În perioada 27–30 mai 2015, la
Cluj-Napoca, se va organiza a 49-a reuniune ştiinţifică anuală a Societăţii
europene de cercetare clinică (European Society for Clinical Investigation –
ESCI).
Detalii despre congres am aflat de la prof. dr. Dan L. Dumitraşcu (UMF „Iuliu
Haţieganu“ Cluj-Napoca), preşedintele reuniunii, care a şi comentat, pe scurt,
starea cercetării clinice din România.
– Cum
a ajuns Clujul pe harta congreselor ESCI?
– ESCI este o societate ştiinţifică
multidisciplinară, înfiinţată în urmă cu aproape 50 de ani, în Olanda. Intenţia
ESCI este de a pune împreună grupe de lucru cu diverse preocupări, care să se
întâlnească anual şi să prezinte datele şi rezultatele obţinute. Prin
intermediul profesorului Piero Portincasa, actualul preşedinte ESCI, atât eu,
cât şi prof. dr. Monica Acalovschi am fost implicaţi în ESCI, iar eu am
îndeplinit şi un mandat de consilier în comitetul de conducere al acestei
societăţi, iar un an am fost vicepreşedinte. În urmă cu trei ani, am propus ca
ediţia 2015 a congresului anual să se desfăşoare în România. Clujul intră
astfel în succesiunea Budapesta – Albufeira (Portugalia) – Utrecht şi va fi
urmat de Paris şi Genova.
–
Cum este organizată şi cum funcţionează ESCI?
– Modul de organizare al acestei societăţi
este diferit de al altora, cercetarea clinică este multidisciplinară. Astfel,
neavând o singură tematică, toate congresele ESCI se împart pe mai multe grupe
de interes, care organizează workshopuri. Pe lângă acestea există un trunchi
comun, cu sesiuni plenare, unde se dezbat teme de interes pentru toate
grupurile ESCI. La acestea se adaugă sesiunile de postere, şi ele împărţite pe
grupe de interes, dar şi o secţiune „varia“. Accentul se pune pe cercetarea
translaţională.
– Cum aţi ales temele de interes pentru congresul de la Cluj?
– ESCI are o serie de teme tradiţionale, la
care organizatorii adaugă alte câteva teme de interes. Prin tradiţie, de pildă,
există un grup de studiu al fagocitului. Există grupe de cardiovascular,
reumatologie, mitocondrie. Mai recent a apărut un grup pentru stilul de viaţă şi
boli metabolice. Anul acesta, eu voi organiza un grup pe
neurogastroenterologie. În şedinţele plenare, vor fi prezente personalităţi
precum profesorul Theodore Rokkas (Grecia), care va vorbi despre Helicobacter pylori, profesorul Jan Tack
(Belgia) va susţine o conferinţă despre progresele din neurogastroenterologie,
iar profesorul Alberto Mantovani (Italia) va avea o prelegere specială. Apoi,
în cadrul sesiunii comune despre inflamaţie, şase speakeri, fiecare nominalizat
în cadrul câte unuia dintre cele şase workshopuri, vor susţine câte o
prezentare. Unul din punctele de maxim interes va fi conferinţa susţinută de
profesorul John P. A. Ioannidis, de la Stanford, redactorul şef al revistei
oficiale a ESCI, European Journal of
Clinical Investigation.
– Am observat că revista ESCI va fi prezentă nu doar prin celebrul său
redactor şef, ci şi prin cele mai bune articole publicate anul trecut.
– În fiecare an, ESCI acordă premii pentru
cele mai bune articole de cercetare fundamentală, respectiv clinică, publicate
în European Journal of Clinical
Investigation. La Cluj vor fi prezenţi câştigătorii de anul trecut, din
Polonia, respectiv Austria, dar aş vrea să menţionez faptul că premiul pentru
cercetare clinică, în urmă cu trei ani, a fost câştigat de un articol al
profesorului Mihai Netea, absolvent de medicină la Cluj, în prezent profesor la
Nijmegen. El are o poveste interesantă: a picat de două ori când a dat concurs
pentru asistent universitar, la Cluj, prin anii ’90, pentru că nu a învăţat pe
de rost ce se cerea acolo.
– Cum va fi reprezentată
România în rândul lectorilor de la ediţia de anul acesta?
– Cum
congresul este anul acesta la Cluj, prezenţa românească va fi mai bogată decât
altădată, cu reprezentanţi din Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Sibiu.
Cert este că am primit mai multe rezumate decât s-au primit anul trecut la
Utrecht şi ne mândrim cu asta. Dorim, în plus, după congres, să publicăm un
volum de proceedings, editat în
Italia.
– În programul congresului figurează şi un masterclass pe tema litiazei
renale. Despre ce este vorba?
– Masterclass-ul de urologie este organizat
de profesori din Paris în colaborare cu colegi din România şi se va concentra
pe endourologie.
– Ce public aşteptaţi la congresul ESCI?
– Aşteptăm, în primul rând, specialişti din
domeniile grupelor de interes, dar şi medici doritori de formare continuă. Vor
fi taxe foarte mici pentru doctoranzi şi rezidenţi.
– Ce înseamnă cercetarea
clinică în România?
– Cercetarea
clinică în România este, cred, de două feluri: una într-adevăr profesionistă şi
valoroasă şi alta de alibi. Există o categorie de clinicieni care doresc să
devină practicieni, dar au nevoie de un stagiu într-un centru universitar, sub
umbrela unui doctorat. Sunt acei oameni care publică foarte greu, îşi termină
doctoratul în şapte-opt ani, cu lucrări destul de slabe; pentru ei, cercetarea
clinică este un alibi. Dar există şi cercetare serioasă, performantă, ca peste
tot în lume.
– Apropo de cercetarea „de
alibi“, cum îi spuneţi, există un obicei, în România, ca multe din tezele de
doctorat să fie realizate pe teme demult studiate şi publicate în străinătate.
– Problema este următoarea: avem prea multe
doctorate, prea mulţi conducători de doctorat, prea multe universităţi cu drept
de a forma doctoranzi şi... de unde scoţi atâta ştiinţă? Mai ales că, frecvent,
îţi faci doctoratul fără resurse. Unele universităţi dau nişte burse interne,
dar granturi mari nu se mai dau şi se ajunge greu la finanţări. Unii copii dau
chiar ei bani pe reactivi, îşi finanţează singuri cercetarea. Nu poţi să ai şi
calitate, şi cantitate. Şi politica se schimbă, sunt momente în care se accede
mai greu la doctorate, dar şi epoci în care se şterge „elitismul“ şi suntem toţi
la fel, locuri la doctorat sunt peste tot, e plină lumea de reviste, ai unde să
publici... Când unii încearcă să facă nişte criterii de calitate, se revoltă alţii
şi ne ţinem singuri în loc. Ne tragem unul după altul înapoi în cazan.
– E presiunea prea mare pe medici, de a obţine doctorate?
– Presiune e peste tot, dar nimeni nu se
înscrie la doctorat dacă nu vrea. Problema e că mulţi se înscriu la doctorat
doar pentru a-l avea sau pentru a fi în Cluj sau, de câţiva ani, pentru a fi
asistent universitar. Nu mulţi se înscriu din pasiune pentru cercetare. Dar,
dacă ai un fenomen de masă, nu poţi să te aştepţi ca tot corpul de lucrări să
fie de calitate.
– E vreo problemă specială cu România? La noi sunt multe cazuri de
plagiat.
– Cu siguranţă, dar acesta este stilul
românesc „se poate şi aşa“. La noi e o cultură. Uitaţi-vă în secolele
XVIII–XIX, la ce scriau străinii care veneau în Valahia. Uitaţi-vă şi la filmul
„Aferim!“: se fură, se minte, se înşală.
– Credeţi că se poate schimba ceva organizând conferinţe internaţionale
în România? Nu sunteţi la primul astfel de eveniment.
– E important şi cea mai mare satisfacţie a
mea e când mi se mulţumeşte că am adus personalităţi în ţară, pentru că oamenii
au nevoie de modele.
.jpg)
