Un act medical de calitate începe cu un zâmbet și un salut, însă uneori se încheie cu lipsă de respect și de recunoștinţă a pacientului faţă de medic. Tinerei doctoriţe Gabriela Baltag, specialistă în cardiologie, îi place să creadă că profesia de medic este una dintre cele mai nobile. Ea ne povestește despre experienţele mai mult sau mai puţin plăcute din poziţia de medic în România.
Au fost grei anii de studiu? Ce v-a marcat în acea perioadă?
Cardiologia am ales-o pentru că mi-a fost insuflată pasiunea asistentului de grupă de pe vremea studenţiei mele, în studiul bolilor inimii, mai mult decât celelalte specialităţi. Nu îmi aduc aminte ca anii de studiu să îi fi considerat extrem de grei. Bine, știe toată lumea că facultatea de medicină e grea, că e foarte mult de învăţat. Dar o practici cu multă plăcere atunci când ești pasionat de ceea ce faci. Și eu asta am vrut. Să fiu medic, să ajut oamenii. Erau, bineînţeles, și stagii plictisitoare care nu m-au atras. Consider că un rol foarte important îl au medicii coordonatori, asistenţii de grupă care pot influenţa destine. Îi putem numi mentori.
Facultatea în Iași și rezidenţiatul în Capitală?
Rezidenţiatul l-am făcut în București pentru că aici mi-am întemeiat o familie. Am fost medic rezident mult timp, pentru că am întrerupt pregătirea în două rânduri, pentru creșterea celor doi băieţi pe care îi am. A fost foarte dificil și încă îmi este greu să menţin un echilibru între cele două planuri, familial și profesional, balanţa înclinându-se, în anumite zile, într-o singură parte, în defavoarea celeilalte. Dar fiind balanţă [n.r.: zodia Balanţă] reușesc cumva să mă reechilibrez. Uneori cu preţul epuizării. Femeia doctor este nevoită să facă multe sacrificii.
Cum a fost examenul de rezidenţiat? Cât de mare a fost impactul emoţional asupra dv.?
Examenele, cu atât mai mult cel de rezidenţiat și cel de specialitate, au fost pline de emoţii. Praguri mari de depășit. Uneori, aceste sentimente puternice mă blochează. Nu cred că sunt singura care păţește așa... Dar, dacă ne pregătim bine, putem reuși.
Aveţi colegi care s-au pierdut pe drum?
Da, dar au fost puţini cei care au renunţat la medicină. Sau au avut un parcurs mai greu. Ajuns faţă în faţă cu sistemul medical românesc, îţi trebuie multă pasiune să poţi continua. Ei poate că pur și simplu au realizat că de fapt nu își doresc să facă asta. Sau au avut un drum blocat și au ales o altă cale.

Medicina reală vs. medicina din filme

Ce aţi schimba la sistemul de învăţământ din România?
Aproape tot... Îmi doresc mult o schimbare în bine, pentru ca fiii mei să poată beneficia de o pregătire mai de calitate.
Vi s-au adeverit așteptările din facultate atunci când aţi devenit medic?
Din anul trei de facultate, studentul intră și în spital. Aveam mari așteptări atunci. Aveam ideea spitalelor din filme. Deloc asemănător. Dar m-am acomodat. Ulterior, în rezidenţiat, am avut mai multe neplăceri. Aspecte umane, sociale, administrative etc. Lipsuri multe: de medicamente, de materiale, de cultură și... de respect. Și, da, într-un procent suficient de mare, așteptările din facultate, din păcate, nu s-au adeverit. Un lucru mă mâhnește mai tare, și anume faptul că respectul oamenilor faţă de medici scade de la un an la altul. Am învăţat că respectul se câștigă, nu se impune. Poate că trebuie să ne aplecăm mai cu atenţie asupra acestui aspect.
Aţi avut vreodată senzaţia de drum înfundat?
Nu, nu pot să spun că am avut această senzaţie în ceea ce privește cariera. Greutăţi? Da, sigur că am avut. Cine nu are? Când am zis în glumă că renunţ ca să mă fac decoratoare sau ceva de genul acesta, probabil că a fost de la prea multă oboseală și diferite frustrări.
Cum vi se pare sistemul medical românesc? Se îndreaptă într-o direcţie bună?
Încearcă să se îndrepte într-o direcţie bună. Sper să și reușească asta, să se întâmple lucruri bune și la noi. Trebuie să avem un sistem medical mai bun de-atât!
Care a fost cea mai mare temere a dv. când aţi preluat rolul de medic cu acte în regulă?
Cea mai mare temere a mea ca medic a fost greșeala. Cu acest gând îmi încep ziua, tot cu el mi-o și termin. Înainte de a fi medic, sunt om, iar oamenii sunt predispuși la greșeli. Ele sunt inevitabile, mai ales când ai un volum mare de muncă sau când se acumulează oboseala, după multele ore de gardă. Dar, având temerea aceasta, am tendinţa de a nu trata cazurile cu superficialitate sau cu superioritate.

Respectul pentru medicul român

Care a fost cea mai neplăcută experienţă de până acum?
Nu știu... Îmi este destul de greu când boala învinge și eu mă simt neputincioasă în faţa morţii. Și sunt încă la începutul carierei...
Care sunt veștile care vă bucură cel mai mult din punct de vedere profesional?
Mă bucură mult veștile despre starea de bine a pacienţilor, când se reușește o conduită terapeutică, când colaborăm noi, medicii, pentru binele pacientului. Mă încântă progresele în medicină, știrile despre reușite medicale, dar și gândul că vom putea să accesăm suficiente resurse pentru pacientul român.
Ce obiective aveţi, unde vă vedeţi peste zece ani spre exemplu?
Peste zece ani mă văd tratând pacientul român. Și vreau să o fac cât mai bine posibil, ajutându-mă de mult mai multe resurse.
Cum este să fii doctor în România?
Aș vrea să cred în continuare că profesia de medic este una dintre cele mai nobile. Că medicii sunt oameni cu compasiune și dornici de a face bine. Mă întristează faptul că, uneori, medicul român este pândit, hulit, agresat. Muncim din greu, învăţăm mult, ne sacrificăm timpul pe care ar trebui să ni-l petrecem cu familia pentru a avea grijă de alţii, atunci când îi răpune boala, atunci când strigă după ajutor. Nu știu vreo altă meserie unde ești nevoit să muncești atâtea ore încontinuu, fără pauză, și să o faci și bine. De ce nu respecţi un astfel de om? De ce să nu îl admiri și să îi strângi mâna cu recunoștinţă?