Ca să îşi
poată construi cabinetul din comuna Miceşti (Argeş), dr. Elena Ţârlea şi-a vândut mai întâi casa din Piteşti. Au urmat
apoi câteva credite, la care plăteşte încă. Nu regretă însă nimic. Are peste
trei mii de pacienţi pentru care este, pe rând, medic de familie, medic şcolar,
ecografist, prim-ajutor în situaţii de urgenţă. De 26 de ani lucrează în sat,
iar de 15 locuieşte în aceeaşi clădire în care şi-a construit şi cabinetul.
Vorbeşte cu entuziasm şi optimism despre munca de zi cu zi, despre pacienţi, cu
bolile, necazurile şi ciudăţeniile lor.
– Oferă
satisfacţii medicina practicată într-o zonă rurală?
–
Satisfacţiile le-am avut din primul an aici, pentru că am practicat efectiv
medicina. Nu m-am rezumat la a-i da omului un bilet de trimitere sau o reţetă,
am rezolvat urgenţele, am făcut foarte mult teren, pentru că mi-a plăcut, şi,
automat, când mergeai în teren, găseai şi oameni bolnavi: un puseu hipertensiv,
o colică renală, o criză de astm. Aveam la mine şi tratament, trusa de urgenţă,
şi am rezolvat. Cu timpul, oamenii au căpătat încredere, eu am fost foarte mulţumită
şi nu am mai avut de ce să plec. Şi acum la fel: nu mă limitez la a le da
bilete de trimitere. Încerc să rezolv eu tot ce pot. Şi-atunci ai foarte multe
satisfacţii: când vezi că omul îţi mulţumeşte, că se simte mai bine datorită ţie,
că i-ai prelungit viaţa cu şase luni, un an. Dacă m-ar scoate la pensie peste
zece ani, eu m-aş duce şi în vârf de munte şi aş continua să lucrez.
Dacă bei cola, eşti cineva
– Cât din activitatea dumneavoastră este axată
pe prevenţie şi educarea pacientului?
– Nu
mai mult de 20–30%. Nu ne lasă nici cadrul legislativ de-acum, chiar dacă eu aş
face mai mult. De exemplu, eu sunt pentru operaţiile de bypass gastric pentru a
stopa obezitatea morbidă, pentru că ai rezolva aşa 80 la sută din medicaţie. Fără
surplusul de greutate, pacientul nu ar mai depinde de noi, probabil că nu ar
mai fi nici diabetic, nici hipertensiv, nici dislipidemic. În direcţia asta, de
exemplu, statul ar trebui să facă mai mult. Nu trebuie să îmbogăţim firmele de
medicamente degeaba. Sunt oameni care iau opt-nouă medicamente pe zi. Dacă ai
acţiona în sfera prevenţiei, ar fi mult mai bine.
– Obezitatea este o problemă gravă în comună?
–
Este. Văd foarte mulţi copii supraponderali şi apar probleme în dezvoltarea lor
sexuală. Ar trebui să se intervină de la vârste mici, să aibă o activitate
sportivă mult mai mare în şcoală, să nu mai stea numai în faţa calculatorului.
Trebuie lucrat cu părinţii, cu psihologul şcolii. La regimul alimentar mă lupt
mult cu părinţii. Unii au impresia că, dacă copilul lor bea numai suc şi mănâncă
numai dulciuri, vai de mine, cine sunt ei! Şi la ţară e ideea asta: dacă nu bei
cola, eşti nimeni. Am avut un copil pe care l-am găsit galben ca o lămâie, de
la suc Teddy pus în biberon, pentru că era mai uşor decât să îi facă o ciorbă.
Astea sunt lucruri pe care nu le înveţi în facultate, te izbeşti de ele şi înveţi
din experienţă. Şi să nu credeţi că omul de la ţară nu dă bani pe alimente.
Problema este că alege prost. Dă copiilor foarte multă pâine, uită să gătească.
Părintele îi dă un sandvici, pune între două felii de pâine una de parizer şi
gata. Nu e neapărat lipsa banilor, e comoditate. Copiii sunt învăţaţi pe
fast-food, părinţii nu mai au timp. Ar fi bine să fie inclusă la şcoală o masă
caldă, care să fie sănătoasă.
– Tocmai la ţară, unde se presupune că se mănâncă
sănătos?
–
Suntem aproape de oraş, la patru kilometri de Mioveni şi zece de Piteşti.
Oamenii au cât de cât bani, pentru că este uzina, au bonuri de masă şi, cum
este moda hipermarketurilor, unde îşi încarcă coşul până la refuz, nu mai e
alimentaţia aceea tradiţională, nici la ţară.
Cunoşti fiecare om, fiecare boală
– Dacă
aţi fi ministrul sănătăţii, ce aţi schimba în sistemul sanitar?
–
Cred că statul ar trebui să folosească ştiinţa medicilor noştri pentru a scoate
mai mulţi bani care să meargă înapoi în sistem. Aş face clinici în parteneriat
public-privat, care să opereze mult şi pacienţi străini. Câştigă şi medicul şi
spitalul. Să punem silicoane la jumătate de Europă, de ce nu?
– Şi pentru medicina din sate ce-aţi face?
– Ce
mi-am făcut eu mie aş vrea să aibă orice doctor. Mi se pare că medicii care
sunt acum la sate, spre deosebire de cum era înainte de ’89, sunt mult mai
instruiţi. A fost o perioadă când nu am putut să dăm rezidenţiate. Automat, noi
am venit la ţară, am început să învăţăm, ne-am legat de locuri şi cred că
suntem medici de familie formaţi. După 10–15 ani, eşti de-al locului şi e
nemaipomenită treaba asta: cunoşti fiecare om, fiecare boală, fiecare ce are.
Cunoşti familia. Asta cred că ar trebui să avem: o familie de medici de
medicină generală în care să te poţi încrede, să aibă un ecograf, un EKG, un
minilaborator, condiţii pentru dispensar, că probabil nu toţi au putut să îşi
facă aşa cum mi-am făcut eu. Primăria ar trebui să îl ajute pe medic cu o
locuinţă şi-un grup sanitar ca lumea. Şi cu dotările, până la urmă, că poate nu
toţi reuşesc prin forţele proprii.
Toţi
vor să stea în buricul târgului
– Dar
cum aţi reuşit să puneţi bazele cabinetului?
– Mi-am vândut apartamentul din Piteşti.
Apoi am luat credite, încă le plătesc. Toată viaţa numai în asta am investit,
dar nu îmi pare rău. Ce puteam să fac? Să mă fac buticar în sat? Poate banii
veneau mai uşor aşa, dar eu m-am format ca medic. Dacă nu ne facem noi condiţiile,
dacă nu visăm noi să fie mai bine, nici nu va fi. Puteam să plec în Franţa, în
Spania, dar acolo mi se pare viaţa mai plictisitoare. Am fost într-un sat în
Spania: şase sute de oameni. Păi ce să fac eu numai cu şase sute de oameni? Mi
se păreau şi puţini, şi prea liniştiţi. La noi, aici, e mai cu suflu, cu muncă.
Cam 10–15% dintr-o patologie o poţi rezolva şi la nivelul medicinii de familie,
pentru restul trebuie să apelezi la specialişti. Dar nu trebuie să fii comod.
În condiţii de ţară, trebuie să îţi placă natura şi omul şi să lucrezi. Dacă eşti
o fire din asta, care vrea să stea în centrul oraşului şi să scrie reţete, e
mai greu. Toţi vor să stea în buricul târgului, dar medicina nu se face numai
acolo.