Profesorul Ştefan N. Constantinescu conduce propriul laborator de cercetare la
Ludwig Institute for Cancer Research – filiala din Bruxelles, unde studiază
mecanismele ce guvernează formarea elementelor celulare ale sângelui, dar şi
bazele moleculare ale cancerelor mieloide cronice. Este membru al Academiei Regale de Medicină din Belgia şi al Academiei
Române de Ştiinţe Medicale, director pentru cooperare europeană la Institutul
de Virusologie „Şt. S. Nicolau“ şi profesor la Universitatea Catolică din
Louvain şi la UMF „Carol Davila“ Bucureşti. Profesorul Constantinescu ne-a
explicat de ce evită medicii cercetarea ştiinţifică fundamentală.
– În
România, tot mai puţini medici aleg cercetarea. De ce se întâmplă acest lucru?
Ce se poate face pentru corectarea acestei tendinţe?
– Problema este că, din cauza subfinanţării
cercetării timp de 50–60 de ani, nu s-au putut construi structuri cu masă
critică de echipament şi de expertiză în mod real competitive cu cei mai buni din
Europa. Nu e vorba că România nu are specialişti, are specialişti foarte buni,
dar e o competiţie foarte mare pentru finanţare. Şi, din păcate, România nu a
primit foarte mulţi bani de la Comisia Europeană în ultimii ani – doar cam a
zecea parte din ce primesc ţările mari. Este o realitate. Şi asta vine din
faptul că şromâniiţ nu s-au putut prezenta la aceste competiţii pentru că nu au
avut suficiente articole publicate în reviste cu impact foarte mare, nu au avut
brevete, nu au putut dovedi că au în spate structuri susţinute de stat, cu care
să poată să alerge în competiţia asta şi să ajungă primii la final. Şi atunci,
Comisia Europeană a rezolvat problema încercând să acorde fonduri structurale
autorităţilor naţionale de cercetare, care pot fi transformate în subsidii
pentru a creşte baza competitivităţii. Acest lucru se desfăşoară în momentul de
faţă, vom vedea care este rezultatul. Apoi, desigur că ştiinţa românească a
fost traversată de mai multe reforme. A început reforma aceasta a ministerului
lui Daniel Funeriu, cu o serie de lucruri care erau corecte, poate că n-a fost
foarte bine explicată publicului şi cercetătorilor, dar erau criterii serioase,
luate din Uniunea Europeană, nu inventate. S-a început o reformă, apoi a căzut
guvernul acela şi a venit alt guvern cu alte priorităţi. În momentul de faţă,
situaţia e un pic ambiguă. De asemenea, România nu a absorbit decât 23% din
banii structurali care i s-au acordat, deci practic suntem în situaţia în care
nu poate absorbi banii alocaţi de Uniunea Europeană pentru că nu are suficiente
structuri şi nici suficientă competitivitate.
– Asta
explică alegerea medicilor?
– În ceea ce priveşte medicii, e o problemă
la nivel european: facultatea de medicină şi-a extins foarte mult programul de
învăţământ, în sensul că studentul e ocupat de dimineaţa până seara cu studiul
medicinii, cu pregătirea. Deci ai învăţarea, în primii ani, care îţi deschid
mintea, orizontul, şi ai pregătirea practică, pentru a fi medic bun. S-a mărit
atât de mult programul, încât un student la medicină nu mai are timp să facă
altceva decât să urmeze programul, ca să obţină titlul de medic. Niciunul
dintre aceşti medici nu mai are timp să facă cercetare. Or, cei mai buni cercetători
au fost cei care au început să facă cercetare din timpul facultăţii. Programele
astea trebuie să se mai şi scurteze. Se amplifică foarte mult toate cursurile.
De ce? Pentru că poziţiile de învăţământ depind de numărul de studenţi. E un
cerc vicios: în multe ţări din Europa, universităţile nu sunt finanţate pe baza
valorii ştiinţifice, ci pe numărul de studenţi atraşi, şi atunci sunt
interesate să facă foarte multă predare, iar copiii ăştia trebuie să înveţe tot
timpul, ca nişte maşini, nu mai au timp de cercetare. Şi aşa pierdem foarte mulţi
cercetători, pentru că, dacă nu ai făcut cercetare până la 25 de ani, nu mai poţi.
Intră în partea clinică şi gata. Şi nici acolo nu e loc pentru toată lumea. De
exemplu, la Bruxelles, unde lucrez, fondatorul institutului, Christian de Duve,
care a luat premiul Nobel în 1974 cu George Emil Palade şi Albert Claude, a
spus foarte clar că nu se ducea la o serie de cursuri, tocmai ca să poată face
cercetare, dar era permis şi avea timp. Acum însă e o alergătură după cursuri,
stagii, notiţe, examene, ca la şcoala primară sau ca la liceu. Studenţii sunt
infantilizaţi, ca să depindă de sistemul de învăţământ. Până la urmă, la vârsta
de 23–24 de ani trebuie să îţi asumi nişte responsabilităţi.
.jpg)
