Creat prin Tratatul
de la Maastricht, mandatul european de sănătate, îngrădit de politicieni, a
fost extins prin hotărâri judecătoreşti şi împrejurări favorabile. Helmut Brand, profesor în oraşul unde
s-a născut UE şi preşedinte ASPHER, analizează reuşitele şi eşecurile celor 20
de ani de sănătate publică europeană, în interviul realizat de Mihail Călin.
Pe prof. dr. Helmut Brand, şeful
Departamentului de Sănătate Internaţională al
Universităţii din Maastricht şi preşedinte al Asociaţiei
Şcolilor de Sănătate Publică din Regiunea Europa (ASPHER), l-am
întâlnit prima dată toamna trecută, la Forumul European de
Sănătate Gastein (EHFG), a cărui conducere tocmai o prelua. Profita
atunci de noua sa calitate pentru a cere redefinirea şi extinderea mandatului
european de sănătate. Nu demult, l-am reîntâlnit în
ajunul conferinţei care urma să marcheze crearea acestui mandat chiar
în sala unde, în 1992, liderii vremii semnau Tratatul de la Maastricht,
certificatul de naştere al Uniunii Europene.
– De ce aniversaţi acest tratat tocmai din perspectiva
sănătăţii publice?
– &În Tratatul de la Maastricht, au fost
prevăzute mai multe lucruri: cetăţenia europeană, moneda
unică, serviciul de acţiune externă, mandatul de
sănătate. Potrivit acestui mandat, Comisia trebuie să
obţină un nivel înalt de protecţie a
sănătăţii în toate politicile, însă
organizarea propriilor sisteme de sănătate rămânea la
latitudinea statelor membre. De aceea vorbim despre un „mandat
incomplet“. În anii care au urmat, prin următoarele tratate,
acesta a fost uşor extins, dar în general se referă la
colectarea datelor cu privire la sănătate în Europa şi
statele sale membre, la compararea lor, identificarea de bune practici din care
se poate învăţa şi să se elaboreze recomandări
europene astfel încât, dacă vrei să faci ceva în
sănătate, să ai nişte linii directoare la care să te
raportezi. De pildă, în privinţa screeningului pentru cancerul
mamar, există ghiduri europene la care statele membre să se raporteze
când vor să organizeze această activitate. Apoi, au apărut
nişte boli infecţioase, izbucniri ca SARS, H1N1, şi s-a
constatat că aceasta este o problemă pe care un stat membru nu o
poate administra pe cont propriu şi astfel a fost fondată o
agenţie la Stockholm, ECDC (Centrul European de Prevenire şi Control
al Bolilor), iar de atunci aceasta colectează date, ca să avem o
vedere de ansamblu la nivel continental. ECDC nu vine însă în
România să se ocupe de controlul epidemiilor, asta ţine
în continuare de statele membre.
Ochelarii
domnului Decker
Apoi însă s-a întâmplat un lucru: domnul
Decker, un avocat luxemburgez, şi-a cumpărat o pereche de ochelari de
vedere din Belgia, dacă nu mă înşel, iar compania de
asigurare a refuzat să-i ramburseze costul, spunând că ar fi
trebuit să şi-i ia de la el din ţară. Dar dumnealui a spus
„nu, în Europa, banii, oamenii, serviciile şi bunurile se pot
mişca, nu contează de unde-mi cumpăr ochelarii, trebuie să-mi
decontezi cheltuiala“. Aşa că a dat în judecată
compania de asigurări la Curtea Europeană de Justiţie, care a spus
că într-adevăr, nu contează că sistemele de
sănătate sunt responsabilitatea statelor membre: această valoare,
că bunurile pot fi oferite în întreaga Europă este mai
importantă, şi deci trebuie rambursat. Totul a început cu
ochelarii lui Decker, a fost un eveniment important. A mai fost o altă
decizie, legată de un cetăţean olandez care suferise un accident
şi care putea să beneficieze de un tratament în Austria care
să-l scoată din comă, dar pe care olandezii nu voiau să-l
plătească. Curtea a decis tot în favoarea pacientului, compania
de asigurări a trebuit să plătească. Curtea Europeană de
Justiţie a făcut în aşa fel încât să existe
îngrijire transfrontalieră, într-un fel care încălca
mandatul incomplet din sănătate. (Bineînţeles,
miniştrii sănătăţi se temeau că milioane de oameni
vor profita de fantasticele lor sisteme de sănătate.) Asta le spun
şi studenţilor mei: una din soluţii este să dai guvernul
în judecată. Dacă nu poţi obţine ceva pe căi
politice, mergi în instanţă, ca domnul Decker, care a schimbat
lumea pentru 500 de milioane de cetăţeni. Trebuie să-i fim
recunoscători, fiindcă nu am fi obţinut aceste drepturi prin
decizie politică.
Un alt lucru care s-a petrecut este că, din cauza crizei
financiare, bugetele statelor membre sunt verificate de Comisia Europeană.
Când România îşi adoptă bugetul, CE are dreptul
să-l analizeze şi să constate dacă există suficiente
reforme care să asigure ieşirea din criză; şi poate să
se uite şi la reformele sistemului de sănătate, deşi
până acum sistemele de sănătate ţineau de statele
membre. Deci mandatul pe sănătate se schimbă. Este la fel ca cele
două tipuri de sisteme, Bismarck şi Beveridge, care acum nu mai pot fi
clar delimitate, fiindcă fiecare a adoptat măsuri de la celălalt,
iar acum sunt amestecate.
Sisteme
în dialog Biroul la care a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
– Menţionam deciziile Curţii Europene: pornind de
la ele, avem acum directiva privind asistenţa medicală
transfrontalieră. Toată lumea citeşte doar primele 40 de pagini
ale ei, unde este vorba de aprobările prealabile necesare, dar asta
reglementează lucruri deja existente. În schimb, ultimele 40 de pagini
aduc ceva nou. Este vorba despre sistemul european de evaluare a tehnologiilor
medicale: în cazul unei noi tehnologii, trebuie să analizezi
literatura, să aduni dovezile şi să le aplici la propriul sistem
– dacă funcţionează, dacă o vrei, cum va fi
rambursată. 80% din evaluarea tehnologiilor medicale nu este specifică
pentru o ţară, aşa că o poţi aplica şi în
România, şi în Belgia. Ideea este să avem o abordare
europeană a acestei probleme, astfel încât noile tehnologii
să fie evaluate mai rapid.
Mai există un aspect: când te tratezi în altă
ţară, datele trebuie să te urmeze – astfel se rezolvă o
mare problemă. Momentan, nu există schimb de date între sistemele
diferitelor ţări. Iar aici, Comisia a spus: „dacă tratezi
pacienţii din străinătate, trebuie să poţi atât
să citeşti, cât şi să furnizezi date“, iar asta
va fi o mare realizare, va face deodată sistemele să vorbească
între ele. Vor exista şi aşa-numitele puncte de contact în
fiecare stat membru, unde poţi obţine informaţii despre calitatea
serviciilor din altă ţară – informaţii comparabile,
fiindcă altfel lucrurile nu funcţionează. Lucruri asupra
cărora nu ne-am putut pune de acord în ultimii 20 de ani sunt
reglementate prin directiva drepturilor pacienţilor. O reglementare pe
uşa din dos, ca să zicem aşa. Vom avea date comparabile, pentru
că avem nevoie de ele pentru punctele de contact.
Ferestre
de oportunitate
– Tratatul de la Maastricht a făcut posibilă
existenţa DG Sanco, ce reuneşte sănătatea şi
consumatorii. Sigur, la nivel naţional, când îţi
defineşti ministerele, este foarte eficient să combini
sănătatea cu politicile din domeniul muncii şi cu cele sociale,
astfel încât să reuneşti întreaga agendă
socială: când oamenii au locuri de muncă, există coeziune
socială, iar starea de sănătate depinde de statutul social. Ar
avea sens să fie la fel şi la nivel de DG, dar depinde, poate
că, la 500 de milioane de cetăţeni, este mai bine să ai
„ministere“ diferite pentru aceste domenii. Este bine totuşi
că există o structură oficială, independentă, pentru
politici de sănătate, un simbol al mandatului, un comisar pentru
acest domeniu. Dar există probleme în colaborarea cu alte
directorate generale.
– Menţionaţi cooperarea insuficientă, faptul
că sănătatea este o prerogativă pe care ţările
ţin s-o păstreze. De ce stau lucrurile aşa?
– Ţări precum Franţa sau Germania au
propriile structuri şi nu doresc să renunţe la autoritatea
proprie în favoarea Europei. Ei spun că mandatul pe
sănătate este incomplet şi organizarea sistemului de
sănătate este de competenţa lor. Sigur, poţi schimba
mandatul, dar ţările mari nu au probleme şi atunci nu sunt
interesate de aşa ceva. Ţările Baltice, Malta, Cipru sau noile
state membre ca România şi Bulgaria nu au aceeaşi
infrastructură, aşa că ar fi de acord cu soluţii europene
pentru problemele lor, sunt mult mai deschise spre colaborare pentru că
în felul acesta se produce un transfer de cunoştinţe,
dezvoltarea capacităţilor. Dar ţările care au
infrastructura şi capacităţile se întreabă de ce
să cedeze Europei din puterea lor? Voi fi deschis: înainte de SARS,
lucram în Germania împreună cu CE la schimbul de date pentru
tuberculoză, HIV etc. şi, când s-a discutat despre
posibilitatea unei agenţii europene pentru boli infecţioase, am spus:
„Nu, să nu cerem asta, nu vom reuşi. Toţi vor spune
că Europa vrea să-şi crească puterea, că va fi mai
multă birocraţie degeaba. Să ne limităm la schimbul de
informaţii prevăzut de mandat. Ne vom pierde timpul cerând o
agenţie“. Am dat acest sfat guvernului regional şi celui
naţional. Apoi a apărut SARS şi, odată cu el, o
fereastră de oportunitate, fiindcă toată lumea şi-a dat
seama că avem nevoie de informaţii în astfel de situaţii
acum, nu peste două sau trei luni. Atunci mi-am schimbat şi eu
părerea şi iată că acum avem această agenţie. La
momentul actual, avem o problemă asemănătoare cu datele despre
bolile netransmisibile: obţii datele de pe bursă la fiecare 30 de
secunde, dar într-o situaţie de criză, ce se petrece cu
mortalitatea afli după trei ani. Este o discrepanţă care nu mai
poate fi tolerată: ca ministru pus în situaţia de a reduce
bugetul, trebuie să ai sistemul de monitorizare care să-ţi
spună ce se întâmplă dacă faci tăieri de 30%.
Iar dacă, trei luni mai târziu, constat că mortalitatea
creşte, înseamnă că n-am făcut bine. Dar aşa, eu
nu voi mai fi ministru peste trei ani, iar atunci când datele vor
veni...
Avem deci nevoie mai repede de aceste informaţii, pentru a
aprecia impactul unor astfel de măsuri: aceasta este o nouă
fereastră de oportunitate care se deschide, aşa că am putea de
pildă să extindem mandatul ECDC la bolile neinfecţioase. Abia
acum discutăm despre creşterea cu 50% a numărului sinuciderilor
în Grecia, din urmă cu trei ani! Dacă ştiam asta mai
devreme, după jumătate de an – un an, am fi discutat despre
asta. Avem, de altfel, o problemă: austeritatea severă nu este
bună pentru sănătate; dar în acelaşi timp nici
fără austeritate nu se poate. Dar care sunt limitele
austerităţii, cât de departe putem merge fără să
facem rău oamenilor? Asta este o mare problemă, la care nu avem
răspuns acum.
Medici
mai ieftini, pacienţi mulţumiţi
–
Revin la prevederile referitoare la mobilitatea pacienţilor: este o
realizare importantă, pentru că este prima legislaţie
europeană secundară adoptată special în domeniul
sănătăţii. Aveţi idee cam cât din bugetul
sănătăţii este cheltuit anual pe îngrjiri
transfrontaliere?
–
Cam 1%?
–
Într-adevăr! Deci este neglijabil. Dar este un subiect cu o
puternică încărcătură politică, fiindcă
există teama că, de îndată ce vei deschide porţile,
străinii se vor înghesui să acceseze serviciile tale de
sănătate. Dar nu-i adevărat, oamenii preferă să fie
trataţi acasă, din motive lingvistice, culturale, fiindcă ai
rudele aproape, cunoşti sistemul. Dacă-i întrebi în ce
condiţii ar vrea să fie trataţi în străinătate,
vor spune că fie în caz de accident, fie dacă lista de
aşteptare în propria ţară este foarte lungă. De
altfel, Europa poate fi utilă chiar în acest domeniu, al bolilor
rare. Dacă eşti lituanian, iar fiul tău suferă de leucemie,
este puţin probabil să ai un centru specializat pentru această
boală. Dar băiatul tău este cetăţean european şi
are dreptul la o îngrijire adecvată, aşa că trebuie
să fie posibil să călătoreşti împreună cu
el într-un astfel de centru, în Spania, să zicem. Problema cu
bolile rare este că îngrijirea lor costă foarte mult, şi
în acelaşi timp, ele trezesc atenţia opiniei publice, sunt
sursă de presiuni politice. De aceea CE a spus: „Hai să ne
ocupăm de bolile rare!“. Când ai centre specializate la nivel
european, în care vezi în fiecare zi astfel de pacienţi,
poţi oferi servicii de calitate mult mai bună. Este şi un bun
exemplu de cooperare europeană: să poţi merge în Spania,
astfel încât să nu fii ultimul pe lista de aşteptare, dar
nici să nu-i faci pe spanioli să aştepte mai mult, să nu
trebuiască să-ţi vinzi casa din Lituania ca să
plăteşti, dar nici să pui guvernul spaniol să suporte
toată investiţia suplimentară necesară tratării
străinilor. Şi este treaba Comisiei să găsească o
soluţie corectă pentru toată lumea.
–
Cine plăteşte în astfel de situaţii?
–
Sunt mai multe posibilităţi. Una din ele, care chiar acum mi-a venit
în minte, ar fi un fond european, în care toate statele membre
să contribuie, să zicem, cu un anumit procent din PIB. Spitalele nu
sunt interesate să trateze pacienţi europeni, veniţi mai ales
din ţări mai sărace, iar guvernul nu plăteşte pentru
străini. (Veneţia pierde anual un milion de euro din tratamentul
acordat pacienţilor străini, pentru că rambursarea durează
foarte mult). Aşa că spitalul propus să devină centru de
referinţă, deschis pacienţilor europeni, va primi un procent
semnificativ din bani prin acest fond, iar restul va fi plătit de statul
de origine al pacientului, la preţul pe care l-ar deconta acasă
– ar fi o soluţie corectă. Asta este o variantă, altele ar
fi încheierea de acorduri bilaterale, bani din cercetare – dar care
sunt pe o perioadă determinată – sau fonduri structurale pentru
construirea unor astfel de unităţi.
– Când se va întâmpla acest
lucru?
– Acum se lucrează la aceste centre de
excelenţă şi în 10 ani cred că vor fi astfel de
unităţi, în care cazurile rare din toată Europa să
fie tratate, unde să poată fi asigurată traducerea pentru
pacienţi şi pentru fişe; datorită directivei
transfrontaliere este posibil să faci o videoconferinţă cu
medicul de familie, există şi reţeta electronică,
prescrisă de medicul spaniol şi eliberată într-o farmacie
lituaniană – toate se potrivesc foarte frumos.
Aceste lucruri reprezintă o şansă şi pentru
România. Să zicem că aveţi un chirurg foarte bun –
el nu va mai fi nevoit să părăsească ţara: deschizi un
spital într-o zonă turistică, operezi, oferi cazare la nivel de
patru stele, toate astea la jumătate din preţul unei operaţii
în Franţa, deoarece costul muncii este mult mai scăzut.
Şi-ţi promovezi oferta la asociaţiile de pacienţi sau la
casele de asigurări din Vest. Am văzut aşa ceva în India,
unde trei chirurgi ortopezi reveniţi din Marea Britanie – deci cu
înaltă calificare – şi-au deschis un spital şi
operează pacienţi americani neasiguraţi. Pentru un şold nou
şi servicii excelente, americanii plătesc 10.000 de dolari, în
loc să dea 20.000 de dolari la ei acasă. Medicii îi
operează pe aceştia în cursul dimineţii, iar
după-amiaza operează indieni din banii câştigaţi
în prima parte a zilei. Deci toată lumea este mulţumită:
pacientul american, pacientul indian şi doctorii. La fel se
întâmplă în Thailanda, unde sunt îngrijiţi
mulţi europeni cu boala Alzheimer: atâta timp cât există
această diferenţă de salarii, este normal să te
foloseşti de ea – dar nu s-o exploatezi. Avem deci şansa de a
gândi în alt fel.
– Am vorbit până acum despre realizări, dar
care sunt ocaziile ratate, eşecurile?
– Nu am abordat prea bine factorii de risc pentru bolile
cronice care ţin de stilul de viaţă. Legislaţia
împotriva tutunului este bună, deşi ar fi putut fi mai
puternică şi armonizată. Dar în privinţa alcoolului
şi a prevenirii obezităţii suntem destul de slabi. Avem
dificultăţi în ce priveşte „Sănătatea
în toate politicile“ (Health in All Policies –
HiAP), concept lansat în timpul preşedinţiei finlandeze, cu un
mare potenţial, dar care a rămas neimplementat. Este ceva greu de
realizat, pentru că nu face parte din gândirea liniară a
elaborării politicilor. Dacă sunt ministru al transporturilor,
mă îngrijesc să am autostrăzi bune şi cât mai
puţini morţi pe ele – fac un lucru bun pentru
sănătatea publică, fără să-mi dau seama. Dar
dacă, de exemplu, constructorii de automobile ameninţă că
părăsesc ţara din cauza limitelor de viteză iar eu mă
gândesc că locurile de muncă sunt mai importante, rolul HiAP
este să atragă atenţia nu doar asupra poluării, ci şi
a creşterii numărului de morţi. Ar trebui deci să incluzi
şi acest tip de gândire.
Straturile
identităţii
– În concluzie, cum aţi caracteriza cele
două decenii trecute de la semnarea tratatului?
– Sunt destul de mulţumit cu ce s-a realizat
în acest timp, aş spune că paharul este deja pe jumătate
plin. Pe de o parte, cei 20 de ani scurşi de la Maastricht au marcat o
diferenţă – sănătatea este un domeniu recunoscut
în Uniunea Europeană. De pildă, eu sunt titularul unei catedre
Jean Monnet – prima pentru sănătate –, care este un titlu
special pe care îl poartă cei care lucrează la integrarea
europeană. Aceasta presupune un proces de evaluare, noi am avut nevoie de
trei încercări şi de multe dovezi până ce Comisia
să spună „da, sănătatea este parte a integrării
europene“. Pe de altă parte, Europa se află într-o
criză de imagine. Dar trebuie să spunem că actuala criză nu
se datorează Europei. Dacă priveşti la istoria recentă, ea a
urmat nişte paşi logici. Totul a început cu Comunitatea
cărbunelui şi oţelului: la vremea aceea, era nevoie de oţel
pentru a produce arme şi de cărbune pentru a produce oţel,
aşa că dacă ne spuneam unii altora ce facem cu cărbunele,
aveam un fel de sistem de control al armelor – o idee foarte simplă.
Apoi s-au gândit că cea mai bună metodă de a avea pace este
de a face comerţ – nu-ţi împuşti partenerul de
afaceri, fiindcă nu mai câştigi bani. Aşa s-a ajuns la
cooperare economică. Ce urmează apoi pentru o integrare europeană?
Trebuie să pregătim oamenii, aşa că facem nişte programe
culturale, cercetarea este bună şi ea, educaţia la fel. Apoi am
investit în agricultură, fiindcă era o piaţă foarte
mare, în care existau dezechilibre. După care ne-am dat seama că
există ţări mai bogate şi unele mai sărace şi
că ar fi nevoie de unfel de transfer – şi
aşa au apărut fondurile structurale, DG Regio. Acum, dacă vrem o
uniune politică de genul unei federaţii sau al unor State Unite ale
Europei, ce urmează? Ar trebui să aliniem sectorul financiar şi pe
cel politic. Cu ce începem în sectorul financiar, cu taxele? În
niciun caz! Cu monedele: ratele de schimb sunt o bătaie de cap, oricine
îşi poate devaloriza moneda ca să-şi ieftinească
produsele. Primul pas al monedei unice a fost făcut prin Tratatul de la
Maastricht şi toată lumea a fost de acord că e o idee bună
– deşi au existat şi sceptici de serviciu. Iar următorul pas
ar fi fost reglementarea corespunzătoare a pieţelor financiare,
realizarea uniunii fiscale. Dar între timp s-a produs un lucru important:
căderea Cortinei de Fier, iar evoluţia către uniunea fiscală
a fost amânată pentru a putea admite noi membri, integra noi
pieţe. Deci ne-am concentrat pe lărgire, nu pe aprofundare, am ratat
nişte procese. Iar apoi a venit criza. Dacă n-ar fi căzut Cortina
de Fier, am fi lucrat mai mult în profunzime şi criza nu ne-ar fi
lovit atât de greu. Dar istoria a avut un alt drum. Toţi au fost de
acord că Grecia trebuie să intre în UE din motive geopolitice
– cu intrarea-n zona euro e altă poveste – , era o
piaţă interesantă pentru celelalte ţări, care au
profitat foarte mult. Iar unele din ele câştigă chiar şi
acum, ele pot cumpăra datoria Greciei şi profita de pe urma
însănătoşirii ei. Ceea ce lipseşte acum este un pic de
înţelegere din partea europeanului obişnuit, de pildă a
germanului, a faptului că bogăţia sa se bazează şi pe
exportul către Grecia.
Jürgen Habermas, un filosof german, a ţinut de
curând un discurs la Universitatea din Leuven în care spunea că
acum avem nevoie de solidaritate. Germania este o federaţie de mai multe
state, unde funcţionează o schemă de compensare care ia bani de la
state mai bogate, precum Bavaria, şi îi dă la altele mai
sărace, precum Bremen – scopul fiind obţinerea unor condiţii
egale de trai. Iar lumea acceptă acest lucru. Şi atunci, de ce să
nu-l accepţi la un nivel mai înalt? Dar noi nu
împărtăşim această identitate europeană. Vaclav
Havel a vorbit în Parlamentul European, la 20 de ani de la căderea
Cortinei de Fier, despre diferitele straturi de identitate pe care le avem.
Şi a spus atunci că noi suntem europeni doar în afara Europei,
pentru că acolo aşa spun ceilalţi despre noi: „arată ca
un european“. Dar când eşti în Europa, nu mai eşti
european, ci român. Eşti bărbat – alt strat, poate
eşti însurat, poate eşti părinte. Avem deci diferite
identităţi, iar Europa este doar un alt strat, care însă
doar se adaugă la celelalte, nu-ţi răpeşte identitatea
naţională.
Sănătatea
publică în Tratatul de la Maastricht
Articolul
2
Comunitatea
are ca misiune, prin stabilirea unei pieţe comune, a unei uniuni economice
şi monetare şi prin punerea în aplicare a politicilor sau
acţiunilor comune prevăzute la articolele 3 şi 3a, să promoveze
dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor
economice în întreaga Comunitate, o creştere durabilă şi
neinflaţionistă care să respecte mediul, un grad înalt de
convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de ocupare
a forţei de muncă şi de protecţie socială, creşterea
nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea între statele
membre.
Articolul
3
Pentru
realizarea scopurilor prevăzute la articolul 2, acţiunea
Comunităţii cuprinde, în condiţiile şi în
conformitate cu termenele stabilite în prezentul tratat:
…………………………………………………………………………………………………………
(o) o
contribuţie la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a
sănătăţii;
…………………………………………………………………………………………………………
Articolul
129
(1)
Comunitatea contribuie la asigurarea unui nivel înalt de ocrotire a
sănătăţii umane, încurajând cooperarea dintre
statele membre şi, dacă este necesar, sprijinind acţiunile
lor.
Acţiunea
Comunităţii se referă la prevenirea bolilor şi în
special a marilor flageluri, inclusiv a toxicomaniei, favorizând cercetarea
asupra cauzelor şi transmiterii lor, precum şi la informarea şi
educarea în domeniul sănătăţii.
Exigenţele
în domeniul ocrotirii sănătăţii sunt o componentă
a celorlalte politici ale Comunităţii.
(2)
Statele membre îşi coordonează, în legătură cu
Comisia, politicile şi programele în domeniile menţionate la
alineatul (1). Comisia poate lua, în strâns contact cu statele
membre, orice iniţiativă utilă pentru a promova această
coordonare.
(3)
Comunitatea şi statele membre favorizează cooperarea cu
ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale
competente în domeniul sănătăţii publice.
(4)
Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul
articol, Consiliul adoptă:
–
acţiuni de încurajare, cu exceptia armonizării actelor cu putere
de lege şi normelor administrative ale statelor membre, hotărând
în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 189b şi
după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor;
–
recomandări, hotărând prin majoritate calificată la
propunerea Comisiei.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
