătoase? Trebuie să existe un
echilibru. Dacă un burger este aşa de ieftin, aşa îmi voi hrăni copiii, dacă
sunt sărac.
În toamnă, în SUA,
mai multe companii producătoare de răcoritoare au anunţat că vor promova
sortimentele lor fără zahăr, cu zero calorii, în detrimentul celor cu zahăr.
Mai multe voci critice au atras atenţia că această tendinţă ar fi fost oricum
înregistrată de rapoartele de marketing, ca urmare a schimbării obiceiurilor
consumatorilor. Putem spune că este, de fapt, o mişcare bună de CSR?
Ilona Kickbusch: Da, cu siguranţă. E
bine că se întâmplă, poate vor accentua tendinţa puţin, dar în general multe
dintre companii au motiv să se teamă acum, pentru că, cel puţin în mare parte
din ţările dezvoltate, consumul acestor băuturi scade. Aşa că trebuie să găsească
o nouă strategie de marketing. Unele dintre ele încearcă să facă din băuturile
lor o poveste socială: dă o cola prietenului tău şi aşa mai departe. Altele
încearcă să promoveze variantele cu zero calorii. Ceea ce nu e tocmai adevărat,
pentru că de obicei încă au un conţinut caloric. Şi o altă parte a problemei:
ce fac, de fapt, oamenii care nu mai beau aceste băuturi răcoritoare? Ceea ce
vedem în rândul multor tineri este că a bea cola este considerat de modă veche,
aşa că în loc de cola aleg energizante, şi ele bogate în zahăr, dar care sunt
foarte periculoase din cauza conţinutului mare de cofeină. Este o altă zonă
dificilă şi potenţial periculoasă. Nu e uşor să fii responsabil de sănătatea
publică. Constant există nişte schimbări în piaţă, alte produse devin populare şi,
brusc, în loc de zahăr, ai o altă problemă – în acest caz, multă cofeină.
LOBBY-UL INDUSTRIEI ALIMENTARE:UN EFECT
SCANDALOS
Cum credeţi că vor
evolua reglementările privind alimentele şi sănătatea publică, ţinând cont de
noul acord comercial între SUA şi Uniunea Europeană, TTIP?
Ilona Kickbusch: Nu ştim încă. Unele ţări,
precum Germania, au fost foarte critice cu privire la acest acord, cred că o
parte din standardele noastre alimentare ar putea fi scăzute. Pe de altă parte,
nişte standarde din SUA sunt, de fapt, mai înalte decât în Europa. Aşa că
vorbim de un compromis, de fapt; pierzi pe de o parte, câştigi pe de alta. Cea
mai mare grijă este însă legată de contextele în care o companie poate da în
judecată un stat membru. Dacă tu, ca stat membru, ai introduce reglementări mai
stricte legate de un anumit aliment, atunci companiile ar putea să te dea în
judecată, pentru că ţi-ai schimbat legislaţia. Asta este, de fapt, principala
problemă. Poate ceva ce nu ştim astăzi, dar aflăm peste cinci ani că este
foarte periculos va trebui reglementat şi una dintre ţări încearcă să emită
legislaţie în acest sens – să ne gândim la ţigareta electronică. O companie ar
putea veni să dea în judecată statul. Şi pe acest aspect al TTIP ar trebui să
ne concentrăm, de fapt.
Le acordăm prea multă
putere companiilor.
Ilona Kickbusch: Exact asta e
problema. Dar unul dintre argumente este că multe acorduri comerciale, mai ales
cele bilaterale, au deja această proviziune, care este în sine înspăimântătoare.
Prin urmare, nu s-ar schimba chiar aşa de mult. Dar cred că publicul, asociaţiile
de sănătate publică s-au trezit şi oamenii încep să se teamă gândindu-se că
marile corporaţii sunt mai bogate decât anumite state. Şi de faptul că sunt
globalizate, pe câtă vreme statele acţionează doar pe plan naţional. Aşa că
oamenii sunt îngrijoraţi că, în anumite cazuri, în care în mod normal ar cere
UE să protejeze statul individual, unele dintre măsurile luate acum de UE vor
slăbi, de fapt, potenţialul statului de a lua măsuri stricte pentru sănătatea
publică în interiorul propriilor graniţe.
Puteţi să îmi daţi un
exemplu?
Ilona Kickbusch: Avem exemplul
istoric al ţărilor nordice. Când au intrat în UE, au fost nevoite să ridice o
parte din restricţiile lor referitoare la alcool. Se poate întâmpla ceva
similar. Sau vedem acum cum UE spune că anumite reglementări ale Marii Britanii
pentru alimente nu sunt compatibile cu politicile europene. Sunt elemente la
care trebuie să ne uităm cu mai multă atenţie, unele ţări vor reglementări mai
stricte acasă şi se tem că aceste acorduri comerciale pot slăbi normele privind
siguranţa alimentelor sau, în general, siguranţa consumatorului.
Care sunt determinanţii
comerciali ai sănătăţii de care ar trebui să ne ocupăm la nivelul Uniunii
Europene, prin norme şi reglementări specifice?
Ilona Kickbusch: Cred că, în principal,
alimentele. UE are multe oportunităţi de a aborda probleme legate de mâncare.
Ar trebui să începem cu informaţiile furnizate despre alimentele pe care le
consumăm. Şi este scandalos, cred, că din cauza lobbyului foarte puternic din
partea industriei alimentare, UE nu a reuşit să ajungă la un consens privind
etichetarea după nişte norme clare şi stricte a alimentelor comercializate la
nivel european. Siguranţa alimentelor şi o serie de problematici legate de
mâncare pot fi discutate şi adresate la nivel european. Este important că
responsabilitatea pentru sănătatea publică şi pentru siguranţa consumatorului să
se afle în acelaşi directorat. Este un potenţial enorm acolo. Se pot face mult
în ceea ce priveşte alcoolul, tutunul, ţigările electronice. Nu e întâmplător că
aceste industrii investesc atât de mult pentru activităţile de lobby. Şi este
mare nevoie de o alfabetizare în domeniul sănătăţii a tuturor
europarlamentarilor. Reprezentanţii industriei cred că pot obţine anumite
lucruri la Bruxelles pe care nu le pot obţine la nivel naţional. Şi trebuie să
avem multă grijă.
|
Ilona Kickbusch a fost recent
desemnată să facă parte din panelul de experţi independenţi care va evalua răspunsul
OMS la epidemia de Ebola. Înainte a lucrat aproape două decenii în cadrul OMS,
inclusiv director al Departamentului pentru sănătate şi stil de viaţă,
respectiv director al Diviziei pentru promovarea sănătăţii, educaţie şi
comunicare. Timp de şase ani, până în 2008, a fost coordonator al programului
de sănătate globală din cadrul Departamentului de epidemiologie şi sănătate
publică al şcolii de medicină a Universităţii Yale. Kickbusch este, de
asemenea, editor fondator şi preşedinte al boardului editorial al jurnalului Health Promotion International (Oxford
University Press). Printre boardurile editoriale sau consultative din care mai
face parte se numără cele ale revistelor: British Medical Journal, Social
Science and Medicine, Journal of Global Social Policy. Din 2008 este directorul
programului de sănătate globală al Institutului pentru studii internaţionale şi
de dezvoltare din Geneva. |
.jpg)
