Cristina Beșelea locuiește în România de aproape 15 ani și spune că a venit din Republica Moldova (din orașul Călărași) în special pentru a studia la noi, la îndemnul părinţilor. După terminarea liceului, și-a dorit să facă medicina, iar în 2014 a absolvit UMF „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca. A fost apoi, vreme de patru ani, medic rezident radioterapie la Institutul Oncologic „Prof. dr. Ion Chiricuţă” din același oraș. În prezent este medic specialist radioterapie, în cadrul Centrului de Radioterapie MedEuropa din Constanţa.

Ca specialist în radioterapie, Cristina Beșelea mi-a mărturisit că a observat, nu de puţine ori, că pacienţii români se prezintă târziu la medic și că nu vin la controale pe cât de des ar trebui să o facă. În ciuda provocărilor acestei profesii, îi place să lucreze cu pacienţii oncologici și să îi ajute, mai ales în clipele în care aceștia sunt tentaţi să renunţe la tratament.

Ce v-a determinat să veniţi în România pentru studii?
La început nu a fost chiar alegerea mea. Aveam 14 ani când părinţii mei mi-au sugerat că ar fi bine să vin să fac studiile în România și la început a fost foarte greu. În primii ani, în liceu, am vrut să mă întorc acasă, pentru că erau totuși cam 600 de kilometri între mine și familie și ne vedeam de două-trei ori pe an. În rest, nu cunoșteam pe nimeni în Cluj. Ulterior m-am obișnuit. Acum nu m-aș mai vedea întorcându-mă de tot acasă.
Ce v-a atras către medicină și către această specialitate?
În medicină și, în special, în domeniul oncologiei, îmi place foarte mult partea psihologică și faptul că trebuie să discuţi cu fiecare om în parte, trebuie să îi înţelegi pe pacienţi, să îi susţii. Este, de fapt, o provocare pentru fiecare student care alege acest domeniu.

Emoţiile de la începutul carierei

Cum a fost experienţa dv. cu primii pacienţi pe care i-aţi tratat?
Dacă ar fi să mă refer la rezidenţiat, a fost totuși mai ușor, pentru că responsabilitatea nu era neapărat a noastră, a rezidenţilor. Aveam și noi rolul nostru, dar medicul curant era cel care ghida și supraveghea activitatea. Însă ca medic specialist, sigur că la primele cazuri am avut multe emoţii și mă tot gândeam la fiecare cuvânt pe care urma să îl spun – dacă este potrivit sau nu să îl rostesc. De fiecare dată când ai contact cu pacientul, mai există un grad de frică și de emoţie, dar acum cu siguranţă este mai bine decât la început.
Cu ce provocări vă confruntaţi în domeniul dv. de activitate?
Ca provocare, aș spune că este vorba mai degrabă de adresabilitatea pacienţilor la timp, la primul medic cu care iau contact, fie că este medicul de familie, fie că este medicul specialist – că este ginecolog sau ORL-ist... În România, problema este adresabilitatea pacienţilor, iar pe de altă parte, credibilitatea medicilor în faţa pacienţilor.
Sunt interesaţi pacienţii de sănătatea proprie? Vin atunci când trebuie la medic?
Pacienţii vin destul de târziu la medic. De multe ori, ei preferă să stea acasă luni sau chiar ani la rând, fără să își dea seama că ar putea fi vorba de un diagnostic grav. Mi se pare că, din punct de vedere medical, pacienţii nu sunt suficient de educaţi. Poate în orașele mai mari, totuși, și în funcţie de educaţia din familie, vine și un nivel mai mare de conștientizare a problemei de sănătate. Așa că pacienţii aceștia mai vin la controale și la tratamente. Dar în orașele mai mici sau în mediul rural este o problemă, pentru că oamenii nu cer ajutorul medicului.
Cum este privit de pacienţi medicul radioterapeut?
Pacienţii vin de foarte multe ori cu frică și cu neîncredere, cu teama de a afla adevărul, cu teama de a afla posibilităţile de tratament și prognosticul. Eu cred că între medic și pacient ar trebui să fie o relaţie de înţelegere și poate chiar prietenească, prin care medicul să poată să îi transmită – la nivelul de înţelegere al pacientului – ce afecţiune are, ce tratament urmează să facă și ce șanse sunt să fie bine.

Munca în echipă, esenţială în oncologie

În tratamentul cancerului se pune accentul și pe colaborarea interdisciplinară. Cum percepeţi munca în echipă?
Tratamentul cancerului este multidisciplinar. Atunci când se ia o decizie în ceea ce privește terapia, este foarte important să fie mai mulţi medici care iau această hotărâre și care fac ce este mai bine pentru pacient. Sigur, în oncologie este important să fie o echipă medicală formată dintr-un medic oncolog, radioterapeut, chirurg, anatomopatolog și medici din alte specialităţi conexe.
Când aveţi un caz mai dificil, colaboraţi cu alţi colegi?
Încercăm să ne sunăm colegii și să îi invităm și la noi la clinică, tocmai pentru a participa toţi la aceste comisii multidisciplinare. Încercăm să organizăm în fiecare săptămână o comisie multidisciplinară, la care să fie prezenţi și oncologii, adică medicii curanţi ai pacienţilor. Deci există o colaborare între noi, radioterapeuţii, și medicii oncologi.
Aveţi deopotrivă pacienţi femei și bărbaţi. Care dintre aceștia sunt mai preocupaţi de starea lor de sănătate?
Femeile mi se par mai emotive și poate mai grijulii cu ele însele. Având în vedere aceste patologii – cea a sânului, cancerul de col uterin – care sunt întâlnite la doamne, poate că femeile sunt totuși mai responsabile în ceea ce privește controalele medicale.
Este important ca informaţiile complexe să fie transmise pacientului pe înţelesul lui?
Este foarte important acest aspect, de a reuși să faci pacientul să înţeleagă ce are de făcut, ce este radioterapia, la ce efecte adverse se poate aștepta și care sunt metodele de îngrijire pe perioada radioterapiei. Este important să explici aceste noţiuni la nivelul de înţelegere al pacientului, iar acesta să înţeleagă că trebuie să facă ceea ce îi spui tu.

Radioterapia, între paliaţie și vindecare

Ce calităţi ar trebui să aibă un medic specialist în radioterapie?
Înţelegere, răbdare, empatie, capacitatea de a susţine pacienţii în momentul în care vor să renunţe la tratament sau simt că nu mai pot să îl ducă până la capăt.
Ce le spuneţi pacienţilor în momentele în care vor să renunţe la tratament?
Le spun că nu este o cale ușoară, dar se poate urma. Au făcut și alţii acest drum înaintea lor și, dacă reușesc să ducă tratamentul până la capăt, au o șansă în plus să fie bine.
Care sunt avantajele pe care le are radioterapia, în comparaţie cu alte tratamente pentru cancer?
Toate tratamentele oncologice vin unul în completarea celuilalt. Fiecare își are rolul său, bine definit, și atunci avantajele radioterapiei, în comparaţie cu celelalte terapii, sunt greu de explicat. E greu de spus că este un tratament mai avantajos decât altul, pentru că fiecare tratament are rolul său.
În ce tipuri de cancere ar fi mai indicată radioterapia și cât durează tratamentul?
Cele mai frecvente tipuri de cancere care răspund la radioterapie sunt cele din sfera ORL, cancerele ginecologice, cele de prostată, gastrointestinale, cerebrale, pulmonare. Există mai multe protocoale și, în funcţie de scop – curativ sau paliativ –, numărul de ședinţe diferă. Pentru tratamentele paliative, în general sunt tratamente mai de scurtă durată, care să ofere și un anumit confort pacientului. Numărul variază între o ședinţă și poate zece ședinţe. Pentru tratamentele curative, din nou, numărul ședinţelor variază în funcţie de localizare: pentru un cancer de sân, sunt aproximativ 25 de ședinţe, în anumite cazuri pot fi și 30 sau 33 de ședinţe, iar pentru un cancer de prostată, se poate ajunge până la 39 de ședinţe de radioterapie.
La ce nivel se resimt efectele radioterapiei?
În funcţie de localizarea pentru care este indicată radioterapia, efectele vor fi văzute la nivelul acelei zone. Dacă este vorba despre un cancer în zona pelvisului – un cancer ginecologic sau de prostată –, efectele adverse ale radioterapiei vor fi la nivelul zonei iradiate. Efectele vor include în principal organele din jurul ţesutului de interes, și anume: vezică, rect, intestine, piele, deci organele din jurul zonei tratate.
În ce situaţii este contraindicată radioterapia?
Decizia se ia, în primul rând, în funcţie de tipul de cancer. Sunt anumite cancere care nu răspund la radioterapie și atunci nici nu se face acest tratament. Și depinde câteodată și de starea pacientului – dacă acesta poate să ducă tratamentul până la capăt sau nu.