Crede că a fost o decizie bună, privind în urmă, mai ales că este o ramură care se află la intersecţia mai multor specialităţi – chirurgie generală, oftalmologie, ORL etc.

Adrian Alexandru este medic primar chirurgie plastică și reconstructivă. Lucrează la Spitalul Universitar de Urgenţă București (SUUB), unde se dedică chirurgiei reconstructive. În același timp, este director medical la Clinica Eliade, unde efectuează diferite proceduri de chirurgie estetică, printre care și lipoaspiraţie asistată de laser. Este asistent universitar în cadrul UMF „Carol Davila” și, din 2015, ţine cursuri în calitate de medic trainer pentru o companie specializată în producţia de seringi cu acid hialuronic.

Aţi avut un mentor în activitatea dv.?
Eu m-am format ca medic chirurg la SUUB, sub îndrumarea profesoarei Doina Dumitrescu. Colectivul pe care l-a creat atunci este unul destul de bun. Aș putea spune că am ales-o pe ea ca model, în mod special din punct de vedere chirurgical.
Care este cea mai grea parte a specialităţii de chirurgie plastică și reconstructivă?
Fiecare dintre noi își definește greutatea în multe feluri. Sistemul sanitar de la noi te pune din când în când în faţa unor cazuri care sunt puţin depășite sau pentru care ești puţin nepregătit, tehnic și ca dotare. Pe acelea le consider dificile. În momentul în care am dificultăţi administrative, acest lucru mă obosește mai mult decât orice. Sunt mai degrabă mici provocări.
Aţi susţinut teza de doctorat pe tema reconstrucţiei faciale postexcizii tumorale. Care este abordarea într-un astfel de caz?
Nu există un protocol standardizat, dar există niște principii. Majoritatea pacienţilor vin fie cu bilet de trimitere, fie trimiși ţintit către noi. În prima fază, este un fel de diagnostic de suspiciune, care se bazează fie pe acel bilet de trimitere, fie pe experienţa noastră să putem să identificăm acea tumoră. Dacă este o leziune extensivă, atunci lucrurile se complică.
Ce înseamnă asta?
Intervin acele investigaţii, CT, IRM, imagistica, în general, care ne dau detalii despre extensia tumorală și eventual diseminarea la nivelul organismului. Următoarea etapă este cea operatorie, în care se scoate tumora. Încercăm să avem un rezultat extemporaneu, adică pe moment, pentru ca ulterior să completăm excizia – dacă este cazul – și abia apoi este ultima parte, adică cea reconstructivă. Reconstrucţia poate avea loc atât în momentul în care se scoate tumora, cât și ulterior, în funcţie de dubiile sau întrebările pe care le avem legate de examenul histopatologic.

Proceduri inovatoare în chirurgia estetică

Ce presupune lipoaspiraţia asistată de laser?
În acest caz vorbim de lipoaspiraţie asistată de laser, cu ultrasunete, cu vibraţii, cu jet de apă – pentru că sunt mai multe modele de asistare. Unul dintre acestea este lipoaspiraţia laser. Neajunsul și, cumva, punctul slab al lipoaspiraţiei laser este că ea se bazează pe o degajare a unei cantităţi de căldură care poate să lezeze de jur împrejur toate elementele, nu neapărat grăsimea.
Ce beneficii are procedura?
Acest aparat protejează toate celelalte structuri, adică nu produce arsuri și, în același timp, are acel efect de strângere a tegumentului, de „tightening”. Mai mult, procedura scoate o grăsime care are o viabilitate între 80-90%, ceea ce înseamnă că poate fi refolosită. Sunt multe aparate de lipoaspiraţie pe piaţă care sunt cu laser. Avantajul acestui aparat LipoLife 3G este că, prin acel efect „tightening” pe care îl produce, are șansa de a elimina o intervenţie ulterioară. Nu mai este necesar un lifting corporal, cum ar fi abdominoplastia, liftingul de coapse, cel de braţe. Asta înseamnă mai puţine cicatrici, o perioadă redusă de recuperare.
Cum credeţi că vor evolua tehnologiile în domeniul chirurgiei plastice?
Chirurgia plastică și reconstructivă nu știu cum va evolua. Ca tehnică umană – adică, capacitatea chirurgilor de a face mai mult decât facem în acest moment – cred că este destul de limitată. Mi se pare că, din punctul de vedere al tehnicii, am ajuns la un punct maxim. Cred că inovaţiile vor veni pe partea de aparatură.
În cabinetul dv. vin mai multe femei sau mai mulţi bărbaţi?
Clar balanţa este înclinată către sexul feminin. Probabil că explicaţia este una foarte simplă: pacientele sunt mai atente cu ele. La noi în ţară, femeile sunt mai preocupate de modul lor de prezentare, sunt mai atente, mai educate în a se prezenta celor din jur într-un anume fel. Asta nu înseamnă că bărbaţii nu trec pe la cabinet.

Resurse dăruite, împlinire profesională câștigată

Ca asistent universitar în cadrul UMF „Carol Davila” București, cu ce aţi vrea să rămână studenţii de la dv.?
Specialitatea noastră se predă în anul șase, într-un an terminal, în care majoritatea studenţilor sunt preocupaţi de un examen serios pe care îl au de dat. Dată fiind această poziţionare destul de tardivă în facultate, ce vrem ca ei să deprindă sunt strict lucruri de bază. Vrem să înţeleagă cu ce se ocupă chirurgia plastică, ce metode de bază există în tratarea patologiilor, cât de mare este spectrul chirurgiei plastice, urmând ca ceilalţi studenţi care vor opta pentru chirurgia plastică să se aplece asupra acesteia. Ea durează șase ani. Este foarte greu să o transmiţi în două sau trei săptămâni. Trebuie să vorbești pe limba lor, să îi captezi. De aceea, mesajul către studenţi este unul axat pe „Haideţi să înţelegeţi despre ce e vorba. Există, printre voi, studenţi care vor să afle mai mult? Îi așteptăm”. Dar mesajul este unul simplu: vrem să înţelegeţi care este subiectul și care sunt metodele din chirurgia plastică.
Cum este perceput medicul în România?
De ceva timp, medicii nu mai sunt apreciaţi sau sunt puși cumva sub semnul întrebării. Populaţiei i se pare că probabil nu oferim destul. E foarte greu de cuantificat. De cele mai multe ori, e o relaţie care se stabilește între pacient și medic. Acea relaţie o poţi controla, dezvolta, poţi căpăta încrederea, poţi să îţi dovedești empatia.
Dar în domeniul dv. de activitate?
Cred că suntem bine priviţi în principiu. Majoritatea pacienţilor noștri fie au avut un traumatism, fie au venit cu o sechelă după un traumatism, cu o complicaţie congenitală sau – vorbind de cancere – cu rezecţii tumorale, cu un cancer mamar care face ravagii. Și atunci, evenimentul cauzator fiind atât de bine delimitat în mintea pacientului, relaţia dintre chirurgul plastician și acesta este una mai directă și mai clar delimitată: a existat acel eveniment și aţi venit aici să vă tratăm și, uitaţi, acesta este rezultatul. Relaţia, din acest punct de vedere, cred că este mai ușoară decât în alte specialităţi medicale, care au rezultate care nu sunt atât de „la vedere”.
Aţi fost tentat să profesaţi în altă ţară?
Toţi am avut tentaţia asta, dar pe mine m-a determinat familia să rămân. Nu m-am putut gândi cu seriozitate la o asemenea variantă. Nu e chiar miraj, e multă muncă și în afara ţării. Numai că acolo ești altfel privit, ai o demnitate. Ești privit așa cum ţi-ai dori să fii privit și aici. E o problemă reală (n.r. – migraţia specialiștilor din sistemul medical românesc) și mi se pare de înţeles.
Ce vă spun colegii care au plecat să lucreze în străinătate?
Primul lucru pe care mi-l spun este că e greu, că e de muncă... Se vede că sunt într-un sistem care îi solicită. Cel mai des, răspunsul a fost „Am plecat în căutarea demnităţii” sau „Mă plictisisem să fiu acuzat de lucruri pe care, de fapt, nu le făceam. Să fiu privit cu suspiciune, că poate nu e tratamentul corect”. Și, nu în ultimă instanţă, argumentul e că la noi se plătește mult mai prost decât afară. Primul aspect invocat e de fiecare dată calitatea profesiei pe care o prestezi în afara ţării, urmată de educarea pacientului și statutul bine stabilit al medicului și al pacientului.