Dr. Gheorghița Voicu a lucrat toată viața la dispensarul
TBC din cadrul Spitalului Clinic de Pneumoftiziologie Constanța. A ajuns
accidental în lupta împotriva tuberculozei ca problemă de sănătate publică, dar
se poate mândri cu faptul că a fost unul din medicii care au reușit să scadă
prevalența și mortalitatea pe plan național. Bătălia nu se va încheia însă,
crede medicul, până când eforturile terapeutice nu vor fi dublate de măsuri
legislative și sociale coerente pentru pacienți, mai ales pentru cei cu
tuberculoză multidrogrezistentă (MDR).
– De ce ați ales pneumologia?
– Sincer? Fiindcă asta am prins în ʼ89 la media mică pe care am
avut-o: ftiziologie. Dar nu mi-a părut rău și nu îmi pare nici acum. Încă din
ʼ90, pe mine m-a surprins cât de bine era organizată rețeaua de ftiziologie,
rămân la ideea că a fost și este cea mai bine organizată rețea de specialitate
din țară. Bolnavii erau dispensarizați activ, foarte bine urmăriți, se știa
clar că trebuie să vină la control, că trebuie chemați membrii familiei și
ceilalți contacți pentru depistarea bolii. Iar noi așa am fost instruiți și am
extins această procedură de supraveghere a bolnavului și pe pneumologie. De
aceea am avut rezultatele bune pe care le-am avut. Și îmi doresc să se
lămurească și problema statutului dispensarelor TBC. Încă avem competențe
limitate, contractul cu Casa e făcut numai pe ftiziologie. Noi facem servicii
de pneumologie pe care Casa nu ni le recunoaște, nu putem să dăm oxigen, nu putem
să scriem rețete de pneumologie, dar asta e situația. Dăm scrisori medicale
medicilor de familie, cu care am intrat în conflict pentru că legislația
actuală spune că, dacă ne trimit pacienți cu bilet de trimitere, eu trebuie să
le dau rețetă. Or, mie Casa nu îmi plătește serviciul de pneumologie. Nu îmi
plătește că văd un astmatic, un BPOC sau o fibroză. Și noi vedem și lucrăm așa
de ani de zile. Nu doar cei din Constanța, colegii din toată țara. Am făcut
pneumologie tot timpul, dar nu era problema cu rețeta electronică – îi dădeam o
rețetă simplă, se ducea la farmacie și își cumpăra omul pastilele. Eu tot
salariul acela îl am, fie că văd, fie că nu văd pneumologie. Aș putea să stau
să văd numai tuberculoza, pentru care numărul de consultații a scăzut, pot să
mă relaxez, am timp să mă uit și eu pe net, să mai văd cine și-a mai dat
demisia de la minister.
– Ați încercat, alături de colegi, să găsiți o soluție?
– Noi am prezentat situația la toate întâlnirile cu Societatea
Română de Pneumologie, există și comisia de pneumologie din minister. Abia
prindem și noi o dată pe trimestru dreptul de a spune ceva acolo. Cred că se
știe peste tot că e o problemă cu statutul dispensarelor TBC din România. Când
suntem dispensar TBC, când suntem ambulatoriu. Eu nu vreau ceva în plus pentru
mine. Noi avem salariu fix, și medicii, și asistentele. Dar spitalul ar putea
fi finanțat suplimentar și atunci lucrăm și noi la alt nivel. Ne dotăm, putem
să facem bolnavilor mai multe investigații, putem să le dăm altfel de tratamente.
– Cum a evoluat managementul tuberculozei în României?
– Când am venit la dispensar, aveam peste o mie de cazuri pe an,
acum avem două sute. Eram patru medici, acum suntem opt. Avem un program
național care funcționează și pe care îl respectăm. Bolnavii primesc
tratamentul în prezența unor cadre medicale. Și avem un compartiment de
asistente de ocrotire, care supraveghează foarte bine pacientul. Dacă mie
bolnavul trebuia să îmi vină astăzi la control și n-a venit, mâine asistenta de
ocrotire e la el acasă și la medicul lui de familie. Imediat cum avem un caz
suspect de tuberculoză, ele merg la domiciliu, la medicii de familie, la locul
de muncă, identifică persoanele cu care au mai venit în contact, îi mobilizează
la control în dispensarul TBC.
– Ce probleme întâmpinați în relația cu pacienții cu
tuberculoză?
– Marea majoritate sunt oameni de o anumită categorie socială,
neinstruiți, nepregătiți, mulți alcoolici sau cu abateri sociale grave. Sunt
greu de convins să își facă tratamentul. Acum avem și un psiholog în dispensar,
lucrează cu pacienții cu care nu ne mai descurcăm. Cu toate astea, sunt mulți
bolnavi care au abandonat. Nu găsim întotdeauna o colaborare foarte bună cu
medicina de familie, nu toți colegii sunt deschiși. În plus, noi cerem ajutor poliției
locale, primăriei, directorilor de școală. Cred că cele mai mari probleme le-am
avut cu școlile. Ori se exagerează și intră în panică, se alarmează excesiv la
cazuri care nu sunt așa grave, ori chiar cadrele didactice refuză să vină la
control.
– Cum se întâmplă de obicei cu cazurile de TB-MDR? Le
trimiteți la București?
– Acum, da. Înainte noi ne ocupam și le ceream ajutorul celor de
la București. Acum, pentru toate cazurile de TB-MDR se face un dosar, cu o
anchetă terapeutică elaborată. De obicei, acești bolnavi au făcut multe
tratamente, multe scheme de tratament, au multe recidive, completăm dosarul și
îi trimitem la centrul MDR – noi aparținem de cel din București. Acolo este
analizat dosarul și, dacă este eligibil, pacientul rămâne acolo pentru
tratament un an, chiar și doi. Doar că, deși sunt condiții foarte bune, mulți
refuză să stea așa de mult acolo. Pentru cei care nu sunt eligibili pentru
centru, se trimite înapoi dosarul cu recomandarea schemei de tratament. Prin
fundații europene și naționale ni se asigură mare parte din tratament, pentru
că sunt scheme individualizate, foarte scumpe. Restul medicamentelor le luăm
din fondurile programului de TBC. Avem foarte clar scheme de investigații, știm
când trebuie să facem sputa, când analizele pentru ficat-rinichi. Cu toate
astea, mai apar neclarități.
– Cum ar fi?
– Dacă bolnavul nu vrea să se ducă la centrul MDR, va trebui să
îi dăm noi tratamentul. Dacă locuiește la țară, un tratament MDR este destul de
costisitor și este riscant să i-l dai acasă. Îl ia, nu îl ia? Sunt puține sate
în județul Constanța, dar multe sunt fără medic sau acesta vine o dată pe
săptămână. Și atunci nu am unde să îi dau tratamentul, trebuie să conving pe
cineva din sat să îl supravegheze: un popă, un profesor. Tratamentul pentru
TB-MDR presupune un anumit nivel de pregătire, nu poți să fii un analfabet.
Chiar dacă ai nivelul de pregătire, să faci doi ani de tratament e groaznic de
greu, apar tendințe de abandon. Legal, nu poți să îi obligi. Părerea mea
personală e că ar trebui să fim un pic mai fermi, pentru că este o boală
contagioasă destul de severă și poate ucide. Poate nu îl interesează de
plămânul lui, dar când îl lovește pe altul... Trebuie cumva obligat să își facă
tratamentul, dar nu avem legislație. Cei mai mulți sunt săraci. Mare parte din
ei n-au unde să doarmă, n-au haine, n-au unde să se spele. Dorm pe bănci, prin
gări, prin parcuri. Asta nu ar trebui să se întâmple, ar trebui să îi protejăm
cumva. Sunt inadaptați social, nu se pot angaja. Nu se angajează unul sănătos,
d-apăi unul care are tuberculoză. Sau chiar nu poate să lucreze, că unul cu MDR
rămâne cu sechele morfologice și funcționale respiratorii. Ei primesc
tratamentul, se vindecă, dar cumva nu au condițiile în care să își păstreze
vindecarea. Și sunt vicioși: fumează, beau, dar au și niște motivații
psihologice... Când vezi că n-ai ce munci, n-ai unde să stai, e greu să nu o
iei pe alte căi. Le mai dăm câte 10 lei, 50 de lei, îi mai trimitem pe la
biserica spitalului, iar părintele le mai dă o pereche de pantaloni și o
pereche de pantofi sau o farfurie de mâncare, dar asta nu înseamnă că e o
problemă rezolvată. Nu e ceva sigur și stabil. Ar trebui să poată intra în
colectivități, să fie supravegheați, ajutați, să li se dea un spațiu de locuit,
să fie puși la munci ușoare, să se simtă utili.
.jpg)
