Medicul Dan Tărchilă a fost microbiolog la Institutul de cercetări de pediatrie (1949-1960) și la Spitalul de pediatrie „Grigore Alexandrescu” din București (1960-1967).

De unde s-a născut pasiunea dv. pentru scris?

Am început să scriu încă din liceu. La început am scris poezii, care erau publicate în revista liceului. La facultate am început să mă gândesc și la teatru. Medicina e o facultate grea și chiar dacă aveam în minte o schemă de piesă, nu am reușit să o pun pe hârtie. Prima piesă – „Într-o gară mică” – am scris-o în anul 1959, pentru un concurs de piese de teatru într-un act și, deși eram un necunoscut, am câștigat. După acest succes am prins curaj și am început să scriu mai mult. Am fost medic, dar în același timp și scriam. La medicină am renunţat după vreo 20 de ani de activitate.

Ce subiect a abordat piesa câștigătoare?

Piesa trata o idee mai veche de-a mea, un mic conflict într-o gară de provincie. Eroina principală era o fată tânără, rămasă fără mamă, care-și câștiga existenţa lipind afișe. Dar ideea asta de gară mică am transferat-o ulterior în altă piesă, apărută doi ani mai târziu, și care a avut un mare succes. Acţiunea se petrecea într-o societate capitalistă, iar piesa era puţin politică. S-a jucat însă în toată ţara și am câștigat și destui bani din ea. Se câștiga bine pe vremea aceea din teatru. De exemplu, premiul la concursul acela de piese într-un act a fost de 10.000 de lei, sumă care pe vremea aceea însemna mulţi bani. În plus, a luat-o și radioul spre difuzare.

Ce alte piese aţi mai scris?

Am scris multe piese, între care una de dragoste, una profesională – despre un medic, dar și o piesă naţională, despre viaţa lui Mircea Voievod și care se intitula exact așa, „Eu, Mircea Voievod” (n.r. mai cunoscută ca „Io, Mircea Voievod”). Și aceasta a avut un succes enorm. Piesa s-a jucat întâi la Constanţa, iar ulterior, marele regizor de la Teatrul Naţional, Sică Alexandrescu, a vrut să o aducă și aici. A făcut o listă de distribuţie foarte bună și a afișat-o, însă Baranga (n. red: dramaturgul Aurel Baranga) s-a opus. Dar a luat imediat piesa doamna Bulandra și a jucat-o. Am scris chiar și un scenariu pentru operă.

Scrisul, mai important ca funcţiile de Stat

Cum aţi ajuns să renunţaţi la medicină pentru scris?

Pe când eram în plină glorie cu „Eu, Mircea Voievod”, într-o zi, la spital, laboranta mea principală mi-a zis că soţul ei, care lucra în Ministerul Sănătăţii, i-a spus că în curând ar urma să fiu numit director la Minister, ca apoi să fiu numit ministru al Sănătăţii. Și cum nu voiam să renunţ la scris – ceea ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi ocupat o asemenea poziţie, din lipsă de timp – a doua zi mi-am dat demisia de la spital și am decis să mă concentrez numai pe dramaturgie. A fost un scandal monstru, dar după o lună mi-au acceptat totuși demisia. Apoi am scris și mai mult, deoarece nu mai eram condiţionat de programul de la spital.

Aţi regretat vreodată că v-aţi dedicat scrisului?

Da, la început am avut regrete, dar pasiunea mea pentru scris era foarte mare și chiar dacă mi-am zis mereu că poate mă întorc la medicină, nu am mai făcut-o. Piesele mele se jucau în toată ţara, iar banii curgeau gârlă. Cea mai îndrăgită piesă a mea, zic eu, am scris-o în anii ,80 și cred că a fost și cea mai bună din întreg repertoriul meu – „Zidarul”. Avea ca temă legenda meșterului Manole, dar nu semăna cu niciuna dintre celelalte piese pe acest subiect apărute până atunci.

Ce surse de inspiraţie aţi avut pentru piesele dv.?

În primul rând, istoria. Am multe piese inspirate din fapte istorice. M-am mai inspirat din legende, din viaţa de zi cu zi, dar niciodată din propriile mele experienţe. Am considerat că ar fi o indiscreţie dacă aș face acest lucru. Nu am socotit că este interesant ca publicul să cunoască viaţa mea.

Plănuiţi să scrieţi ceva în viitorul apro­piat?

Mi-aș dori să scriu o carte de memorii, un fel de autobiografie. Sper să și reușesc. Deocamdată trec printr-un blocaj creativ. Aveam în plan să scriu și o piesă pe tema pandemiei de COVID-19, dar între timp am renunţat la idee.

O lume cu totul nouă

Cum se vede viaţa la 97 de ani?

Cea mai mare parte din viaţă am trăit-o în altă lume. Acum trăiesc într-o cu totul altă lume și încerc să o înţeleg și pe asta, dar nu-mi place. S-a dat peste cap toată logica socială pe care o cunoșteam eu. Acum contează doar banul, nu mai există responsabilitate, mai ales la cei mai tineri și mai puţin tineri. Nu mai dau socoteală nimănui și vor să ia hotărâri fără un scop precis și fără să se gândească la urmări. Înainte nu era așa. Societatea avea niște legi ale ei foarte exacte, pe care acum nu le mai are. Sau dacă le are, sunt în orice caz ilogice.

Ce fel de legi?

Pe atunci exista și o logică creștină, care nu mai e acum. Ea avea câteva puncte foarte exacte: să ne iubim toţi între noi, indiferent de rasă, să ne iubim ca oameni. Apoi: să nu ne răzbunăm, să iertăm – o lege foarte grea – și să ne fie milă unul de altul. Aceste orânduiri creștinești au dispărut astăzi. Nu vedeţi ce se întâmplă? Naţiunile se omoară între ele, războaiele se duc din răzbunare. Nu mai există o logică creștină astăzi. Sau ea există, dar nu se mai respectă.

De ce credeţi că nu se mai respectă?

Oamenii nu mai au un ideal, deși e mult spus. Nu-și mai găsesc un rost. Apoi, este această aplecare a unora spre a-și dori să aibă bani fără să muncească. Pe mine societatea de astăzi mă întristează, dar o privesc ca pe o parte din istorie, fără să intervin. Eu mi-am trăit viaţa până la 60 de ani, să spunem. Am avut o viaţă frumoasă, nu m-am plâns niciodată și nici acum n-o fac.

Discreţia, o virtute de preţ

Care este cea mai importantă lecţie pe care aţi învăţat-o până acum?

Să nu mă amestec în viaţa oamenilor. Sigur, am avut prieteni care mi-au povestit necazurile lor, i-am ascultat, dar niciodată nu le-am dat sfaturi. Am zis că fiecare trebuie să decidă pentru el. Apoi să iert. Am iertat pe oricine mi-a greșit și nu m-am răzbunat niciodată. Iar de la bunicul meu am învăţat să fiu generos. Să strâng bani și să le dau celor care au nevoie. Să iubesc oamenii și să-i iert – nu e ușor deloc, dar am reușit să o fac.

Cum vi se pare sistemul medical de astăzi?

Sistemul medical este în degradare. Medicii tineri nu mai au răbdare să-și facă stagiul, să înveţe. Vor să câștige. Unii reușesc, mulţi însă nu o fac și vor să și plece în străinătate. Cred că s-a ajuns aici și din cauza societăţii în care trăim, dar și dintr-o degringoladă de gândire. Tinerii nu mai știu ce e aceea ţară. Nu mai știu că ţara trebuie servită, că ești în serviciul ei. Că are un trecut mare care trebuie respectat. Bine, nici educaţia nu mai e ce a fost, iar acest lucru dăunează grav.