– Anul acesta debutează Zilele Institutului de Urgență pentru Boli Cardiovasculare „Prof. dr. C.C. Iliescu”. Ce așteptări aveți de la această manifestare?
    Prof. dr. Carmen Ginghină (C.G.): În cele două zile, cât va dura manifestarea, încercăm să scoatem în evidență valoarea reală a clinicii profesorului C. C. Iliescu și cum a reușit ea să influențeze dezvoltarea cardiologiei în țara noastră. Ne dorim, totodată, să avem o imagine cât mai clară a cardiologiei promovate de C. C. Iliescu în țară. În prima zi, își vor prezenta realizările și felul în care au fost influențate de profesorul C. C. Iliescu cele cinci institute de cardiologie din țară: Timișoara, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Craiova și București. Același lucru îl vor face și reprezentanții clinicilor de cardiologie din București, de la Spitalul Clinic de Urgență, Spitalul Universitar de Urgență și Spitalul Clinic Colțea. Prima zi se va încheia cu o sesiune în care clinicile de ATI și chirurgie cardiovasculară de la Institutul „C. C. Iliescu” își vor prezenta propria experiență. A doua zi va fi rezervată cursurilor de specialitate, cu prezentări de lucrări, dar și de cazuri clinice, ceea ce o face foarte atrăgătoare. În această a doua zi vor fi și mai mulți invitați din Europa.

    – Ce a însemnat C.C. Iliescu pentru cardiologia românească?
    Prof. dr. Eduard Apetrei (E.A.): Foarte mult. Practic, el a creat cardiologia modernă, pentru acele vremuri, în România. Avea în spate o bază solidă de pregătire, de patru ani în Anglia, la University College Hospital, sub directa îndrumare a lui Thomas Lewis. Instituția numită ASCAR – Asistența Cardiacilor (primul centru de asistență curativă și profilactică a cardiacilor) –, creată în 1945, venea din dorința profesorului Iliescu de a avea o instituție dedicată cardiologiei. A deschis, mai întâi, un cabinet de cardiologie la dispensarul „Bucur”, a urmat o policlinică într-o clădire din strada Xenopol și, apoi, ASCAR – spital și policlinică –, în piața Lahovari, cu o structură organizatorică modernă și o rețea de cardiologie ce s-a extins treptat în întreaga țară.

    – Mai exista o astfel de instituție în Europa?
    E.A.: Nu. ASCAR a fost prima instituție din Europa care avea un scop profilactic atât de pronunțat, scop terapeutic și scop educațional. Valoarea ei a fost evidențiată și de cei care au vizitat-o. Profesorul american P. D. White, de exemplu, a spus, după vizita pe care a făcut-o în 1963, că „ASCAR este unic în Europa și poate servi ca model oricărei țări în asistența cardiacilor”. Profesorul Iliescu a transformat concepția analitică, de tip francez, care opera în țara noastră, într-o concepție pragmatică, de tip anglosaxon, bazată pe diagnostic rapid, prioritate pentru bolnav și, de asemenea, prioritate foarte mare pentru prevenire. Concepția franceză era promovată de Basil Teodorescu, Daniel Danielopolu, dar și de alți profesori din țară care erau formați la școala franceză. Școala franceză domina medicina românească, împreună cu școala germană.
    C.G.: În acest fel, el a schimbat fața cardiologiei românești. E drept, venind în țară, nu a mai avut aceleași realizări, în ceea ce privește cercetarea, pe care le avusese în Anglia, dar ceea ce a realizat aici este
neprețuit.
    E.A.: Profesorul Thomas Lewis chiar a vrut să îl țină pe C. C. Iliescu acolo, ca asistent al său (a lucrat un an ca asistent al acestuia), dar el a preferat să se întoarcă în țară. Aici, a ținut cursuri și demonstrații practice, foarte apreciate, care au fost frecventate atât de studenți, cât și de medici tineri. Unii dintre cursanți au și fost aleși viitori colaboratori (V. V. Mihăilescu, Lala Malitchi ș.a.). Primele cursuri de cardiologie au fost ținute la ASCAR. La fel și primele tratamente de vârf în cardiologie. Secția de terapie intensivă coronariană a fost înființată în 1964 (la doi ani după ce astfel de secții se înființau în Europa) de profesorul Iliescu, tot la ASCAR. Și prima defibrilare s-a făcut acolo. La ASCAR s-a realizat și primul pacemaker din România, nu s-a mers mai departe din anumite rațiuni.

    – Ce rațiuni?
    E.A.: Iliescu a venit și a făcut toate aceste lucruri în contextul în care nu era foarte sprijinit și agreat, mai ales de „vechea școală”. Acest sentiment se menține, sub o formă sau alta, și astăzi, din nefericire. Cu toate acestea, Iliescu a reușit. Dar, când mesajul lui a prins contur, mulți medici cu formație de internist, din „școala veche”, au virat către cardiologie, pentru că această specialitate avea un mesaj de transmis, putea face ceva. E adevărat că, la cât s-a diversificat astăzi cardiologia, s-ar putea spune că un cardiolog nu le poate face pe toate la performanță. Dar le poate face în
echipă. Și noțiunea de echipă a introdus-o profesorul Iliescu.
    C.G.: A fost o perioadă când această dezvoltare a cardiologiei a influențat întreaga lume medicală. Profesorul Iliescu a influențat foarte mult alcătuirea unor echipe care să fie capabile să rezolve întreaga patologie și să ducă mai departe cardiologia. A reușit să-i atragă inclusiv pe unii dintre tinerii care învățaseră cu Basil Teodorescu, cum ar fi, de pildă, Vlad Cunescu, H. Maier, N. Sterescu și Gh. Teodoru.
    E.A.: Avea o echipă foarte bună: Vintilă Mihăilescu, Radu Rădescu, Radu Enescu, Dinu Drăghici – oameni foarte puternici, bine pregătiți. O echipă care urmărea, în primul rând, felul cum sunt îngrijiți bolnavii. La fiecare sfârșit de săptămână, se purtau discuții asupra anumitor cazuri mai interesante, urmăreau proiectele de cercetare etc. Iliescu a organizat prima conferință națională de cardiologie (1963, Poiana Brașov) și primul congres național de cardiologie (1964, Vatra Dornei), al cărui președinte a și fost. A scris foarte multe cărți, printre care: „De vorbă cu studenții”, „Endocardita infecțioasă”, „Angina pectorală”, „Infarctul miocardic”.

    – Dacă lucrurile mergeau așa de bine, de ce a trebuit să se mute ASCAR la Fundeni în 1976?
    E.A.: Un consilier al președintelui României, un chirurg care provenea de la Spitalul Fundeni, a făcut o vizită la ASCAR și a tras concluzia că instituția aceea nu are ce să caute acolo, ci trebuie unită cu Spitalul Fundeni. Nu a analizat în profunzime ce însemna acea instituție, ce sistem de organizare avea și ce a făcut până atunci. Oricum, decizia deja fusese luată.

    – Era nevoie de o clinică de cardiologie la Fundeni?
    E.A.: Era nevoie, dar nu trebuia desființată o instituție ca ASCAR pentru asta. Din punctul meu de vedere, a fost o greșeală. Profesorul Iliescu încă trăia atunci, dar nu mai avea forța de a se opune. La momentul acela, existau și plan, și bani pentru a ridica o clădire nouă, pentru chirurgie, chiar lângă cea în care funcționa ASCAR (locul acela nu este ocupat nici acum). ASCAR s-a desființat ca instituție, dar spiritul său a persistat: policlinică și spital în aceeași instituție.

    – Ce s-a pierdut prin această mutare?
    E.A.: S-a pierdut, în primul rând, fișierul ASCAR. Acest fișier era o bogăție: 110.000 de fișe repartizate pe boli. Îmi amintesc că odată eram prin curtea spitalului și cineva ducea un cărucior cu fișe să le arunce, din ordinul directorului. Am luat acel cărucior cu fișe și l-am dus înapoi. Și acum se mai găsesc câteva fișe și dosare pe care noi am lucrat, am făcut cercetare, cursuri. La ASCAR, în policlinică, erau 14 asistente medicale, care lucrau în felul următor: venea bolnavul, i se întocmea fișa, i se menționa pe fișă când trebuie să vină la control, iar asistentele o puneau în caseta potrivită datei menționate. Apoi, urmăreau dacă bolnavul s-a prezentat la control. Dacă nu se prezenta, îl sunau, dacă acel pacient avea telefon. Dacă nu, mergea o asistentă la el acasă sau îi trimiteau o scrisoare în acest sens. Nicăieri nu mai exista un asemenea serviciu. Nici acum, în era tehnologiilor înalte, nu avem așa ceva.

    – Mutarea la Fundeni nu a avut și părți bune?
    E.A.: Sigur că a avut. Venirea noastră aici nu a fost numai un lucru rău. Am venit într-o platformă puternică, unde se făcea numai învățământ postuniversitar (până prin 2005–2006, când am fost obligați să acceptăm și studenți). Am venit, deci, într-o instituție puternică, unde erau chirurgi cardiovasculari, terapie intensivă, gastroenterologie, medicină internă și laboratoare de explorare bine dotate. Noi aveam și secție de cardiologie pediatrică, iar aici aveam pediatria la doi pași, aveam radiologia, sistemele de investigație, toate foarte bine dezvoltate. Am beneficiat de toată competența doctorilor și a oamenilor de pe această platformă. Nu am fost primiți, la început, cu brațele foarte deschise, dar până la urmă ne-am înțeles bine. Și faptul că s-a acceptat ca acest etaj (n.n.: etajul întâi) să fie policlinică era un câștig pentru noi. Aici se desfășurau și proiecte de cercetare internaționale finanțate de OMS: unul privind infarctul miocardic, iar altul, la care am participat și eu cu doamna profesor Ginghină, proiectul MoniCa – monitorizarea bolilor cardiovasculare în lume, care începuse încă de la ASCAR.

    – Cum era clădirea în care urma să vă mutați?
    C.G.: Clădirea veche, cea care constituie baza actualului institut, a fost gândită inițial pentru o garnizoană. Voinea Marinescu, ministrul sănătății de atunci, a obținut însă aprobarea ca ea să fie transformată în spital. Între timp, i-a fost alipită o nouă construcție, căreia i se spune și astăzi „clădirea nouă”.

    – Pentru cardiologia românească a avut vreun impact această mutare?
    C.G.: Odată cu mutarea aici, oamenii au început să mai învețe și alte lucruri, să preia și din experiența celor din Fundeni și, încetul cu încetul, am reușit să facem lucruri pe care nici nu ne gândeam că le vom putea face vreodată. Ne-am putut asocia, de exemplu, unor tipuri de intervenții chirurgicale care se făceau la Fundeni și am reușit să salvăm niște oameni, ceea ce a contat foarte mult. Apoi, s-au legat o mulțime de prietenii între oamenii de aici, ceea ce a dus la un alt fel de dezvoltare a medicinei.
    E.A.: De-atunci, nimeni nu mai spunea „te duci la ASCAR”, ci „te duci la Cardiologie Fundeni”. Acum se spune „te duci la C. C. Iliescu”, nici cardiologie nu se mai spune. Asta înseamnă că forța cardiologiei stă în oamenii care o slujesc. Cum, în ultima perioadă, în cardiologie, lucrurile s-au schimbat în bine în toată țara, este cu atât mai plăcut să auzi: „Merg la C. C. Iliescu”. Centre puternice de cardiologie sunt și la Târgu Mureș, Cluj, Iași, Craiova, dar și în alte orașe. Însă de C. C. Iliescu toată lumea știe că e la București. Iată ce a însemnat acest om.
    C.G.: Uitându-mă la cum este alcătuită clinica de cardiologie și la modul în care se lucrează aici, eu pot să spun că se urmează preceptele profesorului C. C. Iliescu.

    – Cum s-a produs separarea de Spitalul Fundeni?
    E.A.: Noi eram priviți ca o clinică obișnuită în această platformă și ne deranja, pentru că noi consideram că facem mai mult de-atât. Eram formați în acest fel: aveam policlinică, aveam sistemele încă, atât cât mai rămăsese din ele, și am vrut să continuăm tradiția și spiritul lui Iliescu – îngrijirea bolnavilor, monitorizarea lor, publicarea de articole științifice. Ne formasem o anvelopă puțin diferită de restul spitalului și sigur că doream să avem și independență. Această independență a fost realizată de cel care conducea clinica la vremea respectivă, profesorul Carp și echipa lui, prin înființarea Institutului „C. C. Iliescu”, în 1991. El a și fost primul director al acestui institut, până la pensionare. A condus clinica și institutul în spiritul ASCAR, cu toate că nu era format la ASCAR.

    – Ce s-a schimbat după înființarea institutului?
    C.G.: În primul rând, partea administrativă. Am putut să ne constituim ca o clinică separată. Am putut să avem farmacia noastră, metodele noastre de curățenie, aparatele noastre, sistemele noastre. Totul s-a schimbat. Apoi, desfășurarea de forțe tinere, care sunt și acum. Acești tineri au făcut uz de toată valoarea lor pentru constituirea institutului. Iar noi i-am ajutat, toți i-am ajutat, i-am pus în valoare, pentru că fără ei nu se poate face nimic. În acest fel, noi ne-am pregătit profesioniștii de mâine și știm deja cine va conduce clinica de cardiologie în viitor.

    – Înainte nu reușeați asta?
    E.A.: Era mai greu, pentru că managerii de atunci nu se sfătuiau prea mult cu cardiologii, nu aveau un consilier de cardiologie. Acum, cei care conduc institutul sunt profesioniști de marcă, în domenii înrudite, ei ne știu foarte bine intențiile, știu foarte bine cerințele cardiologiei și sprijină acest demers. Avem un dialog eficient cu ei, ceea ce înainte ne lipsea.