Specialistă în
medicină internă de doi ani, dr.
Camelia Moruju este unul dintre
sutele de medici tineri din România pe care sistemul îi împinge, treptat, spre
un plan B.Momentan, lucrează la o policlinică privată în Craiova, unde a făcut
facultatea şi rezidenţiatul. Dar se gândeşte din ce în ce mai serios să plece
din ţară. În lipsă de resurse, nu poate fi medicul care vrea să fie pentru
pacienţii ei.
– De
ce medicina internă?
– În România, când termini facultatea, eşti
foarte debusolat, nu prea ştii încotro s-o apuci, ce ţi s-ar potrivi. Voiam cel
mai mult cardiologie, dar nu am avut o notă foarte mare. Când am dat eu,
trebuia să fii în primii 50 ca să poţi alege cardiologia. Aşa că am mers pe
medicina internă, nu voiam să rup legătura cu cardiologia. Celălalt motiv a
fost că, în facultate, profesorul cu care am făcut semiologia medicală era
internist şi pe mine m-a impresionat mult. Mi-au plăcut enorm stagiile de semiologie
medicală, felul lui de a lucra, cum se purta cu bolnavii.
– Cu
ce probleme v-aţi confruntat în perioada rezidenţiatului?
– În primele luni de rezidenţiat eşti puţin
dezamăgit. Primul şoc pe care îl ai este cât de mult timp trebuie să aloci unor
activităţi care nu au, de fapt, legătură cu pregătirea ta. Să codifici boli, să
treci diagnostice pe foile de externare, multă scriptologie. Te-ntrebi dacă aşa
va fi tot rezidenţiatul: o să devii medic sau secretar? La început asta faci.
Ai foarte puţin timp să vorbeşti cu pacientul, să stai cu medicul îndrumător de
stagiu, să ţi se explice multe lucruri. Dar treptat lucrurile se mai schimbă.
Începi să devii mult mai orientat, să îţi stabileşti priorităţile ca medic
rezident, înveţi să te descurci, să acorzi timp şi pacienţilor, şi învăţării. Asta presupune să stai mai mult la
serviciu, chiar până seara târziu. Dimineaţa încercam să stau cât mai mult cu
medicul cu care lucram eu. Pe unde se ducea mergeam după dânsul. Ca să învăţ. Şi
după-amiaza până seara târziu rămâneam să mă ocup de hârtii.
– Cum
v-aţi descurcat financiar?
–
Unul dintre motivele pentru care am ales să fac rezidenţiatul în Craiova a fost
aspectul financiar. Mi-aş fi dorit foarte mult să îl fac în Bucureşti sau în
Cluj, dar ştiam de la colegii mai mari care au terminat facultatea aici şi au
mers apoi în Bucureşti, Cluj sau Timişoara, că nu au reuşit să se descurce cu
banii. Şi au fost nevoiţi să se transfere din nou în Craiova. Salariile erau
foarte mici. Când am intrat eu în rezidenţiat, în 2007, salariul era în jur de
450 de lei. Apoi a mai crescut treptat, dar era oricum greu să te descurci, dacă
plăteai şi chirie. Am rămas în Craiova, am stat aici cu părinţii şi nu plăteam
chirie, nu plăteam mâncare. Din banii mei nu acopeream decât drumul până la
spital, cărţile de specialitate şi participarea la congrese. Toţi banii mergeau
practic către pregătirea mea. Din anul trei de rezidenţiat aproape s-au dublat
salariile, dar norocul meu a fost că am avut susţinerea părinţilor şi că nu am
avut alte obligaţii. Nu eram căsătorită, nu aveam copii, am stat cu părinţii
care nu mă puneau să contribui financiar la cheltuielile casei. Aşa că puteam să
investesc toţi banii în pregătirea mea. Nu reuşeai să faci mare lucru cu banii,
să plăteşti rate la apartament sau maşină în niciun caz. Iar pentru colegii cu
familie, cu copii, era mult mai greu. Dacă nu avea soţul sau soţia un salariu
mai mare, era aproape imposibil. De aceea, foarte mulţi colegi de grupă au
plecat în străinătate după rezidenţiat.
– Aţi
luat în calcul această variantă?
– Da, m-am gândit de multe ori. Am avut
oportunitatea de a pleca de mai multe ori, dar mereu m-au ţinut aici alte
lucruri. Nu am avut curajul, poate. Şi mai ales m-a ţinut aici familia, sunt
foarte legată de ei şi au avut nevoie ca eu să rămân.
– Ce
oferă sistemul medical din România unui medic aflat la început de drum?
– Nu cred că îi dă prea multe motive să rămână
în ţară. Majoritatea celor care termină medicina îşi doresc să lucreze în alt
sistem, pentru că acesta nu îţi oferă mai nimic. După ce termini rezidenţiatul,
este foarte greu să îţi găseşti un loc de muncă la stat. A fost perioada cu
posturile îngheţate... Majoritatea se orientează spre sistemul privat. Doar că
sistemul privat în unele oraşe din România este bine dezvoltat, în Craiova încă
este la începuturi. Şi în sistemul privat e greu când eşti tânăr, nu te cunoaşte
nimeni, nu te caută, nu ai pacienţi. Trebuie să faci multe compromisuri până
când îţi găseşti locul, până ajungi să faci ceea ce ai visat. Cred că visul
fiecărui rezident e să ajungă un doctor mare şi să aibă mulţi pacienţi pe care
să îi ajute. Dar sistemul este construit în aşa fel că nu poţi să faci ce ţi-ai
dorit indiferent unde ai lucra.
– Lucraţi
în sistemul privat chiar de când aţi încheiat rezidenţiatul?
– Da, a fost mai uşor să găsesc un post
aici, într-o policlinică privată. Vin mai mult bolnavi cronici la noi,
patologia acută ajunge de obicei la spital. E mică policlinica, dar ne descurcăm.
Avem minimul necesar. Cel puţin pentru orientarea pacientului. Ce ne depăşeşte
trimitem către spitalul judeţean. Dar şi aici apar dificultăţi. Pentru că un
medic tânăr nu şi-a format încă relaţii cu medicii din spital. Adică să îi suni
şi să îi rogi să te ajute cu un anumit pacient care are nevoie de internare sau
de sprijin pe diagnostic.
– Veţi
încerca din nou să intraţi în sistemul de stat?
– Încă nu. Mă gândesc să plec din ţară.
Momentan fac a doua specialitate, cardiologia. Tocmai în ideea că pot să mă
descurc mai uşor, inclusiv în străinătate.
– E greu, muncesc toată ziua. Dimineaţa merg
la stagiile de pregătire pentru rezidenţiat, după-amiază vin la policlinica.
Sunt zile în care nu pot rămâne până la sfârşit la stagii, aşa că recuperez în
alte zile libere: sâmbăta, duminica. Nu ştiu dacă voi reuşi să termin rezidenţiatul
în cardiologie, dar încerc. Şi voi căuta să plec în străinătate, dacă se iveşte
ocazia. Poate vor merge lucrurile mai bine şi în ţară, eu îmi doresc să rămân
în România şi să fac lucruri bune, dar tot timpul trebuie să existe şi planul
B, de rezervă. Să nu rămân pe drumuri, să mă pot descurca.
– Ce
ar trebui să facă statul român ca să îi ţină pe medicii tineri în ţară?
– Sunt foarte multe de schimbat. Nu numai
creşterea salariilor, ci tot sistemul de sănătate să fie pus la punct, astfel
încât, indiferent unde ai lucra, să poţi să îţi faci meseria aşa cum ai învăţat,
să faci tot ce trebuie pentru un pacient, să nu fii nevoit să faci tot felul de
artificii şi de compromisuri, să ştii că ai putea să faci mai multe pentru
pacientul respectiv. Pentru că medicina a avansat atât de mult şi, din păcate,
în spitalele din România lucrurile au rămas atât de învechite, de în urmă, nu
s-a ţinut pasul. E destul de greu să îţi faci meseria aşa cum ai învăţat în
condiţiile care ţi se oferă. De exemplu, când eram rezidentă şi aveam un caz de
pneumonie bacteriană, reuşeai să îi faci explorările paraclinice, radiografia,
dar apoi, pentru confirmarea etiologiei exacte trebuia să faci examen de spută,
bacteriologic şi ştiai că nu se poate, nu se lucrează în spital. Trebuia să
începi să tratezi pacientul empiric. Presupuneai ce agent microbiologic este
implicat şi te gândeai ce spun ghidurile pentru tratament. Şi-apoi vedeai că la
farmacia spitalului nu există antibioticul de care ai tu nevoie. Nici prima
variantă, nici a doua, nici a treia, îi dădeai ce-aveai la farmacie. Dacă avea
el cum să îşi cumpere, era bine. Dar majoritatea nu aveau. Dacă aveai pe-acasă
să mai aduci medicamente, sau dacă puteai să îi faci rost într-un anumit fel…
.jpg)
