Timpul în sălile de
operaţie este cel mai preţios. Cu cât intervenţia este de mai scurtă durată, cu
atât beneficiile pacientului şi ale sistemului, în general, sunt mai mari.
Societatea Română de Chirurgie (SRC) încearcă să convingă decidenţii din
sănătate de toate aceste avantaje, prin mesaje transmise de la diversele
reuniuni pe care le organizează. Un asemenea eveniment se va desfăşura în
toamna acestui an (14–17 octombrie) – conferinţa naţională a SRC – unde, ne
spune prof. dr. Mircea Beuran, preşedintele SRC, sunt aşteptaţi peste
1.400 de participanţi, medici chirurgi şi din alte specialităţi.
– Ce pregătiţi participanţilor la
conferinţa de anul acesta?
– Conferinţa din acest an încearcă să
reunească întreaga structură medical-chirurgicală din zona adulţilor, dar şi a
copiilor. La fel şi pe cei care sunt interesaţi în dezvoltarea unor noi colaborări
în acest domeniu cu principalele specialităţi care devin adjuvante în
chirurgie: endoscopia, radiologia intervenţională, terapia intensivă, cei care
administrează sânge şi volume mari de sânge. Tema din acest an este patologia
esogastroduodenală. Pivot pe această conferinţă vor fi alte două
manifestări-satelit. Întâi, congresul anual de patologie colorectală, unde o
pondere importantă dorim să o dăm pregătirii, îngrijirii şi întreţinerii
stomelor, colostomelor în special şi tuturor tipurilor de stome pe tubul
digestiv. Va fi şi un congres-satelit pe probleme de chirurgie de urgenţă şi
traumatologie, care se va axa pe urgenţele traumatice şi non-traumatice în
patologia esogastroduodenală, pancreatică şi traumatologie. Vor mai fi, de
asemenea, o conferinţă a asistenţilor medicali, cu lucrări din patologia
esogastroduodenală, şi un congres al studenţilor la medicină, pe profil de
chirurgie. Studenţii, sub îndrumarea cadrelor didactice, vor avea sesiuni de
prezentare a realizărilor în domeniul cercetării, în grupuri mixte – cadre
didactice, studenţi, cercetători.
– Vor fi prezentări clasice sau va fi o
abordare mai aplicată?
– Vom încerca să dezvoltăm un dialog,
pentru că de multe ori lucrările prezentate la asemenea manifestări sunt
statice: sunt retrospective, rezultate, procente pe care niciun dialog nu poate
să le modifice în bine sau în rău. Dar vom încerca să discutăm deschis, cu
transparenţă: „Eu am operat atâtea sute de cazuri. Ce am observat, ca om cu
experienţă? Că este un lucru bun şi trebuie să-l păstrăm; un lucru care are o
anumită frecvenţă şi aduce răul în evoluţia pacientului; semnele premonitorii
pentru eventualele complicaţii şi amploarea lor; metode de a îndrepta, rezolva,
sigila o complicaţie într-o formă definitivă; cum putem să micşorăm rata
sechelelor într-un anumit tip de patologie“. Discuţii în care să se reverse
experienţa chirurgilor către generaţia tânără şi să avem mai puţine prezentări
cu o valoare punctuală. Astfel, o să apară şi spontaneitatea. Nu poţi vorbi
doar de rezultate pozitive, iar un om cu experienţă ştie să explice şi eşecul.
– SRC organizează activităţi de
instruire şi în afara conferinţelor?
– În postura actuală, când eu sunt şi preşedintele
filialei Bucureşti şi preşedinte SRC la nivel naţional, precum şi directorul
departamentului de chirurgie al UMF „Carol Davila“ Bucureşti, SRC are
posibilitatea de a pregăti conferinţe, congrese, dar şi cursuri pentru studenţi,
cadre didactice şi chirurgi, de la rezident la medicul primar. Anual, avem
patru workshopuri internaţionale. Până acum am abordat chirurgia oncologică a
rectului, a colonului, stomacului, hepatologia oncologică. Am mai organizat şi
cursuri de traumatologie. Avem o colaborare foarte bună cu catedra de anatomie,
pentru că suportul în chirurgie îl reprezintă structura embrionară anatomică a
organului respectiv. Este un mod de a lega lucrurile, astfel încât, odată cu noţiunile
generale pe care le acumulezi în timpul facultăţii, ca tânăr rezident sau
specialist, înţelegi mai bine suportul embriologic anatomic al piesei.
Scriem,
dar publicăm greu
– Doctoranzii români suferă din cauza
respingerii articolelor pe care le trimit la reviste internaţionale. V-aţi
gândit şi la ei, să-i ajutaţi în vreun fel?
– Da, nu mai departe de săptămâna aceasta,
pe 1 şi 2 iunie, am avut un workshop în care i-am învăţat pe tinerii rezidenţi,
doctoranzi sau nu, să scrie corect articole pentru revistele de specialitate cu
impact mare. De foarte multe ori, articolele trimise de ei sunt respinse şi ei
nu înţeleg de ce. Pentru a publica în aceste reviste, trebuie îndeplinite
criterii foarte stricte, pe care trebuie să le ştii şi să le aplici. Noi, cei
care conducem doctorate şi suntem în comisii, ştim care este presiunea: ca să
apară o lucrare de doctorat trebuie să ai măcar două lucrări publicate. De
aceea, am discutat cu redactori de reviste medicale internaţionale şi corectori
de articole medicale şi i-am invitat la Bucureşti, unde vor lucra individual cu
un număr de rezidenţi români. Nu va fi o acţiune de masă, aşa cum vezi o operaţie
la tv cu 300 de oameni, ci doar cu 30 de oameni. Rezidentul vine cu tema pe
care vrea să o prezinte, iar corectorul şi redactorul discută cu el: „Asta e
bine, asta e rău, asta e inutil, asta e util“.
– Dar şi noi avem destui oameni care au
publicat, de ce era nevoie să aduceţi străini? Pentru că e la modă?
– Am găsit oportun să facem aceste
workshopuri internaţionale cu oameni de la reviste de mare impact, ca să putem
obţine corecţiile cele mai viabile în a-i ajuta pe tinerii noştri medicinişti.
După câţiva ani, poate reuşim şi noi să facem şcoala noastră competitivă cu a
lor, în aşa fel încât şi palierul acesta, de publicaţii, să fie la fel de bine
văzut ca palierul de tehnici chirurgicale şi de patologie.
Timpul
din sala de operaţie
– Cum toate specialităţile din medicina
românească gâfâie sub povara problemelor, chirurgia cu ce probleme se
confruntă?
– Problemele specialităţii noastre se leagă
mult de imposibilitatea câştigării de timp în sălile de operaţie. Şi asta pentru
că o parte din tehnologia existentă este învechită. De exemplu, dacă vorbim de
palierul esogastroduodenal, cusăturile care se fac în urma rezecţiilor la
nivelul esofagului, stomacului, duodenului mănâncă timp. Un stapler bun
ar reduce o anastomoză de o oră, o oră şi jumătate, la o medie de două-trei
minute. Şi, cum unii pacienţi nu au o singură anastomoză, ci două sau trei,
s-ar câştiga timp preţios pentru recuperarea bolnavului. Nu mai este o mândrie
pentru chirurg că face o chirurgie eroică de şapte, opt, zece ore – mândria
este în a utiliza tehnologiile actuale, moderne. În acest fel ajuţi pacientul,
dar şi pe cei care fac structura bugetară pe pacient. Chiar dacă se cheltuieşte
cu sistemul acesta de sigilare, se câştigă la zilele de spitalizare şi rata
complicaţiilor este mai mică, ceea ce înseamnă tot zile de spitalizare, bani
cheltuiţi, medicamente...
– Nu puteţi spune că la noi nu există
această tehnologie.
– Există, dar nu e bine structurată. Nu e
suficient să aplici stapler-ul de câteva ori într-un an, ci trebuie ca
pacientul şi chirurgul să beneficieze tot timpul de ajutorul dat de tehnologia
modernă. Apoi, îi învăţăm pe medici tehnici de chirurgie minim invazivă
prin laparoscop. La ce bun? Şi în laparoscopie ai nevoie de aparate standardizate,
instrumente. Nu le avem întotdeauna. Se strică, durează timp îndelungat să le
repari. S-a făcut un program naţional pentru vreo 40 de unităţi. Au trecut opt
ani de atunci, a apărut uzura. Nu există un program de finanţare care să
asigure o mentenanţă lungă, service sau bani alocaţi din bugetul spitalului
pentru împrospătarea echipamentului sau materialelor. La fel se întâmplă şi în
zona de joncţiune esogastrică, unde se poate opera cu un suport robotic. Am
avut un program de robot în vreo trei spitale la început, după care s-a mai
extins, dar Ministerul Sănătăţii, în ultimii doi ani, nu l-a mai susţinut şi
atunci o parte din patologia selectivă pe care noi putem să o pregătim cade. O
realizăm ori pe laparoscop, ori clasic. Nu putem să vorbim de o chirurgie
constantă cu suport robotic. Avem chirurgi foarte buni în domeniile
laparoscopiei şi chirurgiei robotice, dar valoarea nu se întreţine decât prin
exerciţiu.
Chirurgul
care îşi vinde viaţa spitalului
– Chirurgia era una din specialităţile
cele mai atractive pentru rezidenţi. Mai este atractivă?
– Chirurgia este din ce în ce mai puţin
aleasă la rezidenţiat. Acum, cele mai căutate sunt specialităţile care în
general merg către cabinete private. Oamenii au realizat că viaţa unui chirurg
se rupe de viaţa societăţii sau a familiei. Ai început un bolnav, descoperi
lucruri grele, timpul poate să se prelungească, nu pot să închid bolnavul,
mâine să-l deschid din nou şi să-l termin pentru că mi-a expirat timpul de
lucru. Nu poţi să ai o sâmbătă, o duminică liniştită. Uneori ai bilet la un
teatru, la Ateneu şi pe scări te ia garda şi-ţi spune „avem o mare urgenţă, vă
rog să ne ajutaţi“: te schimbi în costum de spital şi abandonezi aşa-zisa
recreare. Apoi, malpraxisul. Cele mai multe dosare de malpraxis sunt în zona
chirurgicală. Nu există aşa-zisul filtru al medicului de familie, care să-ţi
trimită cazurile într-un stadiu incipient, cele mai multe vin direct
complicate. Stadiile avansate înseamnă foarte multe ore de muncă şi rezultate
proaste. Odată ce te apuci să extragi o tumoră într-un stadiu trei de cancer, şansele
bolnavului nu sunt atât de optimiste. Familiile nu înţeleg, de exemplu, că unui
bolnav în stadiul patru, când organismul este plin de metastaze, nu mai ai ce
să-i oferi chirurgical, cel mult să faci paliaţie, să drenezi o stenoză. Toate
lucrurile acestea, de foarte multe ori nu sunt înţelese de pacienţi, şi te
reclamă. Reclamaţia însemnă drumuri la colegiul medicilor, alţii te dau în
judecată – te duci la procuratură. Chiar dacă ţi se dă dreptate, dar să te duci
un an întreg să explici, să scrii, să vorbeşti... Pentru ce? Impactul cu pacienţii
gravi, atitudinea pe care o are familia faţă de medic, desconsiderarea activităţii
acestuia, promovarea în media numai a rezultatelor negative fac ca acel chirurg
care practic îşi vinde viaţa spitalului să înceapă să dispară. Dar în toată
lumea se întâmplă fenomenul acesta.
Doctorul
şi dreptul lui
– Chirurgul român preferă străinătatea.
Ce am putea face să-l menţinem în ţară?
– În primul rând, ar trebui ca măcar în
zona universitară să întărim unităţile medicale. Apoi, dacă tot avem specialişti
care au un palier al discuţiilor naţional şi internaţional foarte bun, hai să
le dăm nişte salarii onorabile. Cei care lucrează la CFR, de exemplu, au dreptul
la călătorii gratuite, nu? Doctorul n-are decât un singur drept: să muncească
până moare. Nu are scutire de taxe, de asigurare de sănătate, dacă se îmbolnăveşte
plăteşte la fel. Dacă scrii o carte, comunici prin articole la reviste,
participi la unul-două congrese şi eşti vizibil, păi cheltuiala aia de o mie de
euro, de ce nu mi-o deduci, domnule, din taxele pe care mi le iei? De ce să mă
laşi să fiu la mâna ajutorului de la cineva care îmi dă aşa‑zisa şpagă? Care
oricum cred că se compară cu şpăgile care s-au dat în pungile de plastic pentru
care DNA adună atâta lume. Şi ăia n-au făcut nimic pentru ţară. Noi, ca
doctori, de bine, de rău, ne facem datoria.
– Nu păreţi foarte optimist pentru
viitorul chirurgiei româneşti.
– Sunt îngrijorat, nu aş spune pesimist. Nu
sunt semne vizibile că moştenirea aceasta în specialitate este trainică. Nu
este suficient să ştim că un doctor ştie să scoată un colecist sau să opereze
un rect sau unul ajunge şi face un transplant. Complexitatea patologică umană este
atât de mare încât noi trebuie să avem specialişti buni şi echipe
multidisciplinare. Faptul că va lipsi poate chirurgul dintr-o echipă
multidisciplinară, e tot un rău. Autoritatea unui medic nu trebuie compromisă
prin zece exemple negative într-un an, pentru care îi ponegrim pe toţi cei
treizeci-patruzeci de mii de medici, câţi om mai fi în ţară.
.jpg)
