Societatea
de Neuropatie Diabetică organizează, în perioada 16–18 octombrie, la Bucureşti,
a doua ediţie a congresului Neurodiab. Am aflat de la conf. dr. Ioan Andrei Vereşiu, preşedintele
reuniunii, care sunt subiectele ce vor fi discutate la al doilea congres al
tinerei societăţi.
– Care sunt noutăţile
pe care le aduce congresul Neurodiab?
–
Suntem deja la doua ediţie, încercăm să deschidem o tradiţie, pentru că
problematica neuropatiei şi a piciorului diabetic este suficient de complexă ca
să ofere teme de cercetare şi de dezbatere pentru un timp lung de-acum încolo.
M-aş bucura să fim puşi în faţa unei „revelaţii“ şi, la un moment dat, să găsim
soluţia miraculoasă care să stopeze diabetul sau măcar complicaţiile lui, însă
deocamdată trebuie să ne confruntăm cu realitatea. Şi anume că mulţi pacienţi
ajung la neuropatie diabetică, cea mai frecventă complicaţie cronică a
diabetului şi cel mai important factor de risc pentru ulceraţii ale picioarelor
şi, din păcate, chiar şi pentru amputaţii. Studiul făcut de noi în urmă cu trei
ani ne arată o tendinţă de creştere a frecvenţei complicaţiilor şi prin faptul
că numărul de pacienţi cu diabet creşte, dar şi pentru că nu sunt încă
întrunite condiţiile necesare pentru a oferi o abordare interdisciplinară, ceea
ce este de fapt misiunea fundamentală a societăţii noastre. Anul acesta îl avem
pe lista de invitaţi pe profesorul Aaron Vinik, unul dintre liderii din
domeniul neuropatiei diabetice, împreună cu care am demarat primul mare proiect
al societăţii, evaluarea la nivel naţional, pe baza unui chestionar structurat,
a calităţii vieţii pacientului cu neuropatie diabetică. Pe baza acestei evaluări
estimăm că mai mult de două treimi din pacienţii cu diabet au diverse forme de
neuropatie diabetică. Tot din SUA o să vină şi profesorul Roy Freeman, un alt
nume important în domeniu.
– Care sunt
problemele pe care le întâmpinaţi în domeniul piciorului diabetic?
– E greu de ales, pentru că avem multe
probleme. Ne confruntăm cu toţii cu birocratizarea excesivă a actului medical;
pot să o accept până la un punct, dar am senzaţia că noi am dus-o un pic
dincolo de acest punct. Această birocratizare face ca legătura directă pacient–medic
şi, mai ales, pacient–echipă de medici să fie câteodată greu de realizat.
Colaborările interdisciplinare sunt absolut necesare la ora actuală pentru
majoritatea bolilor cronice şi chiar şi pentru bolile acute sau acutizările
bolilor cronice, iar pentru asta cred că sistemul nu este încă suficient pregătit,
este rigid, are reacţii complicate, ceea ce face să se piardă uneori un timp
foarte important. O problemă majoră, încă o dată, este numărul tot mai mare de
pacienţi cu diabet. Avem atuul existenţei specialităţii diabet, nutriţie şi
boli metabolice, care ne situează cu un pas înaintea multor ţări europene.
Sigur că situaţia asta oarecum singulară a specialităţii noastre nu este chiar
confortabilă şi nu oferă siguranţa necesară, mai ales celor tineri, rezidenţilor
care se gândesc de două ori atunci când ar vrea să se îndrepte spre această
specialitate. Eu sper din tot sufletul ca o încercare formală şi de suprafaţă
de a compatibiliza situaţia actuală a specialităţilor cu cea din restul Uniunii
Europene să nu ducă la periclitarea specialităţii noastre, pentru că ar fi de
fapt un real regres în calitatea îngrijirii pacienţilor cu diabet. Dar există o
oarecare nesiguranţă în rândul colegilor noştri şi asta nu face deloc bine
sistemului, mai ales nu oferă celor care ar trebui să vină din urmă încrederea şi
elanul necesar la început de carieră. E tentant să crezi la prima impresie că
ai de-a face cu o boală, dar de fapt problemele diabetului şi complicaţiile lui
acoperă aproape tot spectrul medicinii.
– S-ar putea face mai mult în prevenţia primară şi secundară?
– Nu sunt lozinci, nu sunt cifre afirmate cu
intenţia de a crea emoţie, dar epidemia de diabet există. Este mult mai cu
impact dacă vorbeşti despre Ebola sau despre alte situaţii, dar această
epidemie care evoluează împreună cu sau alimentată de epidemia de obezitate
s-ar putea să aibă consecinţe mult mai importante decât altele care se discută
mai mult în spaţiul public. Estimările epidemiologice duc chiar la perspectiva
unui faliment financiar al sistemelor publice de sănătate dacă nu se găsesc
soluţii pentru stoparea acestei tendinţe alarmante de creştere a numărului de
cazuri şi de scădere a vârstei de debut a diabetului zaharat. Şi pentru asta
soluţiile sunt abordări populaţionale, ale grupurilor de risc, implicarea
medicilor de familie, implicarea tuturor segmentelor care intervin în educaţie,
de la învăţământ la industrie.
– Ce paşi s-au făcut pentru recunoaşterea profesiei de podiatru?
– Unul dintre obiectivele societăţii noastre
este de a pregăti, de a instituţionaliza categorii noi de profesionişti. Există
deja o experienţă îndelungată în multe din ţările din vestul Europei – Anglia,
Franţa, Germania – în ceea ce priveşte aceste categorii de paramedici,
educatori, optometrişti, podiatri, profesionişti care pot prelua şi rezolva
mult din problematica foarte complexă a patologiei cu care ne confruntăm. Sunt
mai bine de 100 de ani de experienţă privind eficienţa lor în reducerea unor
obiective concrete, cum sunt ulceraţiile, amputaţiile. Podiatrii bine pregătiţi
trebuie să fie membri în echipa de îngrijire a pacienţilor cu probleme ale
picioarelor. Nu numai cu diabet zaharat, ci şi cu alte afecţiuni care au
consecinţe importante la nivelul picioarelor. Am început colaborarea cu Ordinul
Asistenţilor Medicali, intenţionăm să demarăm ceea ce Grupul internaţional de
lucru pentru piciorul diabetic a demarat în mai multe ţări, şi anume programul Step by step de instruire în primul rând
a asistentelor. Eu visez o etapă următoare, în care vom avea tot mai multe
specializări în rândul asistentelor. Acest program a fost propus, avem un
accept din partea OAMGMAMR şi sper să demareze chiar în toamna acestui an şi să
putem avea în următorii doi-trei ani primele generaţii de asistente
specializate în domeniul podiatriei. Sigur, specializarea şi pregătirea
profesioniştilor în domeniu va deveni probabil mai elaborată în timp. Diabetul
a fost un deschizător de drumuri prin apariţia educatorilor în domeniu, întâi
în SUA, pe urmă în vestul Europei, educatori proveniţi din asistente cu pregătire
specială în acest domeniu. Un traseu profesional ca al medicilor, de la
generalist spre specialist, e firesc şi în cazul asistentelor.