– Ajungem la principiul împărțirii a două
paie la trei măgari. Trebuie să faci pe Dumnezeu, să hotărăști cui faci
ultimele fiole de medicament. Și sincopele… Acum ai medicamente, acum n-ai medicamente. Cine are noroc își face
tratamentul la timp. Cine nu, este amânat. Uneori trebuie să îi pui pe oameni
să își cumpere medicamente banale: antibiotice sau algocalmin sau paracetamol
perfuzabil. Uneori nu e nevoie. Din nefericire, majoritatea patologiei e
paliație la noi. Populația e săracă, e îmbătrânită. Când aud de București nu se
duc, că n-au bani. Sunt bolnavi gravi, în stadii avansate, pentru care probabil
într-un centru ca lumea s-ar putea face mult mai multe decât la noi. Bolnavi
care refuză să meargă să își facă radioterapie sau să ajungă la niște chirurgi
mai buni, mai dotați, pentru că n-au bani, n-au curaj, nu se descurcă în
București. Așa că tratăm mai mult pacienți care se află deja în faze avansate
ale bolii.
– Pentru că nu ajung să fie diagnosticați
la timp?
– Da. Nu ajung să fie diagnosticați la timp
sau chiar dacă au fost, ori n-au crezut, ori n-au vrut să accepte, au stat
acasă cuminți până au ajuns în ultimul stadiu. Și nu e totuna să tratezi acum
sau în urmă cu doi, cinci ani, când erau în stadiu incipient. Este și lipsa lor
de educație și frica de doctori și mentalitatea aceea că la medic mergi numai
când te doare de nu mai poți și nu mai știi ce să faci. Pe de altă parte,
urgența e plină de bolnavi închipuiți, care vin pentru orice fleac.
– Se resimte în practică deficitul sistemic
de oncologi?
– Fără îndoială. Volumul de muncă e foarte
mare. Și pe spital, și pe ambulatoriu. Iar faptul că sunt singură în tot
spitalul, se simte. Măcar de-aș mai avea un coleg, am mai împarți
responsabilitățile. E un compartiment cu zece paturi de spitalizare continuă,
plus spitalizare de zi plus ambulatoriu integrat. Programul se împarte jumătate
în ambulatoriu, jumătate în spital. Stai cât trebuie, nu poți să stai trei ore
și să pleci. Stai până când se termină coada de la ușă. Ce să le faci?
Majoritatea pacienților sunt în stare foarte gravă și n-ai unde să îi trimiți
în altă parte, îi internezi, faci ce poți tu.
– Aveți psiholog în spital?
– Pentru pacienții oncologici, nu. Știu că
există un psiholog în policlinică, dar mi se pare că mai mult pentru permise și
alte avize. Nu colaborăm. De partea de sprijin psihiatric tot oncologia se
ocupă, noi, asistentele, infirmierele, fiecare mai spune o vorbă, le mai
explică câte ceva. Nici foarte mult timp pentru a discuta cu ei, din păcate, nu
există. Și mai e ceva de care nu îți dai seama decât dacă reușești să discuți
mai mult: unii sunt total dezinformați. Adică, în momentul în care vin la
oncologie, ai senzația că ei știu că au cancer sau măcar suspectează asta și
știu că asta înseamnă o boală de care se poate muri. Însă, ai surpriza să afli
că oamenii sunt trimiși de medicul de familie sau de alt specialist, care n-a
avut curajul să le spună că au cancer și atunci oamenii au senzația că au venit
pentru o a doua părere. Sau pentru că așa au zis nevasta sau copiii. Mai sunt
unii care spun: „M-au târât copiii, nu știu ce au cu mine, pe mine nu mă doare
nimic“. Și nici nu știi cum să le zici: să le spui brutal că au cancer, sau să
îi lași în pace? Contează mult și psihicul. Dacă omul nu știe că e pe moarte,
se comportă altfel decât dacă știe. Uneori și ignoranța e o
binecuvântare.
– Ce ați schimba la felul în care se face,
în România, îngrijirea în cancer?
– Multe, începând cu timpul acordat
bolnavului. Cât ne dă nouă casa, cincisprezece minute pe zi, maximum douăzeci
pentru pacienții noi, nu e de ajuns. Am înțeles că undeva, într-un centru
privat de la noi, cu pacienții noi se petrece o oră la prima vizită. Cam atât
îți trebuie, până discuți cu ei, cât știu, pentru ce au venit, cât sunt dispuși
să știe, cât sunt dispuși să facă. Până faci un plan de tratament, până le
scrii una-două-trei rețete, până îi programezi… Nu e normal să petreci, cu
pacientul oncologic, doar cincisprezece minute o dată pe lună.
– Cum stați la capitolul instrumente de
diagnostic și investigații?
– Să zic că se putea și mai rău? Am trăit
și mai rău. Spitalul, tot ce oferă e la un nivel mediu. Avem ecograf, aparat de
radiologie, avem posibilitatea să facem markeri tumorali, dar spitalul n-are
tomograf, n-are mamograf. Ele sunt în oraș la o clinică privată, în contract cu
casa, dar e o procedură anapoda: să investighezi jumătate în spital, jumătate
în laborator. Trebuie să îi pui pe drumuri. Cealaltă variantă ar fi să își
plătească investigațiile, ceea ce nu cred că e corect față de pacienți. Am
lucrat și în alte spitale, de aceea spun că se poate și mai rău. Se poate să
îți plece laboratorul la ora 13 și să nu mai ai nici un fel de laborator, nici
măcar pentru o glicemie, până a doua zi dimineață. Se poate, la fel, să ai
radiolog doar două sau trei zile pe săptămână. Venea, vedea filmele, dădea
rezultatul și pleca. Deci se poate și mai rău. Să n-ai cardiolog deloc într-un
spital care se pretinde de urgență?! Aici, conducerea măcar se implică, o dată
pe an ne roagă să facem un necesar în ceea ce privește dotările. Tot o dată pe
an, un camion imens cu ajutoare vine dintr-o țară nordică, cu tot soiul de
materiale, unele-s folosite, unele cu paturi, canapele și mese de consultații,
pe care ei le aruncă, dar pentru noi sunt minunate.
– La radioterapie au acces pacienții?
– Nu prea. Din pricina distanței. La noi,
Brașovul e cel mai aproape, dar acolo sunt în sistem privat și în spitalizare
de zi. Or, oamenii chiar nu-și permit financiar, nemaivorbind că nu își permit
fizic să facă naveta peste Bran, zilnic, pentru o ședință de radioterapie de
zece minute. Bucureștiul e hiperaglomerat și se fac programări peste trei-patru
luni. În plus, când aud de București, oamenii se sperie, că n-au bani, că nu se
descurcă. Dar chiar nu au posibilitate în Argeș. Singurul aparat de
radioterapie este unul vechi, slab, are o penetrabilitate de maximum cinci
centimetri. Nu poți să faci mare lucru cu aparatul ăla. Dar nu suntem singurul
județ în această situație. Chiar am vorbit cu colega de la Târgoviște. La fel
au avut și ei, un aparat din acesta de radioterapie și l-au închis. Față de
necesarul de radioterapie (sân, plămân, cap și altele), aparatul acela nu te
ajută cu absolut nimic. Mai și iradiază, îți mai trebuie și aprobări de la
CNCAN, fără să rezolve mai nimic.
.jpg)
