Cariera medicală a fostului manager al ICF a început la Spitalul Universitar de Urgenţă București, ca medic rezident Anestezie și Terapie Intensivă (ATI). Ulterior, a lucrat la Spitalul Clinic de Urgenţă Chirurgie Plastică Reparatorie și Arsuri ca medic specialist și apoi medic primar ATI. Tot aici a ocupat funcţiile de medic coordonator Compartiment ATI, șef secţie ATI, dar și manager general al unităţii (2009-2011). Din anul 2011 a preluat funcţia de manager al Institutului Clinic Fundeni, pe care l-a condus până joi, 15 august. Este autoarea mai multor cărţi și lucrări de specialitate, dintre care amintim „Noţiuni de Terapie Intensivă” (2013) și „Managementul marelui ars din terapia intensivă” (2014).

În exclusivitate pentru „Viaţa medicală”, Carmen Orban a vorbit despre motivele care au stat la baza acestei decizii, dar și despre proiectele sale de viitor.

Ce v-a determinat să faceţi această schimbare?
Este o asumare a destinului și a carierei mele profesionale. Cred că este o nouă provocare pe care ar trebui să mi-o asum. Este un domeniu pe care eu nu l-am explorat deloc și sper să pot face lucruri măreţe. Sunt motive mai mult personale și strict legate de familia mea.
Ce speraţi să găsiţi la Spitalul Monza?
Oameni profesioniști care doresc să facă o medicină integrată și la cele mai înalte cote profesionale. Eu cred că spiritul de echipă pe care l-am promovat în toate locurile în care am lucrat trebuie să meargă mai departe și, convinsă fiind că acolo sunt medici deosebiţi, cărora li se pot alătura și alţii, putem face o echipă performantă, astfel încât un pacient să se simtă în maxim confort. Îmi doresc să dezvolt și să existe în ţara noastră un spital în care dumneavoastră, familia dumneavoastră, familia mea să se simtă în siguranţă.

Veţi continua colaborarea cu ICF după preluarea funcţiei la Spitalul Monza?
Rămân în continuare medic în ICF, deoarece eu, de fapt și de drept, sunt medic până în măduva oaselor și am găsit în sfârșit o alternativă în care să pot profesa și ca medic și să îmi pot pune în aplicare și aptitudinile manageriale.

Viitorul pare să sune bine

Credeţi că o să vă permită timpul să le faceţi pe amândouă?
Va fi foarte greu. Am stat și am chibzuit foarte bine asupra acestui lucru, pentru că am doi copii – unul este mare deja, este medic și la rândul ei așteaptă să devină mamă, iar celălalt este mai mic și este la școală. Ziua lui este plină de activităţi și am organizat foarte bine programul, astfel încât în perioada în care este la școală și la activităţile extrașcolare eu să pot munci, iar în intervalul în care este acasă să fiu la dispoziţia lui și să ajut la formarea lui ca adult.
Ce proiecte aflate în desfășurare lăsaţi la institut și care credeţi că va fi soarta lor?
Cu siguranţă, ceea ce am reușit eu să construiesc va fi dus mai departe. Sunt foarte optimistă în ceea ce privește evoluţia acestui spital, pentru că proiectul mare aici a fost acela de a investi în resursa umană și de a o pregăti și stimula, astfel încât ea să dea tot ceea ce este mai bun. ICF beneficiază de oameni pregătiţi și dornici să practice un act medical empatic faţă de pacient, corect și la cotele cele mai înalte. Sper să poată beneficia și de o casă nouă, pentru că este un spital învechit, iar cu o infrastructură veche este greu să construiești concepte medicale noi, moderne.
În ce stadiu se află proiectul construirii noului spital?
Se caută soluţii. Inclusiv noi am găsit soluţii alternative; măcar încercăm să modernizăm structuri mici din spital care au expertiză tehnică bună și care merită consolidate și renovate.
Cum s-a schimbat ICF în anii în care aţi fost manager?
Eu zic că este mult mai curat decât înainte, un pic mai modern, iar oamenii sunt mult mai deschiși, mai optimiști. E greu să lucrezi într-un spital și să te iubească toată lumea, dar eu efectiv am simţit că tot colectivul de aici m-a vrut, mă vrea și m-a susţinut. Întotdeauna, în momentele de criză, toţi am fost o echipă și am încercat să facem tot ce este mai bun pentru spital, pentru pacient și pentru colectiv. Este un spirit de echipă pe care eu nu l-am găsit când am venit, dar pe care îl las „moștenire”.
Speraţi să-l implementaţi și la Spitalul Monza?
Cu siguranţă că da. Acolo deja lucrurile funcţionează în sensul acesta și nu pot decât să sper că eu pot să mă alătur echipei frumoase și unite Monza și să aducem în această echipă performantă alţi oameni similari, dornici să lase ceva în urmă în domeniul sănătăţii.
Ce gânduri, sentimente vă încearcă acum, la intersecţia celor două drumuri?
Cred că pentru împlinirea mea personală trebuia să plec acum, cât încă mai pot munci foarte mult. Dar faptul că rămân medic în acest spital îmi dă o oarecare stare de confort și nu cred că voi simţi diferenţa scaunului de manager cu cel de medic. Tot timpul am fost conectată cu ceea ce se întâmplă în spital, cu evoluţia multor pacienţi. Întotdeauna presa a avut acces la orice informaţie a dorit, fiindcă telefonul meu a fost deschis și de fiecare dată am răspuns. Colegii mei au știut totdeauna că orice problemă apare, eu le răspund și putem să ne sfătuim, să găsim soluţia cea mai bună.
Dar asta a însemnat ca dv. să fiţi tot timpul la spital.
Așa este. Am încercat să fiu tot timpul aici, în spital, dar, în același timp, să fiu și alături de familia mea. Cred că mi-a reușit. Copiii mei mi-au spus că întotdeauna s-au putut baza pe mine, ceea ce pentru ei a fost extrem de important. Prioritatea mea sunt copiii, iar cariera profesională este parte din mine. Nu mă văd făcând altceva. Emoţia plecării mă copleșește, iar bucuria locului nou în care poţi să construiești, să-ţi pui amprenta mă entuziasmează.

Sistemul medical, un pacient care trebuie oblojit

Cum caracterizaţi sistemul medical actual?
Un sistem care trebuie oblojit. Lucrurile ar trebui abordate complex. Am organizat, în acest sens, anul acesta, un forum al spitalelor în care am încercat să reunesc factorii decidenţi, cu colegii mei manageri de spital și cu toţi oamenii implicaţi în sistemul de sănătate, astfel încât să putem discuta problemele în mod real. Eu cred că de aici trebuie început și toţi trebuie să înţelegem că sistemul are anumite probleme, nu trebuie să ascundem mizeria sub covor, dimpotrivă, trebuie să o scoatem și să încercăm să o curăţăm. Am simţit pentru prima oară că toată lumea dorește acest lucru. Dacă înţelegem că lucrurile care nu s-au făcut în atâţia ani nu se pot face peste noapte, dar nici nu sunt imposibile, atunci cred că acest concept va fi unul de succes. Acest sistem trebuie abordat ca un pacient, iar pacientul trebuie tratat în ordinea priorităţilor: urgenţa, funcţiile vitale sunt prioritare, după care restul le considerăm boli cronice, care suportă amânare, dar trebuie rezolvate și ele.
Care sunt problemele comune identificate la forumul spitalelor?
Aș începe cu resursa umană – există poziţii vulnerabile și nu există personal medical suficient. Nu există posibilitatea remunerării diferite a angajaţilor spitalelor în funcţie de activitatea medicală prestată, iar noi toţi considerăm că este corect ca cel care muncește mult și bine să fie remunerat diferit faţă de cel care muncește mai puţin și mai puţin bine. O altă problemă semnalată este faptul că există spitale unde comunităţile locale, consiliile judeţene și primăriile contribuie și ajută la dezvoltarea acestora, în sensul unor investiţii sau plata utilităţilor – de multe ori s-au implicat și în plăţi salariale și în alte lucruri –, dar există și spitale din subordinea Ministerului Sănătăţii care nu beneficiază de niciun fel de sprijin. Unul dintre acestea este ICF, dar cu siguranţă sunt mult mai multe în care bugetul este compus doar din decontările CNAS, programele naţionale de sănătate și din proiectele cu fonduri europene. Din acest buget trebuie să te chibzuiești foarte bine, să poţi să plătești utilităţile care la un spital vechi sunt foarte mari. Există pierderi foarte mari pe utilităţile sanitare și cele electrice. De asemenea, sunt costuri foarte mari cu igienizarea, întreţinerea, iar toate acestea se fac din aceleași fonduri. Practic, trebuie să te chibzuiești, astfel încât să nu vulnerabilizezi actul medical. O parte din banii pentru medicamente, materiale sanitare merg și pe aceste mentenanţe.
Cum credeţi că este perceput medicul în interiorul sistemului medical?
Numai faptul că în ultima perioadă s-au mărit salariile arată că medicul este privit cu respect. Chiar cred că în sistemul de sănătate toată lumea a arătat respectul cuvenit medicului și s-au căutat soluţii. S-a înţeles că medicul și tot personalul medical sunt cheia în buna funcţionare a acestui sistem și, ca atare, creșterea acestor salarii a fost prioritară. Din nefericire, noi suntem o ţară bolnavă, pentru că alte ţări își promovează numai faptele bune, în timp ce noi avem o apetenţă deosebită a faptelor negative și toţi promovăm lucruri negative. E bine să le spunem public, dar ceea ce aș vrea să înţeleagă toată lumea este că nu există numai aceste aspecte. Din fericire, există și foarte multe lucruri bune. Ele nu sunt la fel de mediatizate, pentru că populaţia nu are apetenţă pentru faptele bune, ci pentru cancan.
Pacienţii arată respectul cuvenit medicilor?
Unii da, alţii nu. Unii tratează medicii ca pe anexe venite în calea lor pentru a le face bine. Aici lucrurile sunt împărţite. Eu am o vorbă care poate nu o să placă tuturor: fiecare medic își merită pacientul și fiecare pacient își merită medicul. Omul sfinţește locul. Cunosc foarte mulţi medici care-și iubesc efectiv pacienţii și care-și dedică timpul aproape în exclusivitate acestora, cum, de altfel, cunosc și foarte mulţi pacienţi care își adoră medicii.

Politica ușilor deschise

Aţi primit vreodată feedback din partea pacienţilor legat de cum s-ar putea îmbunătăţi activitatea institutului?
Întotdeauna ușa mea a fost deschisă pentru tot personalul institutului și pentru orice pacient sau asociaţie de pacienţi. Nu am plecat niciodată din spital până nu am semnat ultimul document pe care l-am avut la mapă și până nu am vorbit cu ultimul om care m-a căutat. Și da, de multe ori au fost niște nemulţumiri pe care eu cred că le-am rezolvat. Acum, dacă au fost nemulţumiri legate de medicamente care nu există în România, am făcut tot ce s-a putut. Am făcut demersuri, nu am fost indolentă, am căutat orice soluţie alternativă. Primesc mii de mesaje de la pacienţi care-mi mulţumesc pentru lucruri pe care le-am făcut și nu a știut nimeni niciodată. Au fost, de exemplu, cazuri în care erau medicamente extrem de scumpe, care în România nu existau și care nici nu puteau fi oferite pacienţilor pentru că nu erau aprobate în decontarea cu Casa, medicamente care nu erau decontate nici în alte ţări, și am găsit soluţii: firma respectivă a sponsorizat și a donat aceste medicamente pentru salvarea unor vieţi. Întotdeauna am căutat soluţii să completăm ceea ce nu se poate face.
Să fie acesta un alt motiv pentru care optaţi pentru privat?
Eu spun că sistemul privat și cel de stat trebuie să meargă mână-n mână, să se susţină reciproc. O spun cu toată responsabilitatea: privatul nu este o concurenţă pentru nimeni, pentru că nu ar putea trata tot ce poate trata statul, nu există logistica necesară. El este mulţumit cu cât tratează și statul ar trebui să înţeleagă că privatul trebuie să se plieze pe nișe pe care el nu le poate oferi. Dacă există pacienţi cu posibilităţi materiale mai mari, care doresc să beneficieze de condiţii hoteliere mai bune, mi se pare normal să meargă în privat. Dacă există servicii medicale care nu se fac în România, mi se pare corect ca privatul să găsească soluţii să ţină pacienţii aici și să le ofere aceste servicii. Dacă gândim în ansamblu, vom înţelege că este în interesul pacientului să rămână acasă să se trateze, pentru că aici își poate vedea familia, copiii. Starea de confort, starea psihică sunt elemente esenţiale în vindecarea unui pacient.
Ar fi oportună încheierea unor contracte de colaborare între unităţile din sistemul public și cele din privat?
Da, deja există și este chiar indicat să existe contracte de colaborare. Eu sunt unul dintre managerii care au contracte de colaborare cu clinici și spitale private pentru servicii medicale pe care spitalul nu le poate oferi într-o anumită perioadă. De exemplu, fiind un institut foarte mare, noi avem două aparate de RMN și două de CT care de multe ori nu funcţionează. Una dintre vulnerabilităţile despre care vorbeam este aceea că mentenanţa la stat este de multe ori mai scumpă decât la privat. Privatul negociază direct cu firmele de mentenanţă și negociază strâns, astfel încât obţin un preţ foarte mic, pe când la stat totul se face prin licitaţie publică și preţurile se ţin la un nivel mult mai mare. Atunci când am întrebat de ce se întâmplă lucrul acesta, mi s-a răspuns, oarecum argumentat, că la privat aparatele sunt folosite numai de anumite persoane, au o anumită frecvenţă de folosire. Pe când la stat, pe un aparat lucrează medicul primar, medicul specialist, medicul rezident și chiar studenţii, care, de multe ori, sunt puși și învăţaţi să folosească acele aparate. Atunci când aceste aparate se strică și tu ai un pacient în stare gravă căruia trebuie să-i faci acele investigaţii, trebuie să găsești soluţii. Eu am un contract pentru situaţii de urgenţă, astfel încât pacientul să se simtă în siguranţă. Dar în toţi acești ani nu știu dacă l-am folosit o dată. Este nevoie de astfel de contracte și cred că așa și medicii se simt mai confortabil.
Se poate întâmpla ca și într-un spital precum ICF să apară probleme care să nu poată fi rezolvate. Aţi trecut prin astfel de situaţii? Ce soluţie aţi adoptat?
În astfel de situaţii trebuie să ai o soluţie alternativă, nu trebuie să bâjbâi pentru transferul pacientul. Inclusiv la ICF s-a ajuns la un anumit nivel în care, dacă, de exemplu, un pacient are o problemă cardiacă, ducem negocieri legate de transferul acestuia cu Institutul „C.C Iliescu”, deși este lângă noi și avem contract cu ei. Nu este normal să pierdem timp în salvarea unei vieţi. Orice transfer al unui pacient se face pe prietenie, ceea ce nu este normal. Lucrurile ar trebui să funcţioneze clar. Dacă, de exemplu, am un pacient care face hemoragie cerebrală, mă apuc și dau milioane de telefoane să văd cine mi-l primește. Acesta este un aspect pe care eu l-am sesizat și vă mărturisesc că de aici a început cariera mea managerială. Am avut acest exemplu în propria familie, când am născut a doua oară și am fost nevoită să caut ajutor pentru a-mi salva copilul. Acela a fost momentul în care mi-am jurat că voi face tot ce îmi stă în putere, astfel încât în sistem lucrurile să funcţioneze oarecum fluent, fără să avem nevoie de relaţii.