Dr. Ahmad Rahimian este medic stomatolog la Policlinica Socială Sala Palatului. A venit în România acum mai bine de 30 de ani și, chiar dacă la început i-a fost greu să învețe limba română, acum a ajuns să se simtă mai bine aici decât în țara sa, Iran; a obținut chiar și cetățenia română. Nu se vede practicând stomatologia în altă parte decât în România, însă consideră că în țara noastră domeniul este foarte slab reprezentat.

    – Ce v-a făcut să alegeți România pentru a studia şi practica medicina?
    – Verișorul meu, dr. Hadi Rahimian – actualul director medical al Spitalului Băneasa, din rețeaua Regina Maria –, a studiat și el aici. Pe vremea aceea, foarte mulți iranieni veneau în România pentru studii și mai ales pentru studii în medicină, deoarece la noi se intra foarte greu la această facultate. Un alt aspect care a cântărit mult în alegerea mea a fost faptul că în România taxele de studii erau mici.

    – V-a fost greu să învățați limba română?
    – Mi-a luat aproape un an să o învăț. Primele șase luni din anul pregătitor au fost dedicate exclusiv învățării limbii române. În următoarele șase luni am început să studiem termenii de specialitate: anatomie, biochimie, biofizică. Profesorii ne-au vorbit de la început în limba română, iar dacă nu înțelegeam un termen eram îndemnați să punem întrebări în engleză sau în franceză. Eu am vorbit de la început în limba română. Am învățat și să scriu. Aici a fost mai ușor, pentru că învățasem limba engleză în școală. Totuși, sunt diferențe mari între limba română și cea persană, mai ales în ceea ce privește alfabetul, dar pe parcurs înveți, mai ales dacă ești obligat să faci facultatea. Atunci nu exista internetul, ca acum. Am învățat cu dicționarul, cu toate cărțile în clasă. Ne învățau și iranienii care erau deja studenți în România, am făcut și meditații.

    – De ce ați ales stomatologia?
    – Mi-am dorit să devin medic stomatolog încă din adolescență, probabil pentru că, la rândul meu, am avut probleme cu dantura. Mergeam des la stomatolog, iar cabinetul pe care îl frecventam îmi plăcea foarte mult. Mi se părea o muncă foarte liniștită și curată. Și, în aparență, este. Dar este și foarte stresantă, pentru că la fiecare caz poți întâlni situații neprevăzute: pot fi pacienți care mai au și alte afecțiuni, diabet, spre exemplu. Avem protocoale diferite pentru astfel de cazuri. Dacă, de exemplu, suspectăm că un pacient nu ne-a zis adevărul despre problemele sale de sănătate, înainte de orice intervenție, îl trimitem la un consult amănunțit, la un coleg medic generalist, după care ne consultăm între noi.

    – Ați mai lucrat undeva înainte de această policlinică?
    – Am avut propriul cabinet stomatologic. Încă îl mai am, dar lucrează alți colegi de-ai mei acolo. Eu vin doar la Fundație (Fundația Regina Maria, n.n.). Nu am lucrat niciodată într-un spital de stat. Am efectuat un stagiu de practică în facultate, la chirurgie. Am stat lângă profesori, i-am mai ajutat, dar atât.

    – De ce ați renunțat la cabinetul dv.?
    – Am aflat întâmplător de Fundația Regina Maria în anul 2012, de pe internet. Am luat legătura cu cei de acolo, am fost la sediu și am început să lucrez ca voluntar o zi–două pe săptămână. Acum trei ani s-a deschis policlinica aceasta, mi s-a propus să lucrez aici și am acceptat. Inițial am zis că vin aici doar diminețile, iar după-amiaza merg la cabinetul meu. Ulterior, tot mai mulți pacienți au început să vină la această policlinică și nu am mai făcut față în ambele locuri.

    – Câți pacienți vedeți pe zi?
    – Sunt zile în care văd și 12–13 pacienți. În medie, o consultație durează 30 de minute. Întâi le fac fișa și o radiografie, dacă este nevoie. Dacă pacientul necesită și aplicarea unui tratament, iar timpul ne permite, încep să i-l fac; dacă nu, îl programez pentru altă zi. Bineînțeles, dacă un pacient vine cu o urgență, cu un abces sau cu o durere puternică, ne ocupăm de el în aceeași zi, nu îl reprogramăm. Aici consultația nu are un timp limitat – cele 30 de minute ne permit să ne ocupăm de pacienți așa cum se cuvine. Fiecărui pacient îi este făcut un deviz, iar tarifele pe care le achită sunt calculate în funcție de veniturile sale. Cei mai mulți plătesc tarife mici.

    – Ce fel de pacienți vă trec cel mai des pragul cabinetului?
    – Pensionari. Avem foarte mulți pensionari cu venituri mici. Cei mai mulți vin cu probleme legate de proteze sau lucrări fixe. Cu lucrări fixe se întâmplă să vină și oameni care nu au ajuns încă la vârsta pensionării. Chiar săptămâna aceasta am o asemenea pacientă, pe care am îndrumat-o spre ortodonție pentru că are nevoie de o lucrare fixă. Aici avem și ortodonție, și implantologie. Dacă în urma unei consultații constatăm că un pacient are nevoie de implant, îl îndrumăm în consecință, iar dacă prețul i se pare convenabil, acceptă să îl facă. De obicei, cam jumătate din cei care primesc asemenea recomandări le și acceptă.

    – Aveți și cazuri de copii care necesită aparat dentar?
    – Foarte multe. Sunt mulți copii care au nevoie de aparat dentar. Mulți dintre ei ajung să aibă nevoie de ele pentru că își sug degetele, iar acest lucru împinge dinții în față. În cazul lor, este bine ca aparatele să înceapă să fie purtate pe la 11–12 ani, pentru că rezultate se văd mai repede. Dar sunt și adulți care vor sau au nevoie de aceste dispozitive. În cazul lor este posibil ca rezultatele să se obțină mai greu, însă sunt și excepții. Am avut un pacient de 50 de ani care a purtat aparat dentar, iar rezultatele s-au văzut după șase luni.

    – Cum procedați în cazul extracțiilor de măsele de minte?
    – De obicei, pe acești pacienți îi îndrum spre chirurg. Decizia o iau în funcție de rezultatele radiografiei. Dacă observ că nu a apărut în totalitate, că este culcată sau pune și alte probleme, îl trimit la chirurg. În general, intervențiile se desfășoară bine. Când apar situații speciale, de exemplu, anestezia își face efectul doar parțial, pacientul este trimis acasă, iar intervenția este reprogramată. În stomatologie nu se poate lucra cu durere, pentru că a doua oară pacientul nu se mai întoarce la tine.

    – Ați spus că ați lucrat ca voluntar. Cum vi s-a părut această experiență?
    – Mi-a plăcut foarte mult. Din păcate, acum nu mai am timp să fac voluntariat. Am văzut pacienți de toate felurile. Am făcut foarte multe extracții și am tratat multe urgențe. Consider că voluntariatul este o muncă pe care orice om – și mai ales medic – trebuie să o facă. Felul în care îți mulțumește un pacient după ce l-ai tratat este suficient. Satisfacția este imensă. Oricum, și aici, la policlinica aceasta, la ce prețuri avem, tot un fel de voluntariat practicăm.

    – Sunteți mulțumit de ceea ce oferă sistemul medical din România?
    – Din punctul meu de vedere, două dintre problemele sistemului medical românesc ar fi birocrația și fondurile insuficient alocate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS). Suma lunară oferită de CNAS stomatologilor cu care se află în contract este de 2.000 de lei, bani care se duc imediat dacă ai de făcut trei proteze, de exemplu. Când aveam cabinetul meu, am făcut și eu contract cu Casa, dar mi-au cerut atâtea acte pentru a-mi acorda suma respectivă, încât în cele din urmă am renunțat. Iar pe atunci, suma oferită de CNAS era și mai mică, undeva la 1.000 de lei, dacă îmi amintesc bine. Lucrurile ar sta mult mai bine dacă în domeniu s-ar lucra cu asigurări de stomatologie, așa cum am auzit că se întâmplă în Germania sau în Franța. O altă problemă o reprezintă educația medicală. Recent, am avut un pacient, un copil de 14–15 ani, cu o carie care necesită extirpare, adică scoaterea nervului. Este prea tânăr pentru o asemenea intervenție. În România nu există educație în privința igienei bucale. Sau, dacă există, nu o văd eu. Ar trebui să se facă mai multă educație medicală în școli sau la televizor. În Statele Unite, de exemplu, se pune mare preț pe sănătatea cavității bucale. Am avut ocazia, acum doi ani, să vizitez un cabinet stomatologic de acolo și am constatat că americanii nu prea au probleme cu dinții.

    – Dv. faceţi educație medicală pacienților?
    – Da. Noi le explicăm, dar depinde și de ei în ce măsură doresc să accepte și să respecte sfaturile pe care le primesc. De obicei, tinerii vin la cabinet doar când au o urgență. Atunci noi le spunem că, pe lângă problema respectivă, ar mai avea nevoie și de alte tratamente, dar deciziile le aparțin. Desigur, am și pacienți fideli, care respectă sfaturile mele, dar este nevoie de foarte multă răbdare în interacțiunea cu ei.

    – Vi s-a ivit oportunitatea de a profesa în afara României?
    – Da. În Franța. Am mulți prieteni care au mers să lucreze acolo și care m-au îndemnat să fac și eu la fel. Aș fi vrut să merg, dar soția mea nu a fost de acord și atunci am renunțat. Ea lucrează în învățământ, este profesor de educație tehnologică, iar acolo nu ar fi avut cum să lucreze în domeniu. În plus, aveam și copilul, așa că de dragul lor am rămas în țară. Dar prieteni de-ai mei care încă lucrează acolo se pare că au început să fie nemulțumiți și de sistemul de sănătate francez, iar acum își doresc să se întoarcă să profeseze în România. Printre problemele de care se plâng se numără taxele prea mari și singurătatea, lipsa prietenilor. Eu aici am foarte mulți prieteni – și români, și iranieni –, iar acest aspect este foarte important pentru mine. Trebuie să ai și viață socială, nu doar profesională.