Indiferent de cât de bine i-ar înarma experiența și paravanul halatului alb, spune dr. Vlad Stroescu, medicii nu sunt invulnerabili, iar pandemia de COVID-19 și-a pus amprenta asupra lor în acest an deosebit de greu.

Interlocutorul meu subliniază că, în toată avalanșa de opinii care circulă în țara noastră atât în mediul online, cât și la televiziuni, opinia medicilor este cel mai adesea ignorată, iar „lumea noastră, medicală, e una închisă, înalt ierarhică, în care suferința e trecută sub tăcere”. Din păcate, amintește acesta, nu transpare prea mult drama medicilor din linia întâi, „care acum sunt striviți de o rutină care nu face decât să se amplifice”.

Care au fost provocările pe care le-a atras după sine pandemia, în ceea ce privește sănătatea mintală a românilor în 2020?

Provocările astea au fost numeroase și doar o parte erau de așteptat. Mă așteptam să crească foarte mult cererea de îngrijri de sănătate psihică, să crească anxietatea sub toate formele ei, să apară burnoutul și suferința la locul de muncă, consumul de alcool, tutun, droguri, mă așteptam la valul de violență domestică și de probleme care apar atunci când reunești forțat familii disfuncționale. Nu mă așteptam la amploare. Întreaga societate, probabil întreaga omenire, este strânsă de o menghină invizibilă, există o presiune psihosocială suplimentară care, chiar dacă nu ar fi mare, tot ar face să cedeze verigile vulnerabile. Nu mă așteptam la politizarea intensă și absurdă la care a dus anxietatea de pandemie, nu mă așteptam ca ceea ce sunt, practic, fantasme și fracturi față de realitate, să devină doctrine și să poată fi votate. Aș vrea să fiu apolitic, așa cum un medic ar trebui să fie, dar iată, până și banalul port al măștii chirurgicale a devenit un gest politizat.

Îngrijorare pentru colegii medici

Dar în ceea ce privește sănătatea mintală a medicilor, a profesioniștilor din linia întâi în lupta cu COVID-19 ce provocări ați observat?

E mult prea multă tăcere și, bănuiesc, tabu, în această privință. Dezbaterea și atenția publică mi se par foarte departe de realitatea din teren. Aici e o dublă vină: pe de o parte publicul are rețineri în a privi rana și trauma în față, în avalanșa de opinii cea a medicilor e cel mai adesea ignorată, pe de altă parte lumea noastră, medicală, e una închisă, înalt ierarhică, în care suferința e trecută sub tăcere. Astfel încât nu transpare prea mult drama colegilor din linia întâi, care acum sunt striviți de o rutină care nu face decât să se amplifice. Eu nu sunt în linia întâi și totuși timpul meu e măsurat la minut din pricina pandemiei, nu am nicio libertate de mișcare și niciun răgaz să îmi trag sufletul. Pot doar să-mi imaginez nivelul de oboseală și probabil, depresie și teamă, din secțiile COVID, ce îmi povestesc acești colegi nu e suficient pentru a transmite realitatea. Sunt îngrijorat pentru ei. Pe lângă nivelul de muncă, societatea nu a făcut decât să îi lovească sistematic. Mai întâi, militarizarea opresivă din starea de urgență, când autonomia profesională a fost practic abolită. Apoi avalanșa de teamă aproape delirantă din partea unor părți ale publicului. Și felul în care Statul i-a lăsat pe lucrătorii din spitale fără niciun ajutor în ce privește relația cu propriile familii, proprii copii. Nu trebuie să fii psihiatru, nici sociolog, ca să îți dai seama cum te pot afecta toate astea. Doar un minim efort de empatie.

Din punctul dv. de vedere, care a fost în 2020, în an de pandemie, rolul psihoterapeutului în viața medicului român dintr-un spital COVID-19?

Psihoterapeutul ar putea face lucruri importante. Ar putea coordona grupuri de suport la fața locului, cum sunt grupurile de tip Balint. Știu că mulți au făcut-o, online, mulți s-au pus la dispoziția colegilor. Terapia de grup e una din metodele bine studiate, e cost-eficientă, e o manifestare a solidarității și a strângerii relațiilor din echipă. Multe echipe de lucrători sanitari au devenit familii în perioada asta, cu bune dar și cu rele. Nevoia de suport e încă foarte mare, dar cererea, paradoxal, pare să fie mică, fenomen obișnuit pentru închistarea mediilor medicale, îl observam și înainte. La limită, e nevoie de oameni care sunt dispuși să asculte, atât și nimic mai mult, tot ar afi de ajutor.

Cabinetul de psihoterapie este un aliat

În acest an cu atât de multe încercări, le-ați recomandat medicilor sau celor care fac parte din categoria personalului medical să meargă la cabinetul unui psihoterapeut?

Cred că asta e mereu o idee bună. Nu știu altă metodă mai bună, mai sanitară, igienică dacă vreți, de a procesa lucrurile și emoțiile rele cu care ne întâlnim zilnic, decât cabinetul de psihoterapie. Și medicii colecționează cantități impresionante de emoții rele. Da, avem prieteni și familie și ei au rolul lor extrem de important, dar uneori e nevoie de cineva care să nu te judece, care să nu fie implicat, căruia propria ta suferință să nu-i facă rău.

Ați văzut breasla medicală mai afectată decât în alți ani, în ceea ce privește sănătatea mintală?

Toată lumea e afectată. În același timp, breasla medicală nu e omogenă și nu mă refer doar la specialitate. Colegii mai tineri, de până la 35 de ani, cer mult mai ușor ajutorul decât veteranii. Asta cred că e un lucru bun și un progres important al culturii noastre de breaslă. În populația generală, sondaje ale CDC au arătat o creștere importantă a tulburărilor de anxietate și a altor suferințe legate de adaptarea la stres și traumă. Nu văd de ce ar sta altfel lucrurile în breasla medicală. Nu suntem invulnerabili, indiferent cât de bine ne-ar înarma experiența și paravanul halatului alb.

A ști să ceri ajutor este o dovadă de curaj

Pandemia de COVID-19 a lovit și mai tare personalul medical – medicii, asistenții, cei de pe ambulanțe, lucrătorii din secțiile ATI (și nu numai ei, lista fiind atât de lungă) au fost martori la un număr mare de decese cauzate de virusul SARS-CoV-2. Ne puteți spune câteva recomandări pentru aceștia, care să îi ajute să facă față pierderii pacienților în fața COVID-19?

N-aș vrea să am aroganța că știu ce e de făcut în situațiile astea, pentru că nu există o rețetă universal valabilă, un algoritm de toleranță a pierderii și morții. Aș spune că e normal și inevitabil să suferi, și trebuie să recunoaștem acest lucru. Dacă îți negi suferința, ea se va întoarce într-o formă sau alta, și n-am vrea să se întoarcă sub formă de sindrom de burnout. Le-aș spune colegilor să nu uite să aibă un pic de timp doar pentru ei, ceea ce e foarte greu în perioada asta, când tot timpul pe care îl mai ai când ieși din tură trebuie dăruit celorlalți oameni importanți din viața ta. Le-aș spune că știu că e foarte greu să ceri ajutor, dar tocmai de-aia e o dovadă de curaj să o faci. Și să nu uităm să oferim ajutor confratelui de lângă noi, chiar dacă e doar o jumătate de oră de ascultat cu compasiune.