– N-a fost o dorință anume. Când am luat rezidențiatul, mi-am dorit
să rămân să fac specializarea în Cluj, am vrut să fac neurologie, au fost două locuri
atunci în județ, care s-au ocupat înaintea mea și, din ce rămăsese, nefrologia mi
s-a părut mai interesantă. La momentul acela, mă gândeam că voi lucra într-un oraș
mare. Am terminat facultatea în ʼ93 și era o perioadă în care noi, absolvenții de
medicină, ne doream să lucrăm într-un oraș mare. Și cu nefrologia m-am gândit că
voi avea șanse mai bune. Era nefrologia la început, dializa abia devenise populară.
Pe urmă, întâmplarea a făcut să ajung la un spital din zonă, în Câmpia Turzii, unde
urma să se înființeze o stație mică de dializă și am rămas în acest domeniu.
– Cum a fost să puneți pe roate secția de dializă?
– Am fost nevoită să mă ocup de un centru de dializă nou, să o iau
de la zero singură, la Câmpia Turzii, și acolo m-am format și mi-am permis „să greșesc”,
că n-am prea avut pe cine să întreb. Am învățat din multe greșeli. Sigur, prin telefon,
colegii medici de la care am învățat în timpul rezidențiatului m-au sprijinit, și
au primit pacienții la clinică atunci când apăreau probleme. În total am lucrat
nouă ani acolo. Șase ani am lucrat singură. Adevărul e că ne-a ajutat clinica, dar
a fost destul de greu. Acum sunt într-un centru privat de dializă, din 2011. S-a
închis centrul de stat, medici, asistente – am plecat cu toții.
– Ce provocări apar în centrul de dializă pentru care lucrați în
prezent?
– Sistemul în care lucrez e foarte bine organizat. Nu am niciun merit,
pur și simplu preiau niște reguli și niște protocoale ale companiei în care lucrez.
Dificil este că sunt pacienți cronici. Sunt bolnavi care fac dializă de mai mult
de 20 de ani, sunt obosiți de boala pe care o au. Este complicat să fie motivați
să facă ce e bine pentru ei, să rămână complianți cu tratamentul și cu medicația,
mie asta mi se pare că îți consumă cea mai mare energie. În rest, nu mă pot plânge
de ceva anume. Am în jur de 130 de pacienți, în acest moment, toți pe hemodializă.
Pacienții vin din zona Câmpiei Turzii și, de câțiva ani, și din județul Alba, din
zona limitrofă – Ocna Mureș, Unirea și de pe valea Arieșului.
– Diferă ceea ce faceți acum de activitatea în spitalul de stat?
– Acum, este mult mai riguros stabilit ceea ce trebuie să facem pentru
pacienți și mereu avem un feedback despre rezultatele noastre. La spital părea foarte
lejer, fără reguli, totul era lăsat la buna mea inspirație. Aici totul este foarte
riguros și, în momentul în care respecți regulile și ești serios, totul e cum trebuie.
Pacienții sunt bine îngrijiți, sunt mulțumiți. Mi-aș dori și eu să fiu tratată undeva
ca pacient așa cum sunt tratați pacienții la noi.
– A fost unul din motivele care v-a făcut să treceți în sistemul
privat?
– Eram foarte dezamăgită de lipsa de perspectivă. Eram medic primar,
dar eram, în mod evident, pe un drum închis. Conducerea de-atunci a spitalului nu
acorda niciun fel de atenție dializei. Era perioada în care salariile erau foarte
mici, personalul era foarte nemulțumit. Erau deja foarte puține centre de stat de
dializă. Atunci s-a privatizat în toată țara dializa. Și erau și nemulțumiți pacienții.
Nu aveau confort, nu aveau întotdeauna medicația care era necesară, nu făceam analizele
care erau prevăzute în standardul de tratament al bolnavilor. Nu aveam aer condiționat
în saloane și era foarte cald. Au fost mai mulți factori. Am simțit că trebuie să
fac schimbarea nu numai pentru mine, ci pentru toată lumea. Am pornit cu 26 de pacienți
și acum sunt 130. Ca volum de muncă, la spital era mult mai lejer. Și aveam și paturi.
Mi-a folosit faptul că am lucrat și pe secția de interne, aveam niște paturi de
nefrologie, făceam și gărzi în spital, erau și gărzi de urgență. Și am dobândit
o experiență foarte utilă ca medic. Dar nu pot să spun că a fost bine.
– Aveți și pacienți aflați pe lista de așteptare pentru transplant?
– Sunt, desigur. Toți pacienții sunt informați. Depinde de ei să
meargă la centrul de transplant și ulterior să se ocupe de analize. Au fost pacienți
transplantați, de când lucrez aici. Ce pot să vă spun este că nu sunt atât de mulți
pacienți transplantați pe cât ne așteptăm să fie. Și sunt bolnavi care merg de câteva
ori, își doresc să fie transplantați după care renunță. Încep dializa cronică, le
e bine și nu merg mai departe. Trebuie să-și facă singuri niște analize, au acolo
o baterie de investigații, se rupe filmul undeva, nu știu să vă spun unde.
– Dar în discuțiile cu potențialii candidați de transplant, simțiți
că aveți toate informațiile, este clar tabloul sistemului de organizare a transplantului?
– Nu! Nu, nu... chiar nu. Noi le spunem unde să meargă, cu cine să
ia legătura și cam atât. Depinde foarte mult de ei să ajungă să fie transplantați.
Cel puțin în Cluj așa este. Dar oamenii hotărâți și care nu au contraindicații –
dacă au și un donator potrivit, cineva din familie – ajung să fie transplantați.
Au fost și pacienți transplantați de la cadavru. Depinde mult de ei, de cât de bătăioși
sunt, cum reușesc acolo să convingă echipa medicală să-i transplanteze. Eu privesc
din afară, pentru că nu am legătură cu colegii medici din centrul de transplant.
Nici când eram în spital nu aveam. Și în rezidențiat, activitatea din centrul de
transplant era complet separată de activitatea din clinica de nefrologie. Eu nu
am avut acces în clinică să văd cum fac transplant. Ce știu despre transplant este
doar ce am citit când mi-am dat examenele. Ei au nefrologi care numai cu asta se
ocupă. Pacienții internați fac dializă acolo în centrul de transplant, nu este o
relație de colaborare între centrele de dializă și centrul de transplant.
– Ce schimbări vă doriți în sistemul de sănătate?
– Ce este acum e clar că nu e funcțional. Nu știu să vă spun cu ce
aș începe. În primul rând, medicina de familie nu e la locul la care ar trebui să
fie. Pacienții, mă refer inclusiv la mine și la familia mea, apelează la medicul
de familie mai mult ca la un funcționar. Eu cred că medicul de familie ar trebui
să fie mult mai implicat în viața bolnavului, în viața familiei pacientului și relația
cumva să nu fie doar dinspre pacient spre medicul de familie, ci și invers. Din
130 de pacienți pe care îi am, o singură dată m-a sunat un medic de familie să mă
întrebe ceva despre pacientul lui și mi s-a părut foarte ciudat. Pe urmă mi-am dat
seama că, de fapt, așa ar trebui să fie. Dar m-am speriat când a sunat. Nu știam
dacă mă ia la rost sau e o problemă. Pur și simplu m-a întrebat cum ar fi mai bine
să facem pentru un anumit pacient să ajungă la o anumită intervenție, lucru care
nu ar trebui să fie o excepție. Ar trebui să fie un lucru normal. Dar ne-am obișnuit
ca medicii de familie să se ocupe de hârtii.
.jpg)
