Newsflash
Interviuri

Facem chirurgie albastră cu pixul

de Alexandra NISTOROIU - ian. 10 2017
Facem chirurgie albastră cu pixul

    De zece ani, dr. Oana Goidescu face chirurgie generală la Spitalul Municipal Râmnicu Sărat. Nu vrea să plece din țară, vrea doar să aibă mai mulți colegi chirurgi, alături de care să lucreze cot la cot la reparat pacienți. Crede că multe din problemele medicilor și pacienților s-ar rezolva dacă și unii, și alții ar avea mai multă toleranță față de ceilalți.

   – Cum v-ați ales specialitatea?
   Mi-am dorit dintotdeauna nu neapărat medicină, cât chirurgie. Am avut probleme serioase de sănătate în copilărie. Îmi amintesc foarte clar medicul, spunându-i maică-mii că singura speranță pentru mine sunt chirurgul și bunul Dumnezeu. Probabil că, în mintea mea chinuită de copil, chirurgul era un fel de mâna dreaptă a lui „Doamne-doamne”. Așa că mi-am dorit să fac chirurgie. Așa am ajuns să fac medicină. Am fost un om norocos, pentru că și în facultate și în rezidențiat am dat peste oameni care nu m-au făcut să regret niciun moment faptul că am ales chirurgia. Oameni care chiar s-au ocupat de noi. Probabil erau adepții ideii că omul care îți pleacă din școală e cartea ta de vizită pe unde se duce. Chiar așa ne-au tratat, ca pe cărțile lor de vizită și să nu ne facem nici noi, nici pe profesori de râs pe unde mergem. Rezidențiatul l-am făcut la Spitalul Cantacuzino din București, în clinica „Ion Juvara”.
    – Care sunt provocările practicării chirurgiei în România?
   Eu lucrez într-un spital municipal, așezat pe E85, deci cu o groază de urgențe. Fac chirurgie de primă linie, de la bube mici la accidente. Vedem des accidente urâte. Avem și gărzi mai liniștite, avem și gărzi în care nu știm exact pe unde ne aflăm, dar se muncește foarte mult. Chirurgia în România e o provocare cel puțin la acest nivel, când pacienții nu sunt programați, nu sunt complet investigați și trebuie să faci ceva să le fie bine.
   – Cât de des faceți gărzi într-o lună?
   – Șase-șapte gărzi pe lună. Suntem patru chirurgi și mai avem alți doi colegi pe linia de gardă, deci cam asta e media pentru toată lumea. Sunt și pacienți care vin în policlinică și apoi vin la internare, dar în general patologia e de urgență. Și, ca la un spital foarte apropiat de zona rurală, avem patologie oarecum legată de agricultură: o luăm primăvara cu sapa și terminăm toamna cu tăiatul lemnelor.
   – Ce vă place și ce nu vă place la relația cu pacienții?
   Aici e o întreagă poveste și poezie, iar presa își are contribuția ei. Chiar mă întreb cum se simte un jurnalist care acum câțiva ani prezenta „chirurgul îngerilor” și acum trebuie să îl demonizeze, tot de dragul audienței. Exprimările axiomatice nu fac bine nimănui. Relația cu pacienții e oarecum complicată în ultimii ani. Unii sunt plini de drepturi, deși nu știu exact care le sunt, dar vin de obicei montați că medicul face, drege și suntem niște demoni la care apelează numai pentru că nu au încotro. Puțini, dar suficienți cât să ne creeze nervi. Cei care ne cunosc, fiindcă orașul e mititel, nu ne ridică probleme. Bine, relația e individualizată față de fiecare pacient în parte, trebuie să îi înțelegem și noi pe ei întrucât pentru fiecare cea mai importantă patologie e a lui. Trebuie să ne înțeleagă și ei pe noi, că suntem oameni și nu întotdeauna suntem în formă maximă, cu cheful maxim de discuții. Sau n-avem timpul necesar să stăm la discuții pe cât și-ar dori ei. Dacă am fi mai toleranți și unii, și alții, ar fi mult mai bine.
    – Când anume ați vrea să vedeți toleranța pacienților?
   – În general, problemele sunt în situațiile de urgență, când lumea e deja oarecum cu nervii întinși la maximum și atunci încep discuțiile și reproșurile, când tu nici nu ai apucat să vezi pacientul sau să inventariezi leziunile și deja urlă în spate cinci „hai, mai repede, moare lumea” și tot așa. Sau în situația în care deja ai făcut triajul, știi că nu are nicio urgență majoră, că poate să aștepte în detrimentul altui pacient care eventual a venit după el, dar consideri că trebuie să intre înaintea lui.
   – Ce ați schimba la felul în care e organizată chirurgia generală în România?
   – Ar trebui să fie mai mulți colegi. Ar fi minunat. Și mai mult acces la mijloacele de investigație. Problema nu e neapărat a lipsei de dotare, ci de acces la orice oră. E valabil nu doar la spital la noi, ci și prin alte spitale. Pentru că și noi mai dăm telefoane și ni se spune: „Nici noi astăzi nu putem”. De obicei, tot din lipsă de personal. O să se rezolve sau nu... rămâne să vedem. Oricum, ideea e că nu creștem peste noapte. Important e să creștem. Să creștem și individual, să creștem și specialiști – și dacă tot îi creștem, să îi și ținem pe-aici.
   – Cum colaborați cu ceilalți specialiști?
   – Acuma... nu ne-am dus acolo că ne-am luat din dragoste. Și în căsnicie până la urmă există probleme. Dar cel puțin în chirurgie, fiind muncă de echipă, chiar dacă apar discuții, discuțiile sunt între noi. Pe urmă, faptul că am intrat amândoi la un pacient care a venit în mai multe bucățele și pleacă bine ne leagă între noi. Sunt puțini medicii și dacă-s unul-doi pe specialitate, sunt chemați de-acasă când apare o situație care necesită colaborare. Nu apar probleme în colaborarea dintre noi. Știu că sună roz, probabil neverosimil, dar chiar se colaborează. Adică nu am probleme să sun un coleg la trei dimineața și să îi spun că am ceva care necesită prezența lui la spital.
   – Ce ați schimba dacă o vreme ați fi ministrul sănătății?
   – Aș mai elimina din birocrație. Am ajuns de scriem mai mult decât lucrăm efectiv. Mănâncă timp. Cum spunem noi, acum facem chirurgie albastră cu pixul. Aș mai scoate din birocrație, că e infernală. La un moment dat te îngropi în hârtii că nu mai vezi pacientul de ele. Aș mai schimba oarecum modul în care sunt percepuți medicii. Dar asta nu ține numai de minister, asta ține și de medici și de educația pacientului. Nu toți medicii sunt demoni, probabil că sunt și care oferă subiecte de bârfă, că dacă nu ar fi, nu s-ar povesti, iar asta nu ține de minister. Și, aș vrea mai mult acces la educație. Și pentru medicii aflați în pregătire, și pentru pacienți. Un pic de colaborare mai strânsă și cu medicii de familie și cu cei care au posibilitatea să facă puțină educație sanitară pacienților.
   – Ați și publicat online diferite texte adresate pacienților.
   – Da, textele apărute pe blogul Otiliei Țigănaș (n. red. medic de familie la Hășmaș). Într-un fel îi prezinți pacientului lucrurile într-o discuție amicală, la o cafea virtuală și alta e să îl dădăcești la modul didactic, eventual folosind niște termeni tehnici. Așa, nici ai mei de-acasă nu reacționează bine. Ideea era de a face un pic de educație medicală pacienților ca să nu mai ajungă la noi în situația în care ne dăm deoparte și spunem: „Nu mai am ce să îți mai fac”.

  

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe