Dr. Gabriela Croitoru este medic primar psihiatrie pediatrică în București. Consideră că experienţa și dedicaţia sunt cele mai importante resurse în această specialitate. În opinia ei, dacă dispui de dăruire și implicare, ai la îndemână niște unelte magice.

De ce psihiatrie pediatrică?
Având în familie doi medici, pe mama, care este medic de familie, și pe unchiul meu, medic psihiatru, mi s-a insuflat dragostea de medicină. Așadar, de mică am avut acces la cărţile de medicină, pe care le răsfoiam și pe care le consider responsabile de alegerea carierei mele. Deși mama mi-a spus că este o meserie foarte grea, eu m-am ambiţionat mai mult și am vrut să descopăr acest domeniu. Psihiatria a fost o alegere influenţată de activitatea unchiului meu psihiatru. Îmi plăcea mult ceea ce făcea el. Dragostea pentru copii s-a îmbinat perfect cu specialitatea aleasă.
S-a dovedit a fi o meserie grea, așa cum spunea mama dv.?
Este destul de greu, însă balanţa este echilibrată cu faptul că este o meserie frumoasă. Atunci când pornești la drum cu un copil, observându-i cele mai mici tulburări de dezvoltare și psihologice, ai pe umeri o responsabilitate care trebuie tratată cu multă pasiune. Atunci lucrurile nu vor mai fi atât de grele precum par.
Ce presupune psihiatria pedi­atrică?
Această specialitate este o ramură care s-a desprins prin anii 2000 din vechea neuropsihiatrie infantilă. Se adresează copilului și adolescentului până la 18 ani și este practica specializată în diagnosticarea, tratamentul, prevenirea și intervenţia medicamentoasă sau terapeutică pentru tulburările de dezvoltare psihice, psihologice și mintale apărute pe parcursul creșterii. Sunt puţini psihiatri pediatri în România. Din păcate, încă există o reticenţă în a te prezenta la psihiatru. Atât copiii, cât și părinţii consideră rușinos acest lucru.
Câţi pacienţi vă calcă pragul zilnic în medie și care sunt cele mai frecvente afecţiuni?
De regulă, între 10–15 persoane. Printre cele mai întâlnite afecţiuni regăsim tulburarea de spectru autist, sindromul de deficit de atenţie. Din păcate, viaţa modernă are în bagaj tot mai multe afecţiuni care-i sunt asociate.
Care sunt cele mai mari nevoi ale acestor copii?
Principala nevoie o reprezintă acceptarea. Am observat că există o discriminare nemăsurată. Nu de puţine ori, copiii cu diverse afecţiuni nu sunt acceptaţi de colegi, de cei din jurul lor, sunt evitaţi ca și cum ar avea o boală contagioasă. De-a lungul timpului, am întâlnit părinţi dezamăgiţi, care au refuzat să facă certificat de handicap pentru a nu le provoca astfel mai mult rău copiilor lor. Cu toate că, uneori, boala copilului este destul de evidentă, aceste certificate nu sunt eliberate tocmai pentru a nu favoriza și mai mult marginalizarea în societate.
În ce stadii ajung la dv.?
De cele mai multe ori, la debut. În acest context, terapia comportamentală este esenţială. Cu cât se începe mai devreme, cu atât sunt șanse mai mari de recuperare. Sunt și cazuri izolate, în care copiii se prezintă târziu, când afecţiunea este deja instalată. Acest lucru se întâmplă pentru că părinţii nu vor să accepte sau amână problemele de comportament ale copiilor sau pentru că medicul de familie a spus că totul este în regulă. Dacă terapia se începe după 3–4 ani, din păcate, este deja prea târziu. Orice comportament care nu se încadrează în parametri normali ar trebui să le atragă atenţia părinţilor.
Copiii ne dau deseori câte o lecţie de viaţă. De 16 ani de când vă desfășuraţi activitatea printre ei, care sunt învăţămintele pe care le-aţi desprins?
Fiecare copil este diferit și trebuie abordat cu cea mai mare atenţie și privit ca un ansamblu, pentru că de multe ori sunt afecţiuni asociate. Acești copii reacţionează incredibil de bine la afecţiune. Dacă simt dragoste, o conversaţie pe un ton calm și prietenos, chiar și pacienţii cu tulburare de spectru autist, au mult mai mare deschiderea către tine, ca medic. Am ales să pun halatul în cui pentru a nu îi speria, așa că dialogul nostru este purtat cu haine normale. Empatizarea pacientului este un prim semn că șansele de recuperare sunt mult mai mari.
Care este cea mai grea parte în psihiatria pediatrică?
Momentele în care realizez că rezolvarea situaţiei nu mai depinde de mine, atunci când conștientizez și totuși încerc să fac ce pot pentru ca acel copil să se facă bine. Sunt tineri care vin la cabinet cu tulburări de personalitate sau de comportament pe care le au din copilărie, iar atunci sunt pusă în faţa unor momente grele, pentru că știu că este aproape imposibil să mai schimb ceva. Componenta genetică se numără printre principalii dușmani ai terapiei.
Cel mai tânăr pacient?
Cel mai mic pacient a fost un copil cu vârsta de până într-un an, cu semne vizibile de autism.
Cum stau lucrurile în ceea ce privește colaborarea cu familia copilului pe care îl consultaţi?
Există familii refractare la orice sfat. Sunt și familii în care există componenta genetică și atunci este destul de dificilă colaborarea. Indiferent de context, părintele trebuie să fie un psihoterapeut și să se implice enorm pentru ca acele câteva ore din cabinet să fie completate.
Cea mai mare mulţumire pro­fesională?
Am avut pacienţi care s-au prezentat la cabinet cu anumite bănuieli pentru o afecţiune. În urma ședinţelor am constatat că aceștia aveau ascunse alte tulburări. Astfel, terapia a decurs mult mai ușor. Este greu să descriu în cuvinte bucuria din ochii acestor părinţi. Cam asta înseamnă satisfacţie pentru mine.
Care sunt așteptările pentru anul ce urmează, ce vă doriţi să se schimbe?
Îmi doresc enorm să se schimbe mentalitatea oamenilor în ceea ce privește sfera tulburărilor acestor copii. Vreau ca oamenii să înţeleagă că toţi sunt copii, indiferent de situaţie, ei au aceleași drepturi și nevoi. Ar trebui să ne ajutăm unul pe celălalt.