Dr. Maria Ruta are peste trei decenii de experienţă profesională şi
pacienţi pe care îi cunoaşte de când s-au născut. După două decenii petrecute
ca medic de întreprindere la o fabrică de confecţii din Tulcea, s-a reorientat
către medicina de familie. Şi-a amenajat cabinetul tot într-un spaţiu din
cadrul fabricii şi are înscrişi, pe lângă angajaţii fabricii şi familiile
acestora, alte câteva sute de pacienţi. În total, 3.200.
– Mai mulţi decât ar trebui, dar nu avem ce
face. Suntem şi puţini medici, pacienţii sunt în vârstă. Sunt medici care au şi
mai mult decât mine, chiar peste 4.500. Depinde de zone. Deşi lucrez în oraş, sunt într-o zonă în care nu este
niciun cabinet. Avem bătrâni foarte mulţi. Volumul de muncă e foarte mare, stau
câte zece ore la serviciu în fiecare zi ca să pot face faţă. Chiar dacă orele
de la Casă nu sunt acelea de pe hârtie. Ca să fie bine, ne sacrificăm, nu avem
ce să facem.
– De
ce aţi trecut de la medicina de întreprindere la medicina de familie?
– Până în 1999, am lucrat la o fabrică de
confecţii. Eram singurul medic pentru 2.700 de salariaţi. Acum sunt 400. Am
fost medicul întreprinderii aici peste 20 de ani. Din 1999, am trecut la
medicina de familie pentru că activitatea medicinii de întreprindere era foarte
îngrădită. Mai întâi, am dat un alt examen, am fost preluată de întreprindere
ca medic plătit de unitate, dar plata era foarte proastă, primeam un salariu
mai mic ca al unui inginer stagiar. După un an şi ceva, am zis: „Domne’, dacă
nu aveţi nevoie şi încercaţi să mă transformaţi în confecţioner, eu plec la
medicina de familie, pentru că am o experienţă în spate“. Făcusem şi medicină
la ţară vreo trei ani de zile, timp în care am asistat şi naşteri, am făcut de
toate. Când am făcut alegerea, era o perioadă în care, ca medic de
întreprindere, aproape nu mai puteai face nimic. Şi am hotărât să trec în
partea cealaltă.
– Cum
a fost trecerea la medicina de familie?
– A fost greu. Au fost mai întâi problemele
cu spaţiul. DSP punea la dispoziţia medicilor vechile dispensare. Bineînţeles
că au apărut nume noi care nu mai fuseseră până în acel moment în Tulcea. Iar
noi, care eram de o grămadă de vreme, ne-am trezit pe dinafară. Şi, când
mergeam la casa de asigurări, ne spuneau: „Tu eşti medic de întreprindere, ce
te bagi tu la medicina de familie?“. Aveam deja lista făcută, peste două mii de
persoane. Am reuşit cu un mic efort să conving pe toată lumea că e cel mai bine
aşa. Unitatea m-a sprijinit, mi-a permis să rămân în acelaşi spaţiu, nu plătesc
chirie nici azi. Fac în continuare medicină de întreprindere şi am rămas om bun
la toate. De dimineaţa la opt până seara la opt mă găsiţi la cabinet.
– În
afară de volumul mare de muncă, ce alte probleme întâlniţi?
– Sunt şi pacienţi care cred că au numai
drepturi, că totul li se cuvine. Deşi îi cunosc pe mulţi de foarte multă vreme,
au devenit mai pretenţioşi. Nici CNAS nu a reuşit să clarifice bine acel pachet
minimal, să ştie fiecare ce drepturi are. Sunt persoane care vin chiar şi zi de
zi, chiar dacă nu sunt programate. Vin să pună câte o întrebare sau pentru că
nu le-a convenit reţeta pe care au primit-o. Intră în tot felul de atacuri de
panică, citesc prospectul medicamentului şi spun: dar de ce mi-aţi dat cutare,
că o să-mi facă rău? Nici nu l-a luat şi i s-a făcut rău. Încerci să-i explici:
ia o zi, două şi vedem. Să lucrezi cu oamenii e dificil. Mulţi citesc pe
internet şi uneori vin, după ce şi-au pus deja singuri diagnosticul, să ceară
nu ştiu ce antibiotic sau mai ştiu eu ce pastilă. E adevărat că internetul
devine o sursă de informare şi pentru că spitalul nu oferă prea multe. Nefiind
medici în foarte multe domenii, omul stă şi câte cinci-şase ore la UPU şi
pleacă tot nelămurit, îi pun o perfuzie şi îi spun: „Du-te la medicul de
familie, ce-ai venit la noi?“.
– Din
lipsă de timp?
– Din păcate, spitalul a decăzut, sunt
medici puţini, foarte multe specialităţi neacoperite. La momentul acesta, pot
să vă spun că secţia de pediatrie nu are medic, spitalul nu internează decât
urgenţele majore, iar secţia e deservită de un neonatolog. Chiar am fost
anunţaţi de DSP, înainte de sărbători, ca în perioada sărbătorilor să asigurăm
noi orice fel de urgenţă pentru că nu este medic pe secţie. Au fost două
doctoriţe tinere, dar au plecat pentru că nu le convenea salariul. La fel şi
managementul pacienţilor cu diabet: am ajuns să trimitem pacienţii la
Bucureşti, la Institutul Paulescu. Sau la Galaţi ori la Constanţa. În Tulcea nu
sunt medici care să îi îndrume. Noi încercăm, cât putem, dar medicaţia şi
schema de tratament pentru o persoană cu diabet sunt date de un medic
specialist, ceea ce aici e foarte greu. Nu avem o reţea de diabet. În foarte
multe domenii lipsesc medicii. Şi cardiologi, şi internişti – majoritatea nu
lucrează în contract cu Casa, ci la cabinete private, unde pacientul trebuie să
plătească. Vă daţi seama că lipsa specialiştilor e o problemă când ai în jur de
40 de cronici care îşi iau reţeta într-o singură zi. În total sunt cam 2.000
lună de lună. Mai sunt care iau câte două-trei reţete. Sunt unii pe care
efectiv îi umplem de hârtii când pleacă.
– Cum
comunicaţi cu medicii de alte specialităţi din Tulcea? Lucraţi în echipă?
– Nu, din păcate. Sunt foarte puţini,
aproape îi numărăm pe degete pe cei care ne mai contactează. Îi mai sunăm, dar
de multe ori ne reped: „Dragă, eu decid, mă laşi în pace“. Preferăm biletul de
trimitere, care, de multe ori însă, nici nu e băgat în seamă, li se cere plată.
Uneori până şi pe scrisoarea medicală li se cere plată pacienţilor. Deci nu
avem o relaţie foarte bună. Probabil că şi ei sunt suprasaturaţi de numărul
mare de pacienţi şi de gărzi. E foarte dificil. Când ai un pacient cu probleme
în faţa ta, te gândeşti unde să-l trimiţi ca să-l rezolvi mai repede, să
confirmi diagnosticul cât mai repede. Şi-atunci preferi Bucureştiul. Cred că
multe secţii de spital mă cunosc doar după parafă. Poate o relaţie mai bună
avem cu medicii din Capitală decât cu cei de-aici.
– Cum
a evoluat medicina de întreprindere? Ce rol mai joacă astăzi?
– Eu sunt la o singură fabrică. În oraş sunt
doar două colege de medicina muncii, cu rezidenţiatul făcut, dar, din păcate,
nu pot acoperi nevoia existentă. Iar controlul se face superficial. Când eram
încadrată ca medic de întreprindere, toţi angajaţii erau pacienţii mei, puteam
să le dau să facă analize ori de câte ori aveau nevoie, investigam bolile
provocate pe rută profesională. Acum se face sub nivelul la care ar trebui să
se facă. Nu se face legătura între starea de sănătate a persoanei şi locul de
muncă pe care îl are. Am avut foste confecţionere care s-au angajat ca
vopsitoare pe şantierul naval; intrând în contact cu vopseluri, cu tot felul de
substanţe eterice, au făcut astm bronşic, pentru că ele deja aveau o
sensibilitate respiratorie de la ţesătura din fabrică. Deci ruta a fost
profesională, dar n-a făcut nimeni partea de medicina muncii aşa cum trebuie.
.jpg)
